Faceți căutări pe acest blog

marți, 20 martie 2012

Ceaiul - o băutură cu tradiție milenară

-->

ISTORIA CEAIULUI

Arborele de ceai (Camellia sinensis), planta ale cărei frunze sunt folosite în producerea ceaiului, îşi are originea în sudul Chinei (provincia Yunnan). Cercetătorii estimează că băutul ceaiului are în această ţară o tradiţie de peste 5000 de ani. Cu timpul, planta de ceai s-a răspândit în toată Asia şi în restul lumii. Descoperirea ceaiului are la bază câteva legende. Una dintre ele este cea a împăratului chinez Shen Nung (2737–2697 î.Hr.), considerat în China ca părintele medicinii, deoarece a studiat şi a încercat sute de plante medicinale. Se spune că, după o partidă de vânătoare, acesta a pus apă la fiert, în pădurea în care a poposit. Împăratul credea că oamenii care beau apa fiartă erau mai sănătoşi. La un moment dat, câteva frunze dintr-un arbust sălbatic din apropiere au căzut în vasul cu apă fiartă dându-i o culoare verde-gălbuie şi o aromă plăcută. Împăratul, intrigat, a băut licoarea şi a constatat că are un gust plăcut. Entuziasmul său pentru această infuzie a crescut când a realizat că efectul asupra corpului a fost revigorant.
Prima dovadă scrisă a existenţei ceaiului datează din anul 350 d.Hr., când învăţatul chinez  Kuo P’o a notat primele idei despre o băutură medicinală, obţinută prin fierberea frunzelor. Un alt chinez, de data aceasta un învăţat pe nume Tsching-Mung, care a trăit în jurul anului 560 d.H. îşi încheie lucrarea Odă ceaiului astfel: „Ceaiul nu îmbată. De aceea, e mai bun decât vinul”. Până în secolul V, ceaiul a fost unul din principalele produse comerciale din China, alături de oţet, orez, varză, fructe şi carne uscată. În China, consumul ceaiului s-a răspândit semnificativ sub dinastia Tang (618-907). Prima carte dedicată exclusiv ceaiului, Cha Jing, a fost scrisă în anul 780 de către Lu Yu (723-804). Datorită acestui „tratat”, cultura ceaiului s-a propagat de la curtea imperială către masele populare. Ceaiul era consumat sub formă de frunze uscate, compactate în bulgăraşi şi amestecat cu alte ingrediente. Sub dinastia Song (960-1279), frunzele erau măcinate fin, introduse în apa fierbinte şi amestecate cu un accesoriu special din bambus. Abia sub dinastia Ming (1368-1644) ceaiul şi-a găsit forma actuală. Frunzele erau uscate şi gata de a fi infuzate.

Exportul în Tibet şi Japonia

Tibetul şi Japonia au fost primele ţări, după China, care au consumat şi au produs ceaiul. Sursele cele mai vechi menţionează importul ceaiului în Tibet ca provenind din China, în secolul VII. Drumurile caravanelor prin Mongolia se numără printre cele mai vechi căi comerciale, alături de binecunoscutul „Drum al mătăsii”. Fiul regelui Strongbtsan-Sgam-po (629-698 d.Hr.) este cel care a avut ideea de a aduce preţioasa marfă din China sub forma de „cărămizi” de frunze uscate şi presate. Nomazii tibetani, care din cauza climei aspre aveau rar ocazia de a mânca legume şi fructe proaspete, beau cantităţi mari de ceai pentru a preveni bolile datorate lipsei de vitamine. Azi, Tibetul est ţara cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor.

Japonia a descoperit ceaiul verde în jurul anului 552. Călugării budişti sunt cei care l-au introdus, via Coreea. Cel mai vechi document japonez care menţionează ceaiul datează din anul 729 (aşa-numitul text Ogisho, unde se povesteşte că împăratul Shomu (724-749) a oferit ceai în palatul său călugărilor budişti veniţi să recite Sutras (rugăciuni). Astfel a început cultura ceaiului în ţara Soarelui-Răsare. Budismul a contribuit mult la succesul pe care l-a cunoscut ceaiul în arhipelagul nipon, mai întâi în rândul elitei, apoi al publicului larg. Japonezii sunt cei care au mers cel mai departe în arta ceaiului, instituind un veritabil ritual (Chanoyu, ceremonia ceaiului japonez, codificată în 1500 sub forma cunoscută azi).

