Pagini

luni, 13 august 2012

Sfaturi părintești...

-->

SFATURI PĂRINTEȘTI

M-am gândit să împărtăşesc cu voi câteva dintre povețele și lecțiile de viață învățate de la tata. Probabil că aceste postări vor ajuta părinții şi nu numai. Noi, ca adulți, încă ne putem educa.

Când eram copil, tata nu le permitea celor care veneau în vizită să îmi aducă daruri, decât de ziua mea și de ziua copilului. Iar dacă cineva dorea să-mi aducă ceva care să-mi amintească de persoana sa, tata îi recomanda să-mi aducă muzică sau cărţi. Era mustrat pentru refuzul lui și neînțeles. Îmi amintesc că l-am surprins discutând cu o mătușă de-a mea, care i-a reproșat că nu o lasă să îmi dea plasa cu dulciuri pe care ea mi-o adusese: „Nu vreau să câștigi simpatia copilului meu cu lucruri. Mulțumesc pentru dulciuri, le voi pune în dulăpiorul ei și se va bucura de ele. Te ajută cu ceva să știe că sunt de la tine? Pentru asta vrei să te iubească?”

Tata n-a vrut ca eu să asociez bucuria unei vizite cu bucuria de a primi ceva. Să nu am interes față de lucruri, ci față de persoane. Mai mult de atât, asta m-a învățat să nu am așteptări și să nu fiu frustrată atunci când oamenii vin „cu mâna goală”. Copiii așteaptă să le aduci ceva și mai nou, au așteptări din ce în ce mai mari. Sunt dezamăgiți dacă nu primesc anumite lucruri și nu știu să aprecieze un lucru mic. Ca să nu mai spun că dau valoare oamenilor, în funcție de lucrurile pe care le primesc.  E în regulă asta? Credeți sau nu, dar tot ceea ce învățam în copilărie se va reflecta în caracterul nostru la maturitate. Dragostea pentru bunici, sau pentru oricine vizitează un copil nu trebuie să fie determinată şi influenţată de daruri. Cei dragi pot aduce copilului orice doresc, iar părinții vor introduce acele lucruri în viața copilului lor așa cum consideră de cuviință...

În copilărie, când aveam musafiri, îi serveam în porțelanurile cele mai frumoase și le ofeream tot ceea ce aveam mai bun în casă. Tata mi-a spus că indiferent dacă invit la masă o rudă, un prieten, sau pur și simplu pe omul care ne zugrăvește casa, să-l tratez cu ce am mai bun. „Nu prețuim porțelanurile, ci oamenii. Toți oamenii merită să fie serviți în porțelanuri” (mi-a spus tata).
Aveam un băiat (rrom) care se ocupa de grădina noastră. Mai lucra și la o casă vecină, iar gazdele îi puneau de mâncare în curte, într-un blid. Noi îl serveam în porțelanuri și stătea cu noi la masă. Singură am sesizat diferența dintre felul în care îl tratam noi pe acel băiat și vecinii care îl desconsiderau. Am văzut în alte case cum porțelanurile stăteau la loc de cinste în vitrină și cum noi, musafirii, eram serviți în farfurii obișnuite, poate chiar ciobite. Tata mi-a spus să nu mă supăr pe cei care nu mă tratează cu ce au mai bun, și mai mult, eu să-i servesc cât mai frumos atunci când vor veni în casa mea.  Mi s-a spus să nu țin ceva ciobit în casă. „Nu suntem atât de săraci, încât să ținem ciobituri”. Și am fost învățată să nu regret după o farfurie spartă. „Unele lucruri trebuie să crape și să fie înlocuite”. Am fost învățată să nu protejez lucruri. Să le folosesc și să mă bucur de ele. Dacă ați ști voi cât de mult mi-au influențat viața aceste lecții...

Am învățat să respect oamenii în mod egal... și că felul în care îi tratez le influențează încrederea și stima de sine. Am învățat că nu toți îți oferă ce au mai bun, dar eu trebuie să ofer. Am învățat să prețuiesc oamenii, nu lucrurile. Să nu regret după pierderi. Să accept că unele lucruri trebuie înlocuite...

Detest lăcomia. Cu cât ești mai lacom, cu atât ai mai puțin. Am fost educată să nu iau niciodată ultima prăjitură de pe platou. Poate că altul n-a apucat să ia niciuna, sau poate că cineva are mai multă nevoie de ea decât mine. Am fost învățată că atunci când împart cu cineva două mere, să i-l dau pe cel mai mare și mai frumos. De multe ori mi s-a dat cel mai mic măr, dar nu m-a deranjat. Am fost învățată să nu am așteptări ca ceilalți să se poarte echitabil. Pentru că nu sunt lacomă, viața mi-a dat mereu cele mai frumoase mere!

„Să prețuiești și să mulțumești pentru fiecare bucățică de mâncare, pe care cineva ți-o oferă. Persoana care a gătit acea mâncare ți-a dăruit o bucățică din viața ei”. (mi-a spus tata). Aveam vreo 8 ani. Am vrut să-i fac tatălui meu o surpriză și am făcut prima mea supă cu găluște. Cu carnea nefiartă, cu găluștele tari, prea sărată, un adevărat eșec, și totuși, tata a mâncat tot din farfurie. Mi-a mulțumit și m-a lăudat pentru inițiativă și efort. Nu m-a nu m-a descurajat atunci, ci a așteptat o altă ocazie, în care m-a învățat cum trebuie să fac supa cu găluște. Am învățat să respect și să apreciez munca și dăruirea oamenilor. O astfel de lecție, banală la prima vedere, a contribuit foarte mult la formarea mea. Apreciez și mă bucur chiar și de un lucru imperfect, știind că pentru a-l primi, cineva a depus un efort.

Ne pregătim de mese bogate, cu ocazia sărbătorilor. Cineva a muncit cu dăruire pentru ca noi să ne bucurăm de bunătățile de pe masă. Poate că e mama ta, sau bunica, soția, soțul, prietenii... Oricine ar fi, apreciază și mulțumește-i pentru bucățica din viața sa, dăruită ție, ca tu să savurezi ceva bun. Încă de mici suntem învățați să facem diferențe între oameni. Respingem copiii diferiți de noi, etichetați de societate după criterii de etnie și condiție socială. „Să nu faci diferența între oameni. Să nu jignești un om care are o altă etnie, pentru că nimeni nu e vinovat pentru ceea ce s-a născut. Noi nu putem alege să ne naștem români, țigani, unguri etc. Nu respinge niciun om, chiar dacă ceilalți îl resping. Caută să cunoști un om înainte să spui despre el că e urât, rău sau prost. Există oameni buni și oameni răi, în toate rasele. (mi-a spus tata). Colega mea de bancă din școala generală a fost țigancă. Deși am fost respinsă de ceilalți copii pentru că am ales-o pe ea, nu regret nicio clipă. Mai târziu, în viață, am ales la fel. Nu am respins niciun om pe criterii de etnie, orientare religioasă și alte considerente. Astfel, mi-am dat șansa să întâlnesc oameni minunați, fără de care nici nu-mi imaginez cum ar fi fost viața mea.

De mici suntem învățați să prețuim lucrurile. Ni se atrage atenția să nu ne murdărim hăinuțele și să nu stricăm jucăriile. Greșit! Pentru că obsesia asta față de lucruri, ne dă false valori. Probabil că am fost singurul copil de pe stradă necertat de părinți atunci când stricam o jucărie, când rupeam sau murdăream o haină, sau când spărgeam ceva. „Lucrurile au durata lor și trebuie înlocuite” (îmi spunea tata). Îmi amintesc cum i-am stricat din greșeală o jucărie unei prietene. S-a supărat, și mama ei a certat-o foarte tare. Iar eu m-am simțit vinovată. Relația noastră a fost afectată pentru o greșeală involuntară și pentru un obiect. Exact asta a vrut tata să mă învețe: să nu prețuiesc mai mult lucrurile decât prietenii. Să învăț că prietenii pot greși și să nu-i pun mai prejos de lucruri.
Îmi aduc aminte că aveam o vecină cam de aceeași vârstă cu mine și într-o zi am surprins-o pe mama ei când i-a spus să nu scoată în curte o păpușă nouă primită, pentru că eu aș fi putut să-i murdăresc sau să-i stric păpușa. Mai târziu, am surprins o mămică spunându-i copilului ei de vreo 4 anișori să ascundă o jucărie anume de un copilaș mai mic, venit în vizită, de teamă că acesta va dori să o ia acasă. Păcat că nu realizăm ce efect are această atitudine asupra caracterului copilului. Îl învățam de mic să fie egoist, să nu împartă, să prețuiască mai mult o jucărie, decât un copil.

Când eram copil, tata nu mă certa când spărgeam ceva. Desigur că îmi explica valoarea fiecărui lucru, punând foarte mare accent pe valorile sentimentale. „Ceștile acestea le am de la bunica și le prețuiesc foarte mult. Poți sparge tot, dar de acestea te rog să ai grijă”. Nu m-a învățat că trebuie să am grijă de lucrurile scumpe, de cristaluri, sau de serviciile de masă complete.
Când ieșeam la joacă, aveam haine speciale de joacă. Niciodată nu mi-a interzis să mă tăvălesc prin noroi, nici să mă cațăr prin copaci, conștient că mi-ar fi inhibat bucuria de a mă juca, dacă mi-ar fi cerut să-mi păstrez hăinuțele curate. Într-o zi, m-am apucat și am pictat geamurile casei, inspirată de vitraliile pe care le văzusem la un muzeu. O vecină mi-a atras atenția, crezând că tata mă va certa. Dar el a apreciat desenele mele și a avut răbdare să decid singură când le voi șterge. Între timp, mi-a cumpărat vopsele tempera și sticlă, încurajându-mi creativitatea.
Mi-a permis să fac absolut ce vroiam cu lucrurile mele, să le dăruiesc, sau să le distrug. M-a lăsat să tund păpușile și să-mi tai hainele, conștient fiind că astfel mă va învăța să devin responsabilă pentru deciziile mele. M-a învățat să împart jucăriile și chiar să le dăruiesc celor care au mai puține. Și pentru a mă încuraja să fiu generoasă, m-a recompensat mereu cu alte jucării, și mai frumoase.
Ca adult, realizez valoarea educației primite de acasă. Pentru că nu prețuiesc lucrurile sau banii mai mult decât oamenii. Le împart cu alții și le dăruiesc din inimă. Iar viața mă recompensează cu tot ce e mai frumos. Cu prieteni minunați și cu un eu mulțumit și fericit.
Îmi amintesc că eram în primii ani de școală, când tata m-a surprins spunându-i unei fetițe că e o proastă. Și atunci mi-a spus așa: „Vorbește-i fiecărui om ca și cum ți-ai vorbi ție”. Și acum îmi amintesc cât de mult mi-a dat de gândit acea frază și cum m-am ghidat după ea, în anii care au urmat. Un cuvânt rostit nu mai poate fi retras. O jignire nu se poate șterge cu un „îmi pare rău” și nici cu o mângâiere. Un cuvânt nelalocul lui poate să-i ia unui om bucuria într-o zi. Îl poate răni, îi poate lua încrederea în sine, îl poate îndepărta... Îi poate influența existența. Uneori am impresia că ne este mai ușor să rostim cuvinte urâte, decât frumoase. În trafic, între prieteni, în prezența copiilor, cu care ne pierdem de multe ori răbdarea, cu omul iubit, cu părinții noștri, între colegi... Cum ar fi dacă le-am vorbi tuturor ca și cum ne-am vorbi nouă înșine? Oare am rosti și am auzi mai des cuvinte ca „mulțumesc”, „te iubesc”, „îmi lipsești”, „ești minunat”? Cred că da.

