luni, 1 iunie 2015

Întoarcerea la natură + slideshow




ÎNTOARCEREA LA NATURĂ

În 1978, Michel Poniatowski condensa în cartea sa „Viitorul nu este scris nicăieri”, istoria globului terestru într-un an. Conform acestei condensări, ajunsă între timp celebră, pământul s-a născut în prima secundă din 1 ianuarie, iar primele fiinţe umanoide au apărut pe 30 decembrie. Omul de Cro-Magnon apare pe 31 decembrie ora 23 şi 57 de minute, iar începutul istoriei umanităţii este fixat în prima secundă a ultimului minut. Conform acestei istorii condensate, omul există de 3 minute, practică agricultura de 1 minut şi locuieşte într-o casă aşa cum o ştim azi doar de câteva zecimi de secundă. Prin urmare, în marea majoritate a istoriei sale, omul o locuit fie sub cerul liber, fie în grote, bordeie sau colibe.


Arhitectura din prezent este o bună dovadă a faptului că civilizaţia actuală e foarte bolnavă. Toţi arhitecţii lumii luptă, prin realizările lor, împotriva a patru forţe principale:

1. Pentru ca o clădire să rămână deasupra solului, trebuie ca forţa exercitată de greutatea acesteia, împreună cu tot conţinutul ei, să fie mai mică decât cea pe care i-o opune subsolul, prin intermediul fundaţiei. Dacă acea forţă este egală sau mai mare decât reacţia solului, clădirea devine instabilă şi se scufundă.

2. Cu cât clădirea e mai înaltă, cu atât dimensiunile grinzilor şi ale stâlpilor care transmit forţele greutăţii spre sol e mai mare, presupunând consumuri mai mari.

3. Pentru ca o clădire să poată rămâne în picioare, în condiţiile în care forţa exercitată de vânt asupra ei e direct proporţională cu viteza lui şi cu suprafaţa clădirii, forţa pe care o opune clădirea, prin greutate, mărime şi fundaţie, trebuie să fie net superioară forţei exercitate de vânt. În plus, vântul devine cu atât mai periculos, cu cât clădirea e mai înaltă. Așadar, clădirea respectivă trebuie să îndeplinească două condiţii diametral opuse: să fie foarte bine fixată în sol, adică să aibă o fundaţie şi o bază rigidă, și în acelaşi timp să fie suficient de elastică. Elasticitatea are însă nişte limite. De la o anumită înălțime în sus, survine riscul ruperii clădirii, ca urmare a apariţiei unor forţe de forfecare şi îndoire. Aceasta presupune abordarea unor soluţii constructive care să limiteze amplitudinea oscilaţiilor clădirii la vânturi foarte puternice. De obicei majoritatea clădirilor foarte înalte au rezolvat această condiţie prin plasarea la ultimul etaj a unor contra-greutăţi, reprezentând 1-5% din greutatea clădirii, fixate pe sisteme hidraulice complicate, care dau clădirii o inerţie crescută la vânt puternic.

4. Aceeaşi problemă trebuie rezolvată în cazul forţelor exercitate de mişcările solului, adică de cutremure. Forţele cutremurelor sunt mai periculoase decât cele ale vânturilor, deoarece forfecările la care e supusă clădirea, chiar dacă sunt de amplitudine mai mică, sunt mult mai bruşte şi de frecvenţe crescute, având în plus un caracter aleatoriu, prin faptul că sunt mai multe tipuri de unde seismice, fiecare lucrând diferit. Rezolvarea condiţiilor de rezistenţă impuse în acest caz este aceea a creşterii elasticităţii fundaţiei şi a întregii clădiri, pentru a putea absorbi şocurile respective, fapt ce intră în conflict cu punctele precedente. 

Fiecare dintre aceste patru forţe cresc consumul de materiale şi cheltuielile de construcţie cu fiecare etaj al clădirii. Mai trebuie să adăugăm aici consumul termic al unei clădiri aflate deasupra solului (din zonele subtropicale spre poli). Deoarece sub nivelul solului temperatura nu scade niciodată sub 0°C, în unele locuri de pe glob încă mai există asemenea case (în Islanda, de exemplu). În cazul climei din ţara noastră, o clădire aflată sub nivelul solului are din punct de vedere termic o eficienţă maximă, în sensul că nu are nevoie de încălzire activă, fiind suficientă o suprafaţă vitrată mărită pe peretele sudic, expus exteriorului.


Efectul de seră dat de acest perete va încălzi toată casa, pentru că necesarul de încălzire al unei asemenea case este de maximum 5°C. Temperatura interioară a acestei case se menţine constantă în jurul temperaturii de 20°C. Cei care locuiţi la ţară, într-o casă normală, amintiți-vă ce se întâmplă dacă plecaţi de acasă iarna pentru o săptămână, casa rămânând neîncălzită și afară fiind temperaturi medii de –15°C. Când reveniţi, găsiţi conductele instalaţiei sanitare pleznite, vasul de acumulare al WC-ului spart de blocul de gheaţă din interior, găleţile de apă pline cu blocuri de gheaţă şi un strat fin de chiciură pe întreaga mobilă, fiind foarte posibil ca, dacă afară e zi şi e cald, în casă temperatura să fie totuşi sub 0°C. Acest lucru se întâmplă deoarece transferul termic are loc totdeauna dinspre cald înspre rece. O casă neîncălzită pe timp de iarnă pierde căldura în maximum o zi, dar de recuperat nu o mai poate recupera decât după foarte multe zile în care afară temperatura medie este de peste 10°C. În plus, pereţii îşi fac datoria de izolatori în ambele sensuri, deci sunt o piedică importantă în calea căldurii de afară, care ar trebui să înlăture frigul din interior.


Poporul nostru, fiind foarte legat de mediul înconjurător, este unul dintre puţinele popoare de pe glob care mai foloseşte locuinţa sub pământ. Termenul pe care îl avem în limba română pentru acest tip de locuinţă este acela de „bordei”. Deşi, de când cu asaltul tehnologic al „civilizaţiei” şi „modernizării” termenul a căpătat un caracter peiorativ, trebuie să menţionăm că poporul român, în imensa lui majoritate, de când există el, a locuit în bordeie – mai ales în zonele de câmpie, unde materialul de construcţie, reprezentat în special de lemn, nu exista sau era deficitar. Zonele în care s-a locuit dintotdeauna în bordeie au fost Câmpia Dunării şi toate zonele de câmpie întinsă din Moldova şi Oltenia, precum şi Dobrogea şi mai ales Delta Dunării.


Pe același principiu al bordeielor primitive, firma de arhitectură Designer Vetsch Arkitectur a construit în zona înaltă a Elveției un complex rezidențial alcătuit din case în formă de movile, acoperite de o pătură de iarbă. Casele sunt făcute din materiale naturale (lut, piatră, lemn) și poziționate în jurul unui frumos lac de munte. Fiind practic construite în pământ, acestea sunt izolate în mod natural de ploaie, temperaturