sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Vino mamă să mă vezi la spitalul de obezi


VINO MAMĂ SĂ MĂ VEZI LA SPITALUL DE OBEZI

În februarie 2010, un reporter al Jurnalului Naţional s-a internat incognito la Institutul Naţional de Endocrinologie C.I. Parhon, ca să afle mai multe despre obezitate şi să scrie despre această maladie globală şi despre victimele ei. A petrecut o săptămână în pavilionul obezilor, infernul celulei adipoase. Experienţa reporterului, el însuşi obez, s-a materializat într-o mărturie crudă, nemiloasă, despre „sinucigaşii sătui”.

«Bună! Mă numesc Viorel Ilişoi şi sunt obez de gradul trei. Am aproape şaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo şase milioane de români prea graşi. Cam 30%. Atâţia spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii că suntem. Şi că peste vreo 20 de ani vom fi de două-trei ori mai mulţi. O ţară de grăsani şi grăsane. Dar statisticile astea planează mute, ca nişte avioane de hârtie peste noi şi nici nu le băgăm în seamă.
Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de gresie. Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri. Nu mai puteam să-mi leg singur şireturile. Vă spun fără niciun fel de jenă că şi ştersul la fund sau spălatul deveniseră o problemă. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimităţi, aşa că vă spun tot. Ca la doctor. Şi sunt şi alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta, adesea miros urât. Stau mai mult închis în casă. Aşa evit penibilul. Se întâmplă să nu vorbesc cu nimeni şi câte o lună. Doar pe mess şi foarte puţin la telefon. N-o să vă vină să credeţi, dar aşa, aproape mi-am pierdut şi exerciţiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. Asta se cheamă bradilalie. Aşa mi-a scris doctoriţa Cristiana Stoian, de la „Parhon”, pe foaia clinică de observaţie. Tot ea mi-a dat şi alte veşti triste despre cum au lucrat mişeleşte împotriva mea toate bunătăţile cu care m-am înfruptat. Mi-a plăcut să fac asta, recunosc. Am făcut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies pe ochi. Doctoriţa mi-a explicat ce se întâmplă cu un trup inundat de grăsime. Mi-a tras o sperietură soră cu moartea. De frică, am hotărât să-mi schimb viaţa. Nu să ţin o dietă, pentru că doctoriţa mi-a spus că nu există diete. Când ţii o dietă, slăbeşti. Iar când n-o mai ţii, te îngraşi. Arăţi aşa cum mănânci. Aşadar, mi-am schimbat modul de viaţă...

PREA TÂRZIU

La Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon”, m-am internat la secţia profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Numai el a ştiut că sunt ziarist şi că urmăresc să scriu un reportaj. Am putut vorbi cu pacienţii ca de la obez la obez. Am aflat multe despre ei şi despre mine. Adevăruri cu care nu mă mândresc.  Mi-am făcut şi nişte analize, ca să nu bată la ochi prezenţa mea acolo. Asistenta Adriana Giui mi-a luat din venă sirop. De mai multe ori. Mi-a montat la venă un fel de canea, ca la butoaie, ca să nu mă înţepe de mai multe ori. Că era asistentă medicală, nu croitoreasă. Şi m-ar fi durut şi pe mine. Că doar şi obezii au simţuri. Ei îi ziceau dispozitivului branulă, dar n-am găsit cuvântul ăsta în DEX. Deci doamna Adriana deschidea caneaua din jumătate în jumătate de oră şi îmi tot lua sânge. Mi-a mai lăsat şi mie.
Domnul profesor Dumitrache mi-a spus râzând când a văzut ecografia: „Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la raţele îndopate. E bun de făcut pateu”. Şi a început să înşire un cârnat de boli provocate de obezitatea mea. Dar măcar la mine ţesutul adipos e repartizat uniform şi nu par aşa de gras. Scrie asta în foaia de observaţie. Mă consolez cu asta. Semăn cu graşii ăia perfecţi din planşa didactică atârnată în anticamera profesorului. Planşa stă printre reproduceri după Gustav Klimt şi Salvador Dali. Sunt foarte frumoase.
N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La şcoală nu m-a învăţat nimeni cum să mănânc. Nici copiii de azi nu învaţă. Bine măcar că le fac educaţie sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Şi că oricât aş fi mâncat, tot mai mergea o cană de lapte. În sat la mine, femeia ideală era albă, grasă şi frumoasă. Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii 3-4 ani. Tocmai în perioada în care îmi desăvârşeam varianta expandată. Eram în plină expansiune. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.