Probabil că de mici suntem învățați să ne purtăm echitabil. Când cineva te invită la ziua lui de naștere, te străduiești să-i cumperi un cadou pe măsura așteptărilor lui, ținând cont de valoarea lui, astfel încât să nu duci ceva ce a costat mai puțin decât cadoul pe care l-ai primit tu de la acea persoană. În copilărie, când era ziua mea de naștere, primeam cadouri foarte frumoase și în general acestea acopereau cam toate dorințele și nevoile mele. Prietena mea cea mai bună mi-a adus la o aniversare un omuleț de zăpadă, o jucărie din pâslă umplută cu vatelină. Cu siguranță a simțit că darul ei era nesemnificativ pe lângă celelalte daruri pe care le primisem. A doua zi, făcând inventarul darurilor cu alte două prietene, una dintre ele mi-a spus: „Ioana ți-a adus numai jucărioara asta? Dar tatăl tău i-a luat bicicletă de ziua ei!” Și atunci m-am simțit puțin nedreptățită, influențată de afirmația prietenei mele, desigur. Tata a auzit conversația și m-a privit grav, dar eu nu am înțeles pe moment privirea lui. Doar când am rămas singuri mi-a spus că l-am dezamăgit pentru că nu i-am luat apărarea Ioanei. „Cadourile nu înseamnă un schimb. Nu trebuie să oferi valoarea pe care ai primit-o”. (mi-a spus tata). Și am primit în ziua aceea o lecție de viață foarte importantă. Tata mi-a atras atenția că părinții Ioanei erau săraci și că pentru ei, acel omuleț de zăpadă însemna un efort, făcut din inimă pentru mine. „Te-ai fi simțit mai bine dacă îți aducea un cadou scump, luându-și de la gură pentru asta?” - m-a întrebat tata. Eu i-am cumpărat bicicletă pentru că mi-am permis, pentru că noi avem mai mult decât ei. Și am făcut asta și pentru tine, ca să te fac fericită”.
Atunci am învățat că a dărui îți poate aduce mai multă împlinire decât a primi. Pentru că mi-am amintit fericirea Ioanei când a primit bicicleta și fericirea mea pentru că ne puteam plimba amândouă și ea nu mai era nevoită să-mi ceară bicicleta, sau să alerge pe lângă mine. De atunci, m-am bucurat de orice lucru pe care l-am primit și l-am prețuit oricât de neînsemnat ar fi părut. Iar când am dăruit ceva, am căutat să dăruiesc din suflet, fără să evaluez acel dar în funcție de ceea ce am primit de la persoana respectivă. Am căutat ca darul meu să fie util și să aducă bucurie. Și de cele mai multe ori, bucuria mea când dăruiesc ceva este mai mare decât bucuria celui care primește ceva de la mine.

Unii prieteni au condamnat refuzul meu de a primi anumite daruri... apoi au înțeles că nu m-aș putea bucura niciodată de un dar pentru care s-ar face sacrificii. A accepta și a pretinde de la cineva să îți dăruiască ceva care necesită eforturi și renunțări la propria persoană, înseamnă egoism. Cadoul este cadou, indiferent cât costă. Echitabil nu înseamnă să-mi aduci un cadou care să aibă aceeași valoare materială, ci aceeași valoare sentimentală. A dărui e un gest frumos, prietenesc, de iubire și cu siguranță ne dorim să dăruim tot ce e mai bun și mai frumos celor dragi nouă. Dar un cadou scump nu reflectă neapărat o iubire mai mare. Atunci când nu știți ce cadou să-mi oferiți, puneți într-o cutiuță mică o bomboană, puțină iubire și dăruiți-mi-o. Ce mi-aș putea dori mai mult?

Când eram mică și tata îmi îndeplinea câte o dorință, îi promiteam că atunci când voi fi mare îl voi răsplăti pentru toată bunătatea. Visam cum din salariul meu îi voi cumpăra cadouri și-l voi duce la cofetărie, la restaurant... Am crescut și am uitat multe din promisiunile pe care i le-am făcut... iar el poate că a sperat la ziua în care aveam să îndeplinesc măcar o parte din ele... Apoi, a fost prea târziu. Ce-aș face azi? Aș lăsa totul și i-aș dărui tot timpul meu... l-aș asculta, l-aș face să râdă și i-aș face bucurii. Părinții își manifestă bucuria atât de frumos! Dacă pentru voi încă nu e prea târziu, nu așteptați să vă îndepliniți promisiunile... faceți o bucurie celor care v-au dăruit totul...
„Nu-ți irosi lacrimile, tati, pentru lucruri care nu merită. Păstrează-le pentru când va trebui să plângi de fericire. Ar fi păcat să n-ai în acele momente cu ce să plângi!” (mi-a spus tata cândva...).

