Adrian Păunescu - mai actual ca niciodată

-->


ADRIAN PĂUNESCU

– MAI ACTUAL CA NICIODATĂ –

Despre un om atât de puternic cum a fost Adrian Păunescu nu poţi vorbi sau gândi decât cu admiraţie. Nu pentru a-l ridica în slăvi, ci pentru a constata ce forţă uriaşă a avut acest om care scria poezii, făcea spectacole grandioase, descoperea tineri talentaţi şi-i transforma în artişti celebri, și nu doar pentru moment. Cenaclul Flacăra, nimeni, oricât ar încerca, nu-l poate egala. Ce forţă misterioasă trebuie să fi emanat poetul, de se umpleau stadioanele până la refuz şi oamenii cântau şi spuneau poezii de seara până în zori? Acelaşi poet mergea mai târziu pe frontul din Transnistria, la fraţii lui, să-i sprijine, după care venea în Parlamentul României şi, mai pe seară, preda studenţilor la universitate. Şi toate acestea se reduceau la o îmbrăţişare, la o lacrimă de fericire, la un acces de mândrie când era în preajma copiilor săi. Pe 5 noiembrie s-au împlinit doi ani de când Adrian Păunescu a plecat dintre noi. De curând, Andrei, fiul poetului, şi-a lansat două volume de versuri. Mulţi oameni au venit să-l felicite pentru talentul lui, dar și mai mulţi au venit să-i spună tânărului poet că Adrian Păunescu e în inima lor. Nu l-au uitat.

„Amintirile multora dintre noi sunt legate de Cenaclul Flacăra, organizat de poetul Adrian Păunescu. Vă relatez un eveniment petrecut cu zeci de ani în urmă, când Cenaclul a avut spectacol într-un orășel muncitoresc (Cisnădie, jud. Sibiu). Elevele şcolii profesionale care locuiau în cămin n-au avut voie să părăsească incinta internatului pentru a merge la spectacol. Ele au trimis un bilet poetului, rugându-l să le ajute să fie învoite. Noaptea, pe la orele 11:30-12:00, Adrian Păunescu a venit la internat şi, pentru că în şcoală era o cantină mare cu o scenă pentru spectacole, a adunat toţi elevii. Le-a vorbit foarte frumos acestor copii care erau plecaţi departe de casă. Iar spectacolul s-a desfăşurat între Casa de Cultură din oraş şi internatul şcolii. Pe rând, poetul și toţi cântăreţii au venit şi au susţinut în paralel spectacolul. A fost o noapte de neuitat pentru elevi. Poetul le-a recitat, s-a cântat. Dumnezeu să-l odihnească...”


BALADA ELITEI


OMUL LIBER

Noi suntem elita cu multe relaţii,
pe noi ne cunoaşte oricine,
suntem răsfățații, suntem potentaţii,
ne este atâta de bine
în vile, în haine, în veac,
ne este atâta de bine,
dar omul, dar lumea ce fac?

Noi suntem elita, onoruri cedaţi-i,
la coadă nu stăm la măsline,
avem subalterni ce ne dau şi ovaţii,
nu doar un pârlit kilogram de măsline,
ne este atâta de bine
în vile, în haine, în veac,
dar omul, dar lumea ce fac?

Noi suntem elita cu straşnică leafă,
iubim acest sfânt statu-quo,
am pus piele multă şi groasă pe ceafă,
şi nici nu ne mai întrebăm încotro.
Avem telefon la secret şi parafă
şi mult ne mai place şi lumea când o
privim dintr-o vilă cu geamul spre veac,
dar omul, dar lumea ce fac?

Noi suntem elita ce sie-şi ajunge,
avem despre toate acelaşi cuvânt,
cu tuş de ştampile trăim, nu cu sânge,
pe scări ariviste, cu grijă, urcând,
iar lumea nu râde, iar lumea nu plânge,
când noi apărem proletarizând:
"Nu-i bine în vile, în haine, în veac"
şi-apoi ne prefacem a şti, rând pe rând,
şi omul, şi lumea, şi toate ce fac.