Ceaiul ajunge în Europa şi America

1606 – în Olanda ; 1618 – în Rusia ; 1636 – în Franţa ; 1647 – în America, la New York ; 1653 – în Anglia  

În sec. al XVII-lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor dintre Orient şi Occident, ceaiul este introdus în Europa de către comercianţii olandezi. Rezervat mai întâi principilor, el este apoi foarte apreciat de toţi literaţii care frecventau cafenelele, numite apoi „case ale ceaiului”. Pe la mijlocul anului 1600, ceaiul a fost introdus în Anglia, Franţa, Olanda, Scandinavia, Rusia şi America. În 1657, Theodor Garway, proprietar englez, a avut ideea strălucită de a oferi ceai publicului larg. Astfel, ceaiul a devenit rapid o băutură populară, depăşind de departe vinurile şi lichiorurile. Emigranţii englezi şi olandezi duc ceaiul cu ei spre și Lumea Nouă. Însă chinezii, pe atunci singurii producători, practicau preţuri exagerate. De aceea, pentru a face faţă unui consum occidental crescând, englezii încep să înfiinţeze plantaţii în India (1834) şi în insula Ceylon (1857). La vremea respectivă, europenii consumau cu preponderenţă ceai verde, deoarece producţia de ceai negru în coloniile britanice nu a luat avânt decât la începutul secolului XX.

 
În Anglia, ceaiul era o marfă scump taxată. Peste Atlantic, coloniştii erau afectaţi de excesiva taxă pe ceai, precum şi de alte restricţii aplicate comerţului cu acest produs în America. Astfel, un grup de rebeli deghizaţi în indieni nativi americani au aruncat în apă 342 de cufere cu ceai valoros, aparţinând companiei navale British East India, de pe vasele sale ancorate în portul oraşului Boston. Boston Tea Party („Ceaiul din Boston”) de pe 16 decembrie 1773 a declanşat o serie de acte nedrepte din partea parlamentului britanic, fapt ce a constituit cauza directă a Războiului de Independenţă american (1776 – 1784). Aşadar, ceaiul a stat la originea unuia din evenimentele de marcă din istoria SUA. Contribuţiile americane la cultura ceaiului includ ceaiul cu gheaţă (ice tea) şi pliculeţul de ceai (tea bag). La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ceaiul este plantat şi în alte ţări asiatice, care devin producători importanţi, în Africa Neagră anglofonă (Kenya) şi recent în Argentina.

Descrierea plantei de ceai

Frunzele procesate ale  plantei Camellia sinensis sunt ceea ce, în mod comun, numim ceai. Băutura obţinută prin infuzarea acestor frunze poarta aceeaşi denumire. Arbustul de ceai aparţine genului Camellia sinensis (L.) O.Kuntze, ordinul gutiferelor, familia Teacee. Kaempfer a facut primul o descriere în 1712 sub numele de Thea japonense. Apoi, în 1753, Linné l-a numit Thea sinensis. În 1762, Linné a distins Thea viridis pentru ceaiul verde şi Thea bohea pentru ceaiul negru. Când s-a realizat că ceaiul negru şi ceaiul verde proveneau din acelaşi arbust, s-a păstrat numai numele de Thea bohea. Congresul botanic de la Amsterdam  din 1935 a decis înlocuirea termenului Thea cu Camellia. Latinescul Camellia sinensis înseamnă „camelie chinezească”, ceea ce este corect, deoarece planta de ceai este, de fapt, o specie de camelie. Camellia sinensis este o plantă perenă tropicală şi subtropicală, originară din Asia, dar cultivată în mai multe regiuni din lume în scopuri comerciale. Arbustul creşte la altitudini care variază între nivelul mării şi 2000 m şi la latitudini începând cu Nordul Mării Negre (Turcia) şi până în America de Sud. În general,  planta preferă un climat umed şi cald, bogat în  precipitaţii şi cu lungi zile însorite. Planta de ceai nu este foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte solul, putând creşte la fel de bine şi în pământ nisipos sau argilos, cu condiţia să fie bine drenat.  
În lume, ceaiul este cultivat pe plantaţii sau în „grădini de ceai”, cum sunt numite în India. Dimensiunea acestora poate varia de la 15 mp cultivaţi de o singură familie, la plantaţii-gigant, cu sute de muncitori. Pentru a produce ceai la nivel comercial, arbuştii trebuie plasaţi la o distanţă apropiată unul de celalalt. Distanţa dintre rânduri este de aproximativ 1m, uneori acestea fiind dispuse terasat, în funcţie de relieful local. Arbuştii ajung la maturitate după 5-7 ani de la plantare şi pot fi trăi peste 100 de ani. Arbustul de ceai este retezat sau tuns în mod repetat pentru a stimula creşterea frunzelor şi a împiedica înflorirea. De obicei, un arbust este menţinut la înălţimea de 1 m, pentru a facilita culesul. Pentru a obţine 1/2 kg de ceai, este nevoie de 2 kg de frunze proaspăt culese. Există două mijloace de a înmulţi planta de ceai: direct din seminţe şi prin altoirea plantei-mamă. Aceasta metodă se mai numeşte înmulţire vegetativă.