CE BĂRBAT ERAM ODATĂ!

Prietenii au început să mă ocolească sau eu am început să-i ocolesc pe ei. Nu-mi spun decât: „Vai, ce te-ai îngrăşat!” Parcă nimic altceva n-ar mai fi semnificativ, remarcabil în viaţa mea. Sau, şi mai rău, se uită pe lângă mine, se fac că nu observă cât de tare m-am îngrăşat în ultimul timp. Jena mea şi jena lor dau mână cu mână şi fac între noi un lanţ ca la „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” Sunt tot mai izolat. Ca o insulă. Mă ajută şi dimensiunile. Femeile mă evită ca pe un lepros. Toate. Fac glume pe seama mea. Mă îmbălează cu falsa lor compasiune. Sau mă biciuiesc de-a dreptul: „Hai, rostogol de-aici!” Nici nu ştiţi cât doare asta! E umilinţă în stare pură. Unele poate mă invidiază în secret că am ţâţele mai mari decât ale lor. Dar celor mai multe pur şi simplu nu le plac obezii. Nici mie nu-mi plac oamenii graşi. Şi, în special, femeile grase. Adevărul e că acum şi eu fug de ele. Obezitatea e inamicul numărul unu al potenţei. Dorinţa, chemarea, satisfacţia sexuală îşi iau frumuşel tălpăşiţa, alungate de grăsime. În locul lor se încuibează complexele de tot felul, blazarea, dispreţul faţă de tine însuţi, depresiile cele mai negre. Şi bolile, care nu lasă nimic neatins de la neuron până la pielea de pe tălpi. Vin toate astea şi nu se mai dau duse. Până şi fosta mea nevastă s-a scârbit. Am prins-o că mă înşeală şi căsnicia mea s-a dus dracului. După divorţ, mi-am zis: gata, nu se mai poate, trebuie să dau burta jos. Şi am dat-o. Acum a ajuns aproape la genunchi. De-abia o mai duc. Şi am reuşit asta aşa, de unul singur. Nu mi-a luat decât 3 ani.

BAZAR ASEPTIC

A fost neaşteptat de bine la „Parhon”, la obezi. E, totuşi, institut naţional. Dacă nimeream într-un spital jegos, îmi ieşea un reportaj mai bun. Dar nu-mi pare rău. La „Parhon” era cald, curat, apă caldă non-stop şi mâncarea bună. Nu trebuia decât să o dibui în farfurie. Dacă ţi-ai adus farfurie de acasă... N-am ştiut. Credeam că numai medicamentele trebuie să le aduci de acasă. Norocul meu că în sala de mese era o doamnă care vindea castroane de plastic. Mi-a făcut o reducere. De orice ai nevoie la spital, se găseşte cineva să-ţi vândă. A bătut la uşă o altă doamnă să-mi vândă un tensiometru. A doua zi a venit alta, cu aparate de măsurat glicemia. Alta, cu şosete. Pe urmă una cu chiloţi din ăia cât sacul lui Moş Crăciun. Pe urmă un domn mi-a trântit în pat un braţ de cărţi. Numai romane siropoase. I-am zis mersi, dar nu, că am glicemia mare. Altul vindea integrame şi pixuri. Ce să zic, era bună agitaţia asta comercială. Mai spărgea monotonia albă şi aseptică a spitalului. Îi dădea un aer mai viu, de bazar. Erau şi preţuri îmbietoare. Ca la Dragonul Roşu.