Dar spune, elită de mari cucuvăi,
măruntule spirit posac,
ştii tu măcar fiii tăi buni ce mai fac?
Şi unde sunt gropile părinţilor tăi?
Dar lumea, dar omul ce fac?

(1979)


Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât
De proşti suntem astăzi sătui până-n gât,
Nimic nu se face cu omul ca rol,
Iubirea cu forţa se cheamă viol.

Sunt creşteri forţate, plătite cumplit
De cei ce natura o udă cu flit,
Se simte, oricum, parafina în sân,
Copiii miresei rahitici rămân.

Răbdare, răbdare, grăbiţilor, voi,
Că tot ce forţaţi va veni înapoi,
Natura întreagă un ritm are-n ea,
Sfidăm violenţa de glonţ sau curea.

Prostia îi e violenţei motiv,
Dar biciul pe lume nu-i educativ,
Cum creşte altoiul cu grijă pe pom,
Trăiască puterea de-a crede în om!

Noi nu vom trăi niciodată cum vor
Dogmaticii proşti, după dogmele lor,
Cu lanţuri la gură, la suflet şi mâini,
Noi credem real că ne suntem stăpâni.

Şi nici mersul nostru nu-i marşul forţat,
Ci visul în care de voie-am intrat,
În lături, dogmatici din cinicul rond,
Natura umană e liberă-n fond.

Noi credem în drumul pe care am mers,
Un om al renaşterii în univers,
Iubim disciplina, rigorile reci,
Dar sufletu-n noi este liber pe veci.

(1983, Breaza)




ANALFABEȚILOR


E PRE LUNG DRUMUL
PÂNĂ-N COMUNISM


V-am spus că sunt un om periculos
Și nu mi-ați luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveți pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare și de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puțin pe libertate.
V-am spus că sunt oșteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpărați și voi,
Cenzori capricioși ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneți mâna să munciți.
Să nu mai tot pândiți zeloși din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure și sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Și că situația e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Și lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre și mimând tumulturi
Cu aroganți și trândavi doctoranzi,
Cu papagali care țin loc de vulturi.

V-am spus și am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad
Și de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetișizați pe Marx,
Să nu-i păstrați în spirt învățătura
Și voi într-una fără să-l citiți
Îl pomeniți până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Și voi v-ați decorat voi între voi
Când lupta este în desfășurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care amenință civilizații
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placă dați-i.

V-am spus, concetățeni analfabeți,
Și luați aminte și să țineți minte.
Dar nu știam ca v-ați născut și surzi
Și scoateți arma când vedeți cuvinte.

(1979)


E prea lung drumul până-n comunism
De nu-l scurtăm cu gări şi cu etape,
De nu-l aducem totuşi mai aproape,
E prea lung drumul până-n comunism.

Am mai visa, de nu s-ar face zi
Şi pruncii nu ne-ar întreba de pâine,
E lung şi drumul scurt de azi pe mâine
Cu atât mai lung ce ni se năzări.

Am mai închide ochii şi-am tăcea,
Dar clasicii visării ne somează
Să fim lucizi, s-avem gândire trează
Şi drumu-i lung şi viaţa ne e grea.

Nu-i niciun semn mai bun, mai pozitiv,
Sunt crize din cetate în cetate,
Înnebunim, când visul nu se poate
Şi-n fişe scrie: fără de motiv.

Iluzia şi panica mereu
Sunt cele două jalnice extreme,
De care-avem şi mâine a ne teme
Că tot nu-l vom găsi pe Dumnezeu.

Când, obosită, într-un cerc închis,
Scârbită, umilită, lumea noastră,
A vrut să ne arunce pe fereastră,
I-am dat un drog, i-am programat un vis.

Acesta e, total şi nebunesc,
E comunismul, unica dreptate,
Cel hotărât a le-mpăca pe toate,
Pilonii lui pe osul nostru cresc.

Prea lung, prea tăinuit, prea lung,
Pustie veşnicie, exemplară,
Ni-i dor din când în când de câte-o gară
În care oamenii mai și ajung.

(1980)

-->

Comentarii

POSTĂRI ALEATORII

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.

CONTACT

Nume

E-mail *

Mesaj *