Varietăţi

Există două mari varietăţi ale plantei Camellia sinensis din care este produs ceaiul:
Camellia sinensis sinensis este varietatea din China. Aceasta are frunze mai mici şi aspre, însă cu o mai mare toleranţă la frig. Folosită în general la plantaţiile de altitudine, dă un ceai aromat, cu gust fin. Dacă nu este tunsă, planta poate ajunge la o înălţime cuprinsa între 3 şi 4 metri.
Camellia sinensis assamica are frunza mai mare şi mai suplă. Şi-a luat numele de la provincia în care a fost descoperită: Assam, nordul Indiei. Aceasta varietate este viguroasă şi prolifică, însă are o mare sensibilitate la îngheţ. De aceea, va fi întâlnită în general în plantaţiile de altitudine joasă, cu cerinţe de producţie ridicată. În sălbăticie, poate atinge înălţimi de până la 12 m.
Există şi alte subtipuri ale acestor două varietăţi majore, fiecare prezentând diferenţe în aromă. De-a lungul timpului, s-a descoperit că anumite varietăţi ale plantei de ceai pot fi preferate pentru un anumit tip de ceai, dar în principiu orice frunză de ceai poate deveni oricare dintre cele 5 tipuri deja cunoscute (alb, negru, verde, oolong şi pu’erh).
Pentru a aprecia un ceai, în afară de factorii organoleptici, un profesionist va trebui să ia în considerare tipul arbustului de ceai plantat, locul recoltei (natura solului şi altitudinea), condiţiile climatice, tipul de tratament folosit pentru obţinerea produsului final, politica producătorului (raportul calitate/preţ) etc.
  
Culesul 

Culesul reprezintă o operaţie foarte importantă. Cele mai bune frunze sunt cele tinere, deoarece sunt mai bogate în substanţe active. Anumiţi producători preferă să culeagă mugurele (numit pekoe) plus patru-cinci frunze după mugur. Cu cât se coboară pe ramură, cu atât frunzele sunt mai bătrâne şi mai sărace în substanţe. Culegerea lor reduce numărul de muguri necesar pentru a face un kilogram şi creşte volumul de frunze, în detrimentul savoarei. În plus, produsul final poate conţine bucăţi mici, lemnoase, provenind de la tulpina pe care sunt prinse frunzele sau de la nervura centrală a frunzelor mari şi bătrâne. În general, recoltele de ceai se clasifică astfel:
- recolte excepţionale: numai muguri
- recolte imperiale: mugur plus o frunză
- recolte fine: mugur plus două frunze
- recolte medii: mugur plus 3-5 frunze
- recolte de egalizare: frunzele joase şi mai bătrâne

În ceaiurile negre provenind din recolte imperiale sau fine, mugurii, destul de numeroşi, capătă o culoare aurie sau argintată în urma oxidării.  Este un indiciu al calităţii. Culesul se face manual (mai ales pentru recolta de primăvară, recolta fină sau atunci când ceaiurile se vor de cea mai înaltă calitate) sau mecanizat (în plantaţiile moderne, destinate producţiei industriale). În Japonia, unde mâna de lucru este scumpă, culesul mecanizat a devenit din ce în ce mai răspândit, maşinile folosite fiind extrem de performante. Această metodă însă nu permite culesul selectiv, prin urmare calitatea va fi medie.

Condiţiile ideale pentru un arbust de ceai

- cinci ore însorite pe zi (lumină naturală), nopţi răcoroase;
- ploi frecvente, de preferinţă nocturne (minimum 1,5 m pe an);
- o umiditate a aerului cuprinsă între 70 şi 90%;
- vânturi periodice şi aride;
- fără perioade înnorate;
- temperaturi fixe: la valori peste 30oC şi sub 10oC creşterea lui este compromisă;
- un sol nici calcaros, nici argilos, permeabil, fără pietre, bogat în azot, acid fosforic şi potasiu,  cu un PH între 3,9 şi 7,1;
- un teren poziţionat între 43o latitudine nordică şi 27o latitudine sudică. 