Sursa: http://www.irinab.com/
-->

18 comentarii:

  1. Îmi amintesc de vremea când eram mămică începătoare...Mi se părea foarte dificil să devin un părinte de nota...hai, nu chiar zece dar măcar un nouă, acolo, nu perfect dar pe-aproape. Şi, aşa cum mi s-a întâmplat de fiecare dată când m-am văzut neputincioasă şi sufletul meu a cerut ajutor în felul lui, am cunoscut o femeie înţeleaptă care m-a îndemnat nu să-mi "educ" fiul şi nici să-l protejez excesiv ori să-l "cocoloşesc" ci să-l pregătesc pentru viaţă. Nu pot spune că a fost simplu dar s-a ridicat "ceaţa" şi am înţeles cam cum ar trebui să procedez.Un copil răsfăţat este fericit în casa părintească. Ce te faci însă dacă intervine un eveniment nefericit? Un părinte bun îşi pregăteşte copilul pentru ca atunci când va porni pe drumul lui să nu se rătăcească.
    În această postare am găsit încă un exemplu de părinte responsabil şi îl felicit pentru rezultate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da foarte frumos dar din pacate nu prea au avut multa lume noroc de niste parinti asa de buni si intelepti,ca sa-si indrume copii pe calea cea buna

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos articolul, de fapt, tot blogul tau. Bravo!

    RăspundețiȘtergere
  4. plang de 20 de minute cu sughituri... ar trebui macar jumatate dintre parinti sa fie ca tatal tau. ce lume minunata ar fi... multumesc pentru acest articol! multumesc pentru speranta pe care mi-o dati pentru o lume mai buna...

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos articol! Felicitari!

    Ce poate nu mi-a placut, dar ma bucur ca am avut rabdare si am citit tot, este primul fragment. Nu as putea sa impun cuiva de a nu-i darui ceva copilului meu. Ma refer la familie, prieteni. El trebuie sa stie ca daca a primit o ciocolata, sa nu o manance decat atunci cand eu ii voi permite. Este un exemplu, dar pot fi si altele.

    In rest frumos scris!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie in schimb mi-a placut destul de mult prima parte si datorita ei am citit pana la sfarsit. Am niste nepotei care din pacate sunt prea rasfatati si la fiecare vizita au fost invatati de catre parinti sa primeasca cate un cadou. Ma deranjeaza faptul ca nu am simtit aprecierea sau bucuria in ochii lor atunci cand primeau acel cadou pentru ca li se parea ceva absolut obligatoriu sa te prezinti la usa cu un cadou cand le calci pragul. Ba mai mult, daca este ziua unuia dintre fratiori 6, respectiv 8 ani, trebuie sa iei cadou pentru amanoi ptr ca iese scandal si asa au fost educati de mici pentru ca nu stiu ce inseamna sa imparti cu fratele tau ceva. Articolul m-a impresionat foarte mult si chiar mi-au dat lacrimile spre sfarsit mai ales ca am descoperit si eu unde sunt vinovata si cat am gresit in trecut fata de alti oameni. Poate este vina educatiei pe care am primit-o de la parinti, insa sunt convinsa ca multe se pot schimba si mai tarziu daca ai puterea sa recunosti ca trebuiesc facute schimbari.

      Ștergere
  6. Frumos, cu adevarat frumos. Ca o lectie dintr-un manual .. impecabil. Din punctul meu de vedere, fara a fi rautacios, pare rodul unei imaginatii idealiste. E ca si cum ai inchide ochii si te-ai gandi cum ar fi cel mai bine .. exact cum ai descris tu, asa ar fi cel mai bine . Dar cand deschizi ochii .. e altfel.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ai avut, daca asa stau lucrurile, noroc de parinti buni, inteligenti si cu posibilitati. O combinatie rar intalnita. Ma bucur pentru tine dar articolul este scris cum spunea cineva mai sus intr-un mod prea idealist. Oricum daca asta a fost copilaria ta nu pot decat sa ma bucur pentru tine. Oameni precum tatal tau gasesti rar si nu poti decat sa-i pretuiesti. Eu ma chinui zi de zi sa fiu un asemenea parinte si crede-ma ca nu-mi iese deloc. Numai bine.

    RăspundețiȘtergere
  8. Gandesc exact ca tatal tau si la fel imi cresc copilul. De N ori i-am spus sotului meu, oamenii sunt mai importanti ca lucrurile,, dar el insista ca trebuie invatat copilul valoarea lucrurilor...

    RăspundețiȘtergere
  9. e superb textul! l-am citit cu mare placere si emotie!

    RăspundețiȘtergere
  10. Foarte frumos scris. Si foarte frumos mesajul transmis.

    RăspundețiȘtergere
  11. foarte fain articolul. am citit tot si la sfarsit mi-au dat lacrimile. m-a facut sa ma simt recunoscatoare pentru ca am ambii parinti alaturi de mine, chiar daca fizic ne desparte distanta. nu am copii dar voi tine minte ce am citit aici si voi aplica la momentul potrivit lectiile de la tatal tau. ah ce om bun. seara faina

    RăspundețiȘtergere
  12. prea idealist...si daca ne-am creste toti copiii dupa un tipar si niste reguli si tot ar fi incapatanati atunci cand sunt copii,tot ar fi rebeli la adolescenta, ar avea un bagaj de educati si o altfel de inteligenta (care se si observa de ceva ani incoace)dar structura lor tot nu se va compara cu cea a unui copil maturizat doar prin greutati.Dati ani in urma si priviti-va bunicii,parintii si chiar pe voi si comparati cu tineretul de astazi crescut dupa norme...totul se rezuma la....BASME!

    RăspundețiȘtergere
  13. mi-a placut enorm sa citesc acest post...dar m-au intristat unele comentarii! de ce oare suntem noi atat de invidiosi, atat de 'e prea frumos sa fie adevarat, nu i s-a intamplat asta'? de ce nu se poate ca posesoarea acestui blog sa fi avut un tata atat de intelept, o copilarie asa cum o descrie? pentru ca noi nu am avut astfel de experiente frumoase ca ale ei si suntem invidiosi, deci ea musai minte? noi nu suntem astfel de parinti intelepti, deci ea musai minte? e trist...nu ati inteles ce conteaza cu adevarat...nu daca ea chiar a trait ce povesteste aici, ci CEEA CE POVESTESTE! lectiile care ar trebui invatate! pentru mine este ca o palma ceea ce am citit aici, dar in sensul bun, in sensul de wake-up call! sunt mandra mama a unui baietel de aproape 5 ani si Dumnezeu stie cat ma chinui sa-l cresc bine, sa fie un copil, si mai tarziu un adult, frumos si pe dinauntru, nu doar pe dinafara...sunt absolut de acord cu tot ce spune scriitoarea aici! si da, pot spune din proprie experienta, stiu cat de incapatanati si rebeli pot fi copiii in ziua de azi, chiar si la nici 5 ani! de aceea este si mai important ca noi, adultii in care au incredere, adultii care le sunt modele, sa avem grija ce ii invatam! marturisesc cu rusine ca nu imi iese intotdeauna, dau gres des si-mi pare rau...sper doar sa pot sa repar greselile, spre binele lui...sunt despartita de tatal lui si, influentata de certurile monetare pe care le am cu tatal lui, i-am spus acestuia ca TREBUIE sa vina tot timpul cu un cadou la copil, ca el asta asteapta de la tatal lui...mi-am dat seama mai demult ca era gresit ce spuneam; citind acest post am avut o confirmare dureroasa! as putea continua, dar nu asta conteaza...este greu sa fii un adult 'bun', un exemplu ca tatal din acest post...dar nu este imposibil! trebuie sa lasam invidia si gandirea limitata si sa INVATAM cum sa fim mai buni...iar astfel de povestiri sunt un exemplu de 'bagat la cap', nu de judecat...

    RăspundețiȘtergere
  14. Da, si mie mi se pare prea perfect pentru a fi adevărat(ma refer la tatăl descris) ,dar nu contează dacă chiar asa a fost tatal, ci mesajul e atat de frumos,clar si bine transmis.... Mi-a dat de gândit și chiar m-am decis sa le interzic prietenilor si bunicilor sa mai vina cu cadouri pentru a-l determina si pe băiatul meu sa aprecieze oamenii pentru caracterul lor, nu pentru puterea financiara.

    RăspundețiȘtergere
  15. Eu asa am fost invatata. Si nu regret nici o secunda . Nimic idealist. Absolut nimic.

    RăspundețiȘtergere

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.