AM SCĂPAT FĂRĂ ŞPAGĂ

Nu cunosc pe nimeni care a stat în spital şi n-a dat bani la doctori, la asistente, la infirmiere. Ei din ce trăiesc? Din o mie de lei pe lună? Îmi era jenă să le bag banii în buzunar asistentelor. Puteau să creadă că încerc să le pipăi. Niciun obez n-ar face asta. Ei sunt complexaţi şi timizi, dar nu poţi să ştii ce-i poate trece prin cap unui bugetar prost plătit. Am ţinut toată săptămâna o bancnotă de 10 lei pe noptieră. Când cu Grigorescu-n sus, când cu ţărăncuţa. N-a întins nimeni mâna s-o ia. Nici nu mi-a cerut cineva vreun ban. Şi nu ştiau că sunt ziarist în documentare. Doctorul Constantin Dumitrache susţine că aşa e în secţia lui: nu-ţi spune nimeni că, dacă nu-i dai bani, nu-ţi face tratamentul sau nu-ţi schimbă lenjeria. E incredibil, dar adevărat. Aaa, dacă vrei tu să le oferi o atenţie, nu bagă mâna în foc că angajaţii lui nu acceptă. Dar nu condiţionează. Ar zbura imediat din spital, ca un obez prins cu mâncare de-acasă ascunsă sub saltea. Domnul profesor e sever şi cu angajaţii, şi cu pacienţii. În anticameră la el se vorbeşte numai în şoaptă, ca la priveghi. Aşa trebuie. Mie mi-a plăcut acolo. Zău că m-aş mai duce.

CU TELEVIZORUL AŢI ÎNGRĂŞAT POPORUL

În saloane nu erau televizoare. Televizorul îngraşă. Te uiţi la telenovele şi tot bagi în tine alune sau alte prostii, în loc să te plimbi prin parc. Bine, noi nu prea mai avem parcuri în Bucureşti, dar asta e altă poveste. Primarul general e medic, nu cred că termină el mandatul fără să consulte Capitala şi la plămâni. Îmi vine să strig: Cu televizorul aţi îngrăşat poporul! Şi cu calculatorul. Numai eu ştiu câţi ani am stat lipit de calculator chiar şi când n-aveam nimic de scris. Dimineaţa, întâi şi-ntâi deschideam calculatorul. Era ca un drog care te ţine lipit de scaun zi şi noapte. Când stai pe loc, în retortele invizibile din carne se distilează grăsimea. Nu trebuie să faci niciun efort ca să te îngraşi.
Domnul profesor Dumitrache mi-a spus că supra-alimentaţia şi sedentarismul au devenit un mod de viaţă în toată lumea. Ca efect al globalizării, alimentaţia se uniformizează. Toată lumea mănâncă produse concentrate şi procesate. Asta se numeşte globezitate – obezitatea ca epidemie cronică şi globală. Nu există absolut nicio şansă să fie eradicată. Drept să spun, m-a speriat rău de tot. A spus chiar că însăşi specia umană, aşa cum arată ea acum, e în pericol. Fiecare om trebuie făcut să înţeleagă ce rău e binele de care se bucură mâncând cum, ce şi cât nu trebuie. Pe noi, românii, turcii ne-au învăţat prost. Mama lor de turci! Bine le făcea Ştefan cel Mare că-i căsăpea. Ne luau vitele, păsările şi oile şi ne lăsau porcii. În câteva sute de ani, ne-am învăţat cu mâncarea grasă.

ABDOMENUL LUI MIRCEA BADEA

La ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teşcu, din Mioveni. Ce coincidenţă! Şi el a fost ziarist câţiva ani după revoluţie. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt şi mult mai gras decât mine, bătea binişor spre două sute. Am simţit că se curbează spaţiul şi timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein. Gâfâia când vorbea. Avea depozite de grăsime pe braţe. Parcă ascundea castane pe sub piele. Îmi era tare antipatic. Şi eu lui. Dar ne era şi milă unuia de altul. Mi-a spus că nu-i pare rău că n-are televizor în cameră. Şi acasă a renunţat la blestematul de televizor. Nu face decât să te îndemne să mănânci orice şi cât mai mult. Armate de oameni complotează în laboratoarele publicităţii să te smintească de cap. N-a mai suportat să-i vadă pe copiii ăia din reclame ronţăind la cipsuri şi la batoane de ciocolată cu alune şi caramel. Mai dădeau şi ochii peste cap, de plăcere, parcă se drogau. Într-o zi s-a enervat şi a aruncat televizorul de la etaj. Obezii sunt de multe ori în stare de asemenea răbufniri. Din ziua aceea s-a hotărât el să înceapă o viaţă de om activ şi alimentat raţional. Sorin mi-a spus că de la televizor nu-l regretă decât pe Mircea Badea. Chiar dacă face la emisiunea lui un mişto nemilos de graşi, lui Sorin îi place de el, e modelul lui. Dar nu la celebritatea lui Mircea Badea râvneşte fostul ziarist. Nici la verva, la talentele sau la dantura lui. Ci la acei formidabili muşchi abdominali pe care poate să-i onduleze cum vrea el. „A făcut valuri cu abdominalii la televizor, în direct. A văzut toată ţara. Deci se poate!”, a încheiat uriaşul, bătându-se optimist pe burtă. Şi m-a îndemnat şi pe mine să slăbesc. „Acum e momentul, cât e Boc la guvernare!”