Durata de viaţă a unui arbust de ceai este între 50 şi 70 ani. În unele grădini din Darjeeling găsim însă arbuşti care au ajuns până la 150 ani. În Taiwan, ca regulă generală, arbuştii din plantaţii se schimbă la un interval de 15-20 ani. Gradul de umiditate este important. În unele plantaţii de ceai din Japonia se aplică metode de vaporizare cu pulverizatoare speciale şi se ventilează cu mori de vânt pentru a menţine o temperatură ambientală constantă (cca 20oC). Iarna, ventilaţia serveşte la îndepărtarea aerului rece de la baza arbuştilor de ceai, împiedicând astfel îngheţul. În regiunile cu mult soare din India sau Africa, pe plantaţiile de ceai se intercalează anumite varietăţi de arbori care nu au nevoie de multă apă şi nu îşi pierd frunzele iarna. Ei au rolul de a umbri şi de a proteja de vânt.

Producţia de ceai

Toate tipurile de ceai: alb, verde, oolong, negru şi pu’erh pornesc de la o frunză verde pe ramura unui arbust. Tipul de ceai rezultă din modul în care frunza este procesată. Etapa procesării care defineşte tipul de ceai produs este oxidarea şi anume gradul de oxidare al frunzei. În procesarea ceaiului, enzimele din frunză se expun la aer prin ruperea structurii celulelor frunzei în timpul procesului de rulare. Enzimele care sunt eliberate iniţiază procesul de oxidare. Cu cât frunza este rulată şi strivită mai mult, cu atât se va înnegri mai tare. Oxidarea este oprită prin încălzirea frunzelor de ceai. Acest proces se numeşte ardere. Încălzirea enzimelor anulează abilitatea lor de a susţine procesul de oxidare. Putem observa în cadrul celor 5 tipuri de ceai diferenţele dintre acestea, în funcţie de oxidare. Gustul acestor ceaiuri este bazat pe patru savori esenţiale: acru, amar, dulce, sărat.

Ceaiul alb – uscat în totalitate, în esenţă neprocesat şi neoxidat
Ceaiul verde chinezesc – ars/rumenit, neoxidat
Ceaiul verde japonez – înăbuşit la abur, neoxidat
Ceaiul oolong – parţial oxidat
Ceaiul negru – oxidat în totalitate
Ceaiul pu’erh – procesat sub formă neoxidată, dar şi oxidată şi apoi fermentat şi pus la maturare

Compoziţia ceaiului 

În general, avem 5 grupe de componente care se găsesc în toate frunzele de ceai:
1. uleiuri esenţiale – sursa aromei delicioase a ceaiului
2. polifenoli – antioxidanţi care oferă gustul acrişor şi multe beneficii pentru sănătate
3. nutrienţi – mici cantităţi de vitamine, minerale şi aminoacizi 
4. enzime – cele mai importante sunt cele care provoacă oxidarea frunzei
5. metilxantine – familie a alcaloizilor, din care face parte şi cafeina


ARBORELE DE CEAI

Arborele de ceai (Camellia sinensis) este originar din sud-estul Asiei. Condiţiile climatice favorabile sunt: căldură, umezeală, ploi frecvente. Necultivat, poate atinge 9 metri înălţime, însă în cadrul fermelor de ceai este menţinut, prin tăiere, la o înălţime confortabilă pentru cules de 60-125 cm. Frunzele tinere au pe suprafaţa lor un puf argintiu, foarte apreciat în cadrul unor ceaiuri de calitate. Florile sunt mici, albe şi rare.
Din frunzele arborelui de ceai s-a preparat mai întâi ceaiul negru, acesta fiind numit de-a lungul timpului şi ceai chinezesc sau ceai roşu. Acest tip de ceai era preparat şi folosit doar de chinezi. Mai târziu, exportul lui către populaţiile din Vest s-a făcut pe Drumul Mătăsii. Din cauza atacurilor banditeşti desfăşurate de arabi, în timpul domniei ţarului Mihail, drumul a fost schimbat prin Mongolia, spre sudul Rusiei. Pentru că aici a avut un teren propice, arborele a fost cultivat şi utilizat la fel de mult ca în China.

