Bancherii evrei împotriva României Mari

-->

BANCHERII EVREI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI MARI

Conferința de Pace de la Paris, 1919

 «Deşi victorioasă după Primul Război Mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de la Paris în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei „Conferinţe de Pace” din 18 ianuarie 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă din umbră de „consilierii” secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri: SUA, Anglia şi Franţa. Consilierul lui Woodrow Wilson (preşedintele SUA) a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în scenariul Primului Război Mondial. Consilierul primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era Philip Sassoon (membru al familiei Rothschild), iar al primului ministru francez Georges Clemenceau era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele de Georges Mandel).

„Cei Trei Mari” de la Conferința de Pace de la Paris, 1919:

Georges Clemenceau, Woodrow Wilson și David Lloyd George

Cu toate că era înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele american Woodrow Wilson dezvăluise cu câțiva ani mai devreme, în 1913, situaţia de fapt: „De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredințat opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din SUA se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, atentă, concretă, universală, încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă dezaprobarea”. (W. Wilson, The New Freedom). Analiştii consideră mărturisirea voalată a preşedintelui Woodrow Wilson dovada că în 1913, SUA erau deja la cheremul ocultei universale. Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat la nivelul istoriei marea conspiraţie prin care evreii sionişti acţionează pentru a-şi subordona întreaga civilizaţie. Freedman îşi petrecuse viaţa în oligarhia şi cercurile sioniste evreieşti, fiind astfel în strânsă legătură cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer şi cu preşedinţii marionete ai SUA, mânuiţi de aceştia.

Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman, referitoare la situaţia Primului Război Mondial şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când, în octombrie 1916, sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promițând Marii Britanii o victorie ce va fi obţinută de SUA (care, la acea dată nu intraseră în Primul Război Mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (khazarii) nu aveau vreun drept natural.

În SUA, spune Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia ţaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va „dărui” patria palestinienilor (pe care îi vor masacra şi izgoni, pentru a-şi întinde statul lor „mesianic”), imediat, deci, toată presa americană, care până atunci fusese pro-germană, dintr-o dată descoperă că nemţii sunt „huni”, că taie mâinile copilaşilor de ţâţă cu baionetele şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a talmudiştilor, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost semnată „Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte poporului palestinian. Din acel moment, în SUA, ziarişti, scriitori, politicieni, bancheri evrei se înhamă la construcţia Noii Ordini Mondiale, războiul mondial (primul) fiind considerat parohia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale acesteia. Generoasă în fond ca idee, Noua Ordine Mondială, cu un guvern mondial, era construită (şi încă este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai îndrăzneață şi fanatică a naţionalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a da şanse egale tuturor naţiunilor, ci supremaţia uneia singure, cea evreiască.

Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru aceşti mari regizori ai istoriei universale, decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau poate chiar o piedică în scopurile „marelui plan”? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că, de fapt, alţii sunt „adevăraţii” învingători, cum se auto-considerau evreii sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul Armatei Române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta, prin răsturnarea regimului iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a cuceri poziția dominantă a lumii.

Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, se angajează el însuși în lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice din Rusia şi al intrării SUA în Primul Război Mondial. „Coincidenţa” este considerată de unii autori menită să zdrobească Germania, spre a se da mână liberă iudeo-bolşevismului (o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nicio imaginaţie şi în Al Doilea Război Mondial, când ieşirea SUA din neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în Europa şi a comunismului în China, Coreea şi Vietnam.

Din 1918, începând cu New York World, presa din SUA a sprijinit revoluţia iudeo-bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea drepturilor omului, „călcate sub cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei”. Asasinarea a milioane de ruşi şi a altor naţii care se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei evreieşti. Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: „Rusia ne arată drumul spre mari şi impetuoase schimbări ale lumii... mă bucur că se întâmplă aşa!”

Consilierul şi confidentul preşedintelui Wilson era un anume „colonel” Edward Mandel House, care lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor şi a înlocuirii lor cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub acelaşi nume de Mandel, la Conferinţa de Pace de la Paris participase în culisele întrunirii, în calitate de consilier al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne îndreptățește să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei. Oricum, în urma Conferinţei de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea preşedintelui SUA, s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să-l semneze. Cea mai mare contribuţie la acest eveniment a avut-o la Paris chiar Mandel House, acelaşi personaj care, ulterior, în SUA, a reorganizat Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea Republicii Universale, condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul organizaţiei, Foreign Affairs, se susţine din 1922 ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfăşoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, iudei sau în solda iudaismului, încep să precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială.

Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întâietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea, „refacerii” statului evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul colocviilor evreieşti, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste. Astfel, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 a participat la un moment dat şi o „delegaţie” compusă din 117 evrei, condusă de Bernard Baruch (care mai avea şi rolul ocult de consilier al preşedintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor).

Relatarea lui Freedman: „Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour, prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârțită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse ca reparaţii de război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri ca să practice genocidul împotriva palestinienilor”. 
[vezi: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/12/benjamin-freedman-despre-cauzele.html]

Însă manipularea Conferinţei de Pace de la Paris de către evreii sionişti nu era îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizaţii creştine, ale cărei rosturi trebuiau reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională să facă un pas important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de mii de morţi, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de cele ale evreilor din ţară. Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, conspiraţie ce a dus la înființarea Ligii Naţiunilor Unite, embrionul unui viitor guvern mondial, condus din umbră de casta ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi impusă de preşedintele american Wilson prin Declaraţia în 14 puncte, concepută ca sistem de principii ale Conferinţei:

Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu „de Zece”. El era alcătuit din câte doi reprezentanţi – primul ministru şi ministrul de externe – ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. La sfârșitul lunii martie însă, din Consiliul „de Zece” şi-a făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul „celor Patru”, format din Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (SUA), David Lloyd George (prim-ministrul Angliei) şi Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Un fapt nu lipsit de importanță: „cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile masonice ale ţării lor. La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai mari, dar cu atât mai mult faţă de cei mici, aşa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat „Pacea”, au trasat graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de „Cei Trei Mari”.

În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele Wilson, dar cel fără consimțământul căruia nu se lua nicio hotărâre era „colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al lui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 îi finanţase campania electorală. Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular al primului ministru şi în această calitate a luat parte la cele mai secrete consfătuiri ale „Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace.

România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar „aliaţii” contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei cu România și nici apartenenţa Banatului la România. Greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate de „Statutul minorităţilor” care ne-a fost impus şi, în special, de veşnica problemă a încetățenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.

La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti: „Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi documentării primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate. Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rothschild şi cu Israel Levy, marele rabin al Franţei. Chestiunea evreiască, cu multiplele ei legături, care a îngreunat atât de mult situaţia României Mici la Congresul de la Berlin, se aşază acum în calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris”.

La rândul său, Constantin Kiriţescu, în „Istoria războiului pentru întregirea României”, scria: „Culoarele Conferinţei de Pace erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau susţinuţi în prima linie de Hoover, dictatorul alimentaţiei, care nu se sfia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României, ca de altfel şi altor state aflate în suferinţă după război – dacă aceasta manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special petrolul român excită în primul rând interesul businessman-ilor americani. În cap cu influenta societate Standard Oil, în culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de petrol”.

Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton Watson, de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la „tendinţele nelămurite ale Conferinţei de la Paris”, aminteşte şi „încercarea de a smulge României concesiuni industriale însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”.

Consiliul Afacerilor Externe, cu sediul actual în New York, a fost înființat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicaţiei Afaceri Externe. Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înființat atunci când „câțiva participanţi americani la Conferinţa de Pace de la Paris au decis că e cazul să familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite”. Când a fost fondat, C.F.R. era dominat de bancherul J.P. Morgan, care la rândul său era un tentacul al caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este în spatele acţiunilor mondialiste. „Instituţiile internaţionale concepute în 1945: ONU, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au fost anticipate de Consiliul Afacerilor Externe” (New York Magazine, 7 octombrie 1996).

După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului SUA. „Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai guvernului SUA ar trebui să fie bine cunoscută. Şi totuşi, majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicaţii este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori executivi în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai C.F.R. şi nu scriu despre organizaţie”. (John McManus, „Cine conduce America?”)»

Sursa: Cornel Dan Niculae - Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, Ed. Carpathia Rex, 2011

-->