MĂNÂNCĂ, BĂIATUL MAMII!

Şi Tudor Tudosă s-a hotărât să slăbească. Era un puşti de 12 ani şi o sută şi ceva de kile. Părea făcut numai din fălcuţe. El era un obezel roz şi simpatic. Îţi venea să te joci cu el cum te joci cu un urs mare de pluş. Era din Suceava. La Parhon se internează mai ales bolnavi din provincie. Bucureştenii vin, îşi fac analize şi pleacă acasă, dacă nu e ceva foarte grav. Obezitatea e o boală foarte răspândită în România, dar sunt puţine centre unde poate fi investigată şi tratată.
Urcam în fiecare zi cu greu până în salonul lui Tudor să mă cântăresc. În secţie erau câteva cântare electronice speciale, cum nu găseşti în comerţ. Ţineau 350 de kile. De câte ori mă cântăream, puştiul stătea cu ochii pe ecran. Se bucura la fiecare scădere. Parcă slăbea el, nu eu. Zicea că în fiecare noapte visează cotlete cu cartofi prăjiţi, gogoşi-ineluş tăvălite prin pudră de zahăr şi Cola. Eu i-am mărturisit că am coşmaruri cu pui din ăia perpeliţi la rotisor la hypermarket. Mâncam unul la o masă. Tare buni şi fragezi mai erau! Cred că aveam expresia de drogat pe care Sorin din Mioveni o văzuse la copiii din reclame.
După câteva zile, m-am obişnuit cu porţiile mici de la spital, ca pentru obezi, şi am început să visez din nou femei. Eram pe calea cea bună. Dar Tudor, care se internase înaintea mea, şi când m-am externat eu, tot cotlete visa. La el lucrurile erau mai complicate. Mama lui se internase cu el. A recunoscut că ea e de vină. L-a tot îndopat pe Tudor cu de toate. La şcoală îi dădea bani să-şi cumpere tot ce poftea. Frigiderul era mereu plin. Se bucura să-l vadă mâncând. Zicea că e semn de sănătate. Şi acum, poftim, băiatul plesnea de atâta sănătate. Visa cotlete şi se cântărea din oră-n oră. Era obsedat. Nu voia decât să redevină copil. Cât mai repede. Numai el ştia câte îndura la şcoală. Nici nu ştiţi cât de răi pot fi uneori copiii cu alţi copii. Pot ajunge chiar să se omoare. Ca în romanul Împăratul muştelor, de William Golding. Tudor a simţit-o pe pielea lui.

ŞCOALA DIN SPITAL

Mama lui Tudor n-a ştiut că la copii obezitatea survine prin creşterea numărului de celule adipoase. La adulţi ca mine ele nu se înmulţesc, ci cresc în volum. Aşadar, când Tudor va ajunge adult, va avea mai multe celule adipoase decât mine, care în perioada de creştere am fost un copil normal şi la mine nu s-au format celule adipoase noi. Mai târziu, când acele celule care se înmulţesc acum în corpul lui Tudor îşi vor mări volumul, el ar putea deveni planetă. Cu gravitaţie proprie. Doamna Tudosă n-a ştiut nici că obezitatea întârzie maturizarea sexuală a băiatului ei. La fetiţe e invers, o grăbeşte. Iar la adulţi, pur şi simplu le ia bucuria asta. Ca pe un dar pe care n-au ştiut să-l preţuiască.
Obezitatea instaurează anarhia hormonilor. La femei, cresc estrogenii şi se poate ajunge la cancer de sân, de col uterin. Ori creşte testosteronul şi le vezi că încep să se bărbierească. Iar infertilitatea îi pândeşte pe toţi deopotrivă. Cine s-ar fi gândit că mănânci prăjituri şi după aia îţi taie un sân sau rămâi fără urmaşi? Nici doamna Tudosă n-a ştiut asta, nici eu. Ne-a spus domnul profesor. Tot el mi-a spus că e o prostie să crezi că, dacă te laşi de fumat, te îngraşi. Nu lipsa nicotinei îngraşă, ci mâncarea în exces. El nu mai fumează de cinşpe ani şi n-a luat nici un kil în greutate. Ba a mai şi dat jos. Bun, el a făcut medicina şi ştia asta. Dar eu? După ce m-am lăsat de fumat, am înlocuit ţigările cu bomboane. Aşa mi-a spus o prietenă de pe net. Pe urmă i-am dat-o cu napolitane. Ronţăiam tot timpul ceva, ca să nu fumez. Şi nici n-am băgat de seamă când m-am făcut cât Rusia. Îmi stă inima în loc numai când mă uit la ce diagnostic stufos am. Cazierul infracţiunilor mele, contra mea.
La spital am aflat şi că ţesutul adipos este considerat un organ endocrin. Este implicat în sinteza peptidelor, a componentelor non-peptidice şi a altor factori. El eliberează trigliceride, retinoizi şi colesterol. Interacţionează cu alte organe. Mi s-a făcut părul măciucă. Va să zică am un organ în plus. Nu m-am născut cu el. Dacă-mi creştea încă un picior? Şi organul ăsta dobândit are vreo şaizeci de kile! Am senzaţia că e încă o persoană în pielea mea. Una străină. Eu îi dau să mănânce şi ea îşi aruncă gunoiul în mine. E un organ care poate face atâtea! Poate capătă şi sentimente, mai ştii? Să se îndrăgostească de altcineva şi să plece de la mine. Ar fi prea simplu...

TĂTICUL OBEZILOR

Nouăzeci la sută dintre obezi sunt aşa pentru că au mâncat mai mult decât avea nevoie organismul lor. Organismul ăsta al nostru are apucături de hârciog. Ce capătă în plus adună în fălci. „Aşa e programat corpul uman. Soluţia e simplă: două linguri mai puţin şi doi paşi mai mult”, mi-a zis domnul profesor. El e tăticul nostru, al obezilor. Ne explică tot ce se întâmplă cu trupurile şi cu minţile noastre. Dacă ne prinde că mâncăm pe ascuns, ne dă afară din spital. Ne ţine la dietă, ca să reînvăţăm să mâncăm normal. Care vrea. Care nu, pa! Nu prescrie medicamente. Părerea lui e că statul n-ar trebui să asigure servicii medicale pentru bolile pe care omul şi le face cu mâna lui, cum ar fi obezitatea. Mai puţin alea zece la sută cazuri de obezitate provocată de nişte boli preexistente. Doamne fereşte! Ne ajută cu ştiinţa lui să ne recăpătăm dimensiunea umană – pe asta luaţi-o cum vreţi. Ne spune clar că nu există diete şi soluţii miraculoase. Dar noi, obezii din spital, tot visăm că domnul profesor vine tiptil pe la spate şi ne înţeapă cu un ac magic. Şi pfsss, ne dezumflăm încet, ca nişte baloane. Şi gata!

PLATOŞA DE CIOCOLATĂ

Pe doamna Aurica am întâlnit-o într-o zi pe hol. Nu puteam trece de ea. Reuşea să blocheze cu fundul holul acela larg, de spital. Stătea sprijinită cu braţele de calorifer şi se uita pe geam cum nişte ţigani râneau zăpada din faţa porţilor de peste drum. Câştigau un ban. Cele mai profitabile zăpezi cad în România. Şmecherii aruncau zăpada de la o poartă la poarta vecină şi luau bani şi de colo, şi de colo. Nişte asfaltangii rataţi. Calculată în fripturi, doamna Aurica însemna câteva turme de porci. Chiar aşa zicea ea despre sine. Era glumeaţă, ca toţi graşii.
Domnişoara Alexandra Siru, psihoterapeut la Centrul de Diagnostic şi Tratament „Dr. Victor Babeş”, m-a lămurit la un interviu: „Jovialitatea asta proverbială a grasului este de fapt o încercare de a se face plăcut. Îi este teamă că nu va fi acceptat sau că va fi ignorat. Obezul poate deveni extrem de exuberant, afectuos, oferindu-şi în mod excesiv ajutorul pentru a se face util. Astfel vrea să se asigure că este căutat”. Deci noi, obezii, purtăm un fel de platoşă de ciocolată. Ne protejăm de ceilalţi şi ne facem plăcuţi.
Ca să mi se facă plăcută, doamna Aurica mi-a spus o pildă licenţioasă, făcându-mi cu ochiul. Cică un tip s-a aşezat din greşeală pe scaun cu fundul pe propriile testicule. Îl durea de-i săreau ochii din cap, urla, dar nu se ridica. N-avea voinţă. Aşa şi cu obezii. Suferă, ştiu că le face rău surplusul de mâncare, dar nu au tăria să renunţe. Ca fumătorii, ca alcoolicii, ca drogaţii. Femeia se consola că există totuşi unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânăra aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuinţă ca s-o ducă la maternitate să nască. Zicea doamna Aurica: „Eu nu pot să pricep cum, Doamne, iartă-mă, a rămas fata aia gravidă. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!” Şi şi-a făcut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, să fie iertată. Tovarăşa mea de suferinţă mi-a mai spus că presa greşeşte. Prezintă numai excepţiile: elefanta  din Craiova, mamutul de 350 de kile din Bucureşti. Şi în felul ăsta se ignoră marea masă a obezilor. Cei mulţi. Adevărata problemă. Nu ştia că sunt ziarist. Ăsta e avantajul de a nu apărea la televizor. Am primit drept în ficat reproşul. Am simţit că am pus la loc instantaneu câteva sute de grame.

FRUMOASĂ PE JUMĂTATE

Cea mai frumoasă pacientă de la obezi era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani. Rar am văzut o femeie mai frumoasă. Dar ea era frumoasă numai până la mijloc. Cum se termina talia subţire, delicată, izbucneau şoldurile şi coapsele într-o uriaşă explozie de grăsime. Semăna cu un bibelou fragil, de pus pe televizor, aşezat pe soclul lui Lenin din Piaţa Presei. Nu ştiu de ce, la ea se depunea numai acolo. Mergea legănat, ca raţa. Îşi arunca picioarele într-o parte ca să poată păşi. O pândeam când venea la masă şi mă uitam numai la faţa ei. Nu-mi coboram privirea. Ea contrazicea teoria platoşei de ciocolată. Să-i zicem aşa. Era o fată tristă, tristă. N-am putut să intru în vorbă cu ea. Cu toţi ceilalţi pacienţi înnodam uşor discuţii. Chiar şi cu cei cu greutate normală, internaţi pentru cine ştie ce boli endocrine. Am aflat de la o infirmieră că fata aceea a început să se îngraşe aşa după ce i-a murit mama. A mâncat inconştient, de supărare. Compulsiv, cum ar zice domnişoara Alexandra. Obezitatea pândeşte în orice întâmplare din viaţa noastră. Se ascunde ca diavolul în amănunte. Dacă nu eşti atent, îşi strecoară un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extratereştri, şi începe să pompeze. De la un timp a început o cură de slăbire luată dintr-o revistă. A slăbit şi pe urmă s-a îngrăşat şi mai tare. Toate prietenele s-au simţit datoare să-i dea câte un sfat. Ea, disperată, le-a urmat pe toate. Şi s-a îngrăşat tot mai mult. A părăsit-o şi iubitul, logodnicul, ce-o fi fost. Nu mai puteau face dragoste, tehnic vorbind. La spital, fiecare colăcel de grăsime de pe burta cuiva ascunde o dramă.

AM FOST UN DOBITOC

Exact aşa am făcut şi eu, în prostia mea. Am luat pastile cu ulei de in să-mi scadă pofta de mâncare. Pastile pe bază de crom ca să nu mi se mai facă de dulciuri. Înghiţeam cărbune. Cică reţine apa. Ceaiuri de slăbit. Dar erau doar nişte buruieni cu arome şi coloranţi sintetici. Mâncam disociat. Varză fiartă până mă lua leşinul. Pe urmă numai carne, de vomam bucăţi de pui. Chiar am vrut atunci să mă mut mai aproape de Protan. Era şi chiria mai mică în zonă. Altcineva mi-a zis să înghit dimineaţa, pe nemâncate, un bob de orez. A doua zi, două boabe. A treia zi, trei. Şi tot aşa până la zece zile, zece boabe. După care le luai descrescător. Disperat cum eram, am încercat şi asta, dar n-a ţinut. Fie m-am zăpăcit şi am încurcat numărătoarea, fie puii întregi pe care-i mâncam ciuguleau imediat boabele din stomac. Dar ce n-am încercat! Numai la doctor nu m-am dus, că aveam prieteni binevoitori pe net. Nu mai spun de colegii de redacţie. Obezii din România nu prea se duc la medic pentru obezitate. Ei se duc că le crapă inima sau ficatul din cauza obezităţii. Se duc la medic mai ales femeile. Ele sunt mai atente la cum arată. Dar obezitatea nu e doar o problemă de estetică. Şi când murim, nouă, obezilor, nu ni se scrie în actul de deces că am murit de obezitate. Ci de boala provocată de obezitate. Eu credeam că sunt un obez sănătos. Am primit asigurări de la medici că nu există niciunul.
M-am gândit cu multă compasiune la fata aceea. Şi la păţaniile mele. M-am înţeles cu câţiva obezi din spital să mobilizăm cât mai mulţi durdulii de-ai noştri. Deja ne revendicăm ca o categorie aparte. Parcă am fi alt fel de oameni. Al treilea sex. Să ne mobilizăm pentru un proiect de lege. Să fie pedepsiţi cei care recomandă neautorizat regimuri alimentare, cure de slăbire, metode, substanţe. Exact cum sunt pedepsiţi cei ce practică medicina clandestin. Iar obezii să-şi dea unul altuia câte un pumn în cap pentru cât de deştepţi au fost să apeleze la aşa ceva.

CREDE ŞI NU CERCETA!

Într-o zi am fost la slujbă. În curtea institutului e o bisericuţă unde vin şi se roagă bolnavii. Vin şi câţiva medici. Nu ascultă porunca din Scriptură: „Crede şi nu cerceta”. Se încăpăţânează să cerceteze. Asta e treaba lor la Institutul Naţional de Endocrinologie. Încă mai există cercetare acolo. Nu de alta, dar endocrinologia e o ştiinţă românească. Primul tratat de endocrinologie l-a publicat C.I. Parhon în 1909. Prima catedră de endocrinologie s-a înfiinţat la Bucureşti în 1933. Primul Congres internaţional de endocrinologie tot la Bucureşti s-a ţinut. În 1939. Chiar Institutul „Parhon” este primul de acest fel din lume. Paulescu a descoperit insulina. Grigore T. Popa a descoperit şi a demonstrat strălucit legătura dintre creier şi activitatea endocrină. Până prin anii '70, publicaţiile de endocrinologie din Europa erau scrise pe jumătate de endocrinologii români. Şi, în ţara endocrinologiei, avem şase milioane de supraponderali şi obezi! Iar unii vor să slăbească rapid cu un bob de orez pe stomacul gol. Alţii se duc şi la biserică. Unde se termină competenţa doctorului, intră preotul cu busuiocul. Părintele Gheorghe Oprea m-a miruit şi pe mine la rând cu bolnavii veniţi la slujbă. După câteva zile mi-a povestit cum o femeie tânără s-a îngrăşat rapid cu 35 de kile. Nu slăbea nicicum. Doctorii nu-i găseau pricina, erau în mare încurcătură. Stătea în spital fără diagnostic. Părintele i-a citit Sfântul Maslu, ce i-a mai citit, s-au rugat împreună. Şi, minune, femeia a slăbit. S-au mirat şi doctorii. Aveau faptul în faţă.

PĂCATUL NAŢIONAL

I-am mărturisit părintelui Gheorghe teama că nu sunt un bun creştin. Nu mi-am înfrânat poftele trupeşti şi uite unde am ajuns. N-am fost deloc cumpătat. Am stârpit tot mai multe animale. Îmi făceam şi tort singur, acasă. Să ies mai ieftin. N-am ţinut niciun post. „Postul nu e o cură de slăbire”, mi-a tăiat-o preotul. Doar aşa, ca efect secundar... E clar că am păcătuit. Şi părintele Gheorghe m-a dojenit pentru asta. Cu blândeţe. E un psiholog bun părintele. Mi-a citit din carte: „Trupul e o slugă bună, dar un stăpân hain”. Trupul e un templu în care sălăşluieşte sufletul, care e de la Dumnezeu. Datoria mea de bun creştin era să mă îngrijesc de acest templu. M-am scuzat ca un laş. Am zis că românii se declară 85% ortodocşi, dar 30% sunt obezi. Şi numărul lor tot creşte. Vor încăpea tot mai puţini în biserici. Plus că am văzut şi călugări obezi. „Bine, dar la ei e din cauză că mănâncă prost. Numai paste făinoase şi la ore nepotrivite”, a replicat părintele.

HAPPY END

De două săptămâni ţin cu stricteţe dieta prescrisă de domnul profesor Dumitrache la spital. Ceva ca în vremea alimentaţiei ştiinţifice, pe timpul lui Ceauşescu. Cu deosebirea că acum găsesc toate alimentele din listă. Grija mea e doar să nu abuzez. Îmi măsor mâncarea cu un cântar de bucătărie electronic. E foarte precis. Că ochiul e parşiv, te înşeală. Chiar s-a demonstrat experimental că o persoană legată la ochi mănâncă exact cât îi trebuie. Stomacul trimite un SMS la creier: „Îmi ajunge!”. Dar, dacă mai e mâncare, ochiul blochează SMS-ul şi zice: rade tot din aria de acoperire, că nu-i frumos să laşi în farfurie...
Dieta nu o dau la nimeni, aşa cum mi-au dat alţii mie reţete de slăbit care îngraşă. Sunt 7 miliarde de oameni pe Pământ şi nu găseşti doi la fel. Medicul trebuie să prescrie o dietă pentru fiecare caz în parte. Parafrazându-l pe Tolstoi, toţi oamenii sănătoşi sunt sănătoşi la fel, dar fiecare bolnav e bolnav în felul lui. De fapt, asta nu e o dietă. Aşa voi mânca toată viaţa de acum înainte. Şi mişcare în fiecare zi. Sunt hotărât. Sperietura de la spital şi suferinţa sunt cea mai bună motivaţie. Nu vreau să mă sinucid cu furculiţa. Şi nu mai suport să fiu obez. Nu mai am familie. Nu mai am prieteni. Cine se crede prietenul unui obez, să se gândească bine când l-a întâlnit ultima oară. Mi-am provocat singur câteva boli care m-ar putea ucide înainte de a pune punct acestei mărturii. Tot aşa cum s-ar putea să mai trăiesc încă mulţi ani. O să reuşesc. Oricine poate!»

Viorel Ilișoi a debutat ca ziarist în anul 1990 și a scris, pe rând, la: Atitudinea (1990-1991), Timpul (1991-1998), Național (1998-2003), Cotidianul (2004-2009) și Jurnalul Național (din 2009 până în 10 oct. 2014)

Un comentariu:

  1. "Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii 3-4 ani. Tocmai în perioada în care îmi desăvârşeam varianta expandată."
    Nu te minti singur :) Despre Grase si grasi ai auzit mereu.Toti evaluam asa o persoana, dupa aspectul fizic. Noi grasanii trebuie sa recunoastem ca am vrut sa traim asa, pana a devenit atat de insuportabil incat am fost fortati de viata sa luam atitudine si sa facem schimbari. Ma bucur ca intelegi ca e nevoie de o schimbare de stil de viata, si ca "asa vei manca toata viata". In momentul in care intelegi aia, este pe drumul cel bun. Succes.

    RăspundețiȘtergere

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.