În cazul ceaiului negru (chinezesc) procesul de fermentaţie este lăsat să se desfăşoare până la capăt. Este secretul care-i conferă culoarea şi aroma caracteristice. După culegere, frunzele sunt aşezate pe rafturi de lemn şi lăsate să se usuce 12-18 ore. În urma (pre)uscării, frunzele pierd mult din apă şi permit rularea. În timpul rulării, membrana frunzelor se rupe, iar sucurile şi uleiurile esenţiale din frunză îmbibă întreaga plantă. După rulare, frunzele sunt întinse într-o încăpere rece şi umedă, pentru a fi supuse procesului de oxidare. În această etapă, frunzele capătă culoarea neagră, iar sucul plantei, amar iniţial, se schimbă şi devine aromat. Procesul de oxidare se opreşte atunci când gustul şi „buchetul” sunt pe deplin dezvoltate. Sucul plin de arome ce apare în procesul de fermentaţie rămâne pe suprafaţa frunzelor până în momentul în care este „activat” de contactul cu apa fierbinte. În ultima etapă, frunzele sunt sortate, mărunţite sau măcinate şi astfel produsul final poate fi constituit din frunze întregi, mărunţite sau pulbere. Deoarece timpul de infuzare se măreşte în funcţie de dimensiunea frunzelor, ceaiul se sortează în loturi cu frunze de mărimi apropiate.

În Rusia, tehnicile de macerare şi fermentare a frunzelor au fost diferite faţă de cele ale chinezilor. Astfel, a apărut ceaiul rusesc (verde). Pentru obţinerea lui, între etapa de stafidire şi cea de rulare, are loc o etapă de aburire. În cea finală, frunzele sunt uscate cu ajutorul căldurii, proces care le împiedică să oxideze. Astfel se păstrează parfumul, aromele naturale şi culoarea verde iniţială. În ceaiul verde sunt conservate toate substanţele active din frunzele proaspete, care vor fi eliberate doar în momentul infuzării.
Prin urmare, dacă ceaiul negru (chinezesc) este fermentat şi apoi uscat, cel verde (rusesc) este uscat direct, la o temperatură care nu degradează clorofila. În acest fel, ceaiul verde păstrează un conţinut mai ridicat de vitamine (A, B, E, C) şi minerale (fier, calciu, fosfor şi potasiu). Consecinţa uscării imediate a frunzelor de ceai şi evitarea uscării lor după fermentare este faptul că ceaiul verde are un conţinut mai scăzut de cafeină, fiind mai puţin excitant decât cel negru. De reţinut: la prepararea ceaiului e important ca apa să fie sub temperatura de fierbere iar timpul de infuzare cel corect, pentru ca ceaiul să nu devină amar. Apa prea fierbinte alterează gustul ceaiului şi chiar proprietăţile lui.  

Ceaiul alb se produce din frunzele tinere, încă nedeschise, care sunt acoperite cu un puf argintiu sau cu perişori argintii. Prelucrarea se realizează în doar doi paşi: tratarea cu aburi şi apoi uscarea. Absenţa etapelor de pre-uscare, rulare şi oxidare lasă frunzele intacte, astfel încât perişorii şi puful argintiu sunt vizibili, ceea ce conferă aspectul specific, argintiu, al ceaiului alb. Când este infuzat, ceaiul alb are o culoare de un galben pal şi un gust delicat, cu o aromă proaspătă. Cele mai populare ceaiuri albe sunt „bujorul alb” (Bai Mu Dan), „acul de argint” (Yin Zhen) şi „sprânceana zeului longevităţii” (Ming Mei).

Ceaiul oolong este un ceai tradiţional chinezesc, realizat tot din planta de ceai Camellia sinensis. Ca grad de oxidare, este situat între ceaiul verde şi cel negru. Procentul de oxidare este între 10 şi 70%. Numele de „oolong” provine de la chinezescul „wu long”, care înseamnă dragonul negru. Una dintre legendele despre ceaiul oolong spune că un om, pe nume Wu Liang, după o zi de recoltat ceai verde, a fost distras de o căprioară şi, până şi-a adus aminte de ceai, acesta era deja parţial oxidat. Astfel ar fi fost descoperit ceaiul oolong. Acesta este prelucrat în două feluri. Unele frunze sunt rulate, căpătând o formă de buclă, iar altele sunt presate în bile mici. Pentru producerea ceaiului oolong este nevoie de multă cunoaştere şi îndemânare. Frunzele sunt culese în dimineaţa unei zile senine, în buchete formate dintr-un mugur şi trei frunze, după care sunt expuse la soare. Aceasta este prima etapă. A doua etapă constă în uscarea lor în interior, pentru a favoriza fermentarea. Momentul crucial al procesului de obţinere a ceaiului oolong este acela în care se opreşte fermentarea. Pentru că ceaiul oolong nu este fermentat în întregime, i se mai spune şi ceai semifermentat. Este nevoie de experienţă pentru a alege momentul în care se opreşte procesul de fermentare. Acesta trebuie să fie atunci când frunzele sunt  30% roşii şi 70% verzi. După aceasta, ele sunt agitate un timp în coşuri, pentru a căpăta gust aromă şi textură. Următorul pas constă în uscarea lor, folosind cărbuni. La final, un maestru îl analizează şi îl repartizează unei anumite categorii, în funcţie de aromă şi alte caracteristici.

Ceaiurile obţinute din planta de ceai sunt bogate în vitamine şi săruri minerale, dintre care cea mai importantă este vitamina C, care stimulează şi uşurează digestia. De asemenea, frunzele arborelui Camellia sinensis conţin tanin, aminoacizi, glucide şi uleiuri volatile. Atât ceaiul verde, cât şi cel negru au acţiune diuretică, fiind indicate în special persoanelor care au probleme cu rinichii. Sunt antiadipoase, laxative şi stimulente respiratorii. Pentru persoanele hipotensive, sunt excelente tonice cardiace. Ambele ceaiuri pot înlocui cu succes cafeaua, fiind bune stimulente intelectuale şi fizice. O cană de ceai băută zilnic  previne şi chiar vindecă ateroscleroza.

Ceaiul verde şi infecţiile
Vitamina C, împreună cu flavonoidele, are un efect antibiotic şi antiinflamator, fiind eficientă împotriva agenţilor patogeni, precum bacterii, virusuri sau ciuperci. De aceea, ceaiul verde este indicat în cazuri de deficienţă a sistemului imunitar, infecţii gripale, ciuperci ale pielii sau inflamaţii intestinale. Dacă organismul dispune de suficientă vitamină C, aceasta va reacţiona la radicalii liberi şi îi va scoate din luptă. În tratarea bolilor provocate de răceală, ceaiul verde acţionează cel mai eficient dacă este combinat cu vitamina C. Se vor bea zilnic 2-3 căni de ceai în care s-a pus zeama de la o jumătate de lămâie. Ceaiul poate proveni de la prima sau a doua infuzie, dar trebuie pregătit cu apă la o temperatură ceva mai mică (70-80°C). Zeama de lămâie se pune când ceaiul s-a mai răcorit, pentru a nu dezactiva vitamina C. În cazul unor răceli rebele, în ceai se poate adăuga şi puţină miere de albine, care posedă calităţi de antibiotic. Pentru prevenirea răcelii, este suficient ceaiul verde. În afecţiunile căilor respiratorii, eliminarea mucozităţilor este uşurată dacă se fierbe timp de 10 minute o linguriţă de rădăcină de pătrunjel uscată, iar fiertura se amestecă în ceai verde. Băutura aceasta favorizează expectoraţia şi previne o nouă infecţie. În caz de infecţii gripale, în nici un caz nu beţi ceai prea fierbinte. Contrar opiniei curente, acest obicei este dăunător, căci usucă mucoasele iritate şi favorizează pătrunderea bacteriilor în corp. Ceaiul călduţ este cel mai indicat în răceală şi pentru că împiedică distrugerea vitaminei C din zeama de lămâie şi a substanţelor cu proprietăţi antibiotice din miere, ca urmare a temperaturii prea mari. Ceaiul verde cu lămâie este indicat şi pentru gargară, în inflamarea faringelui. În caz de inflamaţii acute ale gâtului sau cavităţii bucale, efectul dezinfectant al ceaiului verde este întărit dacă se asociază cu o infuzie dintr-o linguriţă de flori de salvie uscată şi 150 ml apă fiartă. Fiertura obţinută se lasă 7-8 minute, după care se adaugă în ceaiul verde. Cu această mixtură, se va face gargară sau se va clăti gura, dimineaţa şi seara.

Reţeta  ideală contra radicalilor liberi din organism
Bogat în polifenoli, ceaiul (verde sau negru) este recunoscut pentru acţiunea sa antioxidantă, care reduce formarea în exces a radicalilor liberi, care favorizează îmbătrânirea prematură a celulelor şi apariţia bolilor. Este important de ştiut că ceaiul conţine antioxidanţi foarte puternici: catechine (ceaiul verde), flavone (ceaiul negru). Specialiştii sunt de părere că antioxidanţii din ceai sunt mai valoroşi chiar decât vitaminele C şi E, recunoscute în special pentru calitatea lor de antioxidanţi. Un consum regulat de 3 ceşti/zi de ceai verde sau 2 căni/zi de ceai negru reprezintă reţeta ideală contra formării radicalilor liberi şi oprirea proceselor degenerative la nivel celular din organism. Este bine ca acest ceai să fie băut în prima parte a zilei, pentru a nu provoca insomnii. Ceaiul verde se combină cel mai bine cu mierea de albine, fiind incompatibil cu laptele sau zahărul.

Ceaiul pentru inimă
Frunzele de ceai verde sau negru conţin în jur de 25% substanţe flavonoide care, asemenea celor din struguri sau legume şi fructe, ne protejează de bolile de inimă. Ceaiul verde sau negru este benefic şi pentru sistemul circulator, reuşind să reducă formarea plăcilor de aterom, responsabile de obturarea arterelor şi să prevină apariţia depunerilor de colesterol pe pereţii vaselor de sânge. Mecanismul este pus tot pe seama antioxidanţilor din această plantă, care diminuează procesul de formare a acestor plăci periculoase. Polifenolii din ceai au și un efect antitrombotic, reducând procesul de constricţie a vaselor sanguine de la extremităţi. Este limitată şi coagularea anormală a sângelui, care stă la baza apariţiei trombozelor. Accidentul vascular cerebral şi infarctul miocardic recunosc drept cauză formarea trombilor, care obturează una sau mai multe artere. Aceste ceaiuri reduc valorile tensionale mari prin reducerea nivelului de angiotensină, substanţă care produce vasoconstricţie. Consumul a 3 ceşti de ceai zilnic, reduce cu 11% accidentele cardiace. Însă mare atenţie: nu depăşiţi această doză! În exces, ceaiul verde sau negru ar putea diminua absorbţia fierului la nivelul intestinului, ceea ce dăunează persoanelor anemice şi femeilor însărcinate.

Ceaiul previne apariţia cancerului
Cercetători din lumea întreagă au efectuat studii prin care au demonstrat virtuţile ceaiului împotriva cancerului. Experţii de la Centrul de Studiu al Cancerului din Japonia au descoperit că incidenţa cancerelor este cu 20-25% mai redusă printre băutorii de ceai verde. Au fost aduse numeroase dovezi în susţinerea afirmaţiei că un consum regulat de ceai reduce riscul instalării cancerului de colon, vezică urinară, esofag, pancreas, rect şi stomac, diminuând riscul apariţiei cancerului la sân, şi al celui de prostată. Proprietăţile anticancerigene se datorează polifenolilor, care protejează ADN-ul celular de radicalii liberi şi distrug celulele canceroase. Compusul responsabil pentru aceste proprietăţi este epigallocatechin 3 gallate (EGCG), care are o activitate antioxidantă de 100 de ori mai puternică decât vitamina C şi de 25 de ori mai mare decât vitamina E. Se pare că această substanţă nu numai că inhibă dezvoltarea noilor celule canceroase, dar le poate ucide şi pe cele mature. Persoanele care suferă de cancer şi fac radioterapie sunt sfătuite să bea o cantitate mai mare de ceai verde, care are un rol protector împotriva radiaţiilor.

Efecte protectoare contra radiaţiilor solare
Printre efectele benefice ale ceaiului se numără şi cel de protector împotriva razelor ultraviolete. Substanţele din ceaiul negru și verde ajută la protecţia celulelor expuse la soare şi calmează inflamaţiile. Studii recente demonstrează că efectele protectoare ale unei substanţe din acest ceai sunt de 20 de ori mai puternice decât cele ale vitaminei E. Ceaiul verde are efect protector şi împotriva radiaţiilor emise de calculator. Pentru calmarea arsurilor provocate de expunerea la soare se pun comprese reci cu ceai verde. Substanţele tanante din ceai păstrează apa în piele şi împiedică astfel uscarea ei, calmând durerile şi oprind inflamarea. În plus, vitamina C şi flavonele distrug radicalii liberi formaţi prin acţiunea radiaţiei solare şi care pot dăuna pielii. Pentru o compresă răcoritoare, se amestecă ceai verde cu puţin iaurt şi se formează o cremă, care se lasă câtva timp la rece, apoi se ung cu ea porţiunile iritate ale pielii. Efectul dezinfectant poate fi sporit dacă ceaiul verde se amestecă şi cu puţin ceai de muşeţel.

Tratarea infecţiilor externe ale pielii
Ceaiul verde combate infecţiile pielii provocate de ciuperci. Micozele se manifestă prin apariţia unor pete roşii, solzoase, care produc mâncărimi. Substanţele tanante ale ceaiului verde întăresc pielea şi-i măresc rezistenţa, iar saponinele au proprietatea de a distruge celulele ciupercilor, când vin în contact cu ele. Pentru uz extern, împotriva ciupercilor pielii se recomandă un amestec din frunze de ceai verde şi salvie, în raport de 2:1. Amestecul se opăreşte şi se lasă 5 minute. La un litru de apă, revin 3 linguri de amestec. Se înmoaie un şervet curat în infuzie, după care se aplică pentru 10 minute pe locurile afectate de ciupercă.

Înlocuiţi cafeaua cu ceai negru sau verde
În compoziţia ceaiului verde sau negru se găseşte teina, o variantă a cafeinei. Ca şi cafeina din cafea, teina conţinută în ceai este un alcaloid care excită sistemul nervos central, făcând să dispară senzaţia de oboseală. Cantitatea de teină este legată de timpul în care este ţinută planta la infuzat. Potrivit unor studii, infuzia de 3 minute permite extragerea din plantă a 50% din cantitatea de cafeină, iar prin infuzia de 5 minute se obţin aproximativ 80%. O cană de ceai verde sau negru preparată corect are acelaşi efect ca şi o ceaşcă de cafea tare. Deşi are un conţinut mult mai scăzut de teină decât ceaiul negru, ceaiul verde are efect energizant şi este utilizat în tratarea oboselii cronice. Este mai eficientă decât cafeaua şi sporeşte capacitatea de concentrare. Ceaiul verde este recomandat înaintea eforturilor intelectuale mari (examene), în cazul tulburărilor de circulaţie cerebrală, precum şi ca revigorant, pentru îndepărtarea oboselii. O cană de ceai verde este un remediu cu acţiune imediată contra stresului. De aceea, pentru stimularea reflexelor şi creşterea atenţiei, este preferabil ca în loc de cafea să bem ceai verde sau negru. Însă, ca şi cafeaua, ceaiul verde sau negru este contraindicat femeilor însărcinate sau care alăptează, deoarece cafeina, respectiv teina din ceai poate ajunge la copil prin laptele matern, dându-i acestuia stări de nelinişte, iritaţie şi chiar insomnie.

Ceaiul combate mahmureala după petreceri
În caz de mahmureală, după o noapte stropită din belşug cu băuturi alcoolice, iată o reţetă care acţionează mai repede şi mai bine decât cafeaua sau zeama de murături. Pentru 1/2 l de preparat, e nevoie de 0,6 l apă, 3 linguriţe de ceai verde, lămâie, 0,2 l apă minerală, 1 vârf de cuţit de sare şi o linguriţă de miere. Puneţi apa să dea în clocot, apoi lăsaţi-o să se răcească 5 minute. Puneţi ceaiul într-un vas şi turnaţi apa peste el. Lăsaţi lichidul la infuzat 5 minute, apoi strecuraţi-l într-o cană. Adăugaţi zeama de lămâie, apa minerală, sarea şi mierea.

Respiraţie proaspătă
Consumul de ceai verde menţine sănătoasă cavitatea bucală, inhibă formarea tartrului şi distruge bacteriile orale. Fluorina din acest ceai ajută la menţinerea sănătăţii dinţilor. În multe regiuni din Asia, fiecare mâncare cu peşte este însoţită, în mod tradiţional, de o ceaşcă de ceai verde, care acţionează eficient împotriva mirosului neplăcut al respiraţiei. Pentru dezinfecţia uşoară a cavităţii bucale şi prevenirea mirosului urât al respiraţiei se bea, de asemenea, ceai verde pur sau în amestec cu frunze de mentă.

Alte proprietăţi terapeutice

- Consumul de ceai verde sau negru scade nivelul LDL al colesterolului (cel rău) şi creşte nivelul HDL de colesterol (cel bun). De aceea, cei care consumă extract de ceai verde pot mânca alimente mai grase fără să înregistreze creşteri ale nivelelor plasmatice de colesterol.
- Un alt efect binecunoscut al ceaiului verde este efectul laxativ. Acest ceai este recomandat de medici în reglarea digestiei şi combaterea constipaţiei cronice.
- Ceaiul verde reduce glicemia şi, în acest fel, riscul de diabet zaharat. Acest rol îl au polifenolii şi polizaharidele conţinute de acesta.
- Atât ceaiul verde, cât şi cel negru protejează ficatul împotriva substanţelor toxice (alcool, tutun, substanţe chimice).
- Datorită teofilinei, ceaiul verde este folosit ca stimulent respirator în cazul astmului bronşic, contribuind la dilatarea bronhiilor şi uşurarea respiraţiei.  
- Un alt efect binefăcător al ceaiului verde în special, este cel diuretic şi dezintoxicant. De aceea, ceaiul verde este utilizat cu succes în curele de slăbire.

Sursa: http://farmaciaverde.wordpress.com/2008/04/01/pastrati-va-sanatatea-cu-ceai-verde-si-ceai-negru/  

-->

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:

- Referiți-vă pe cât posibil doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Nu trimiteți mesaje personale administratorilor blogului prin intermediul casetei de comentarii. În acest scop, folosiți formularul de CONTACT.

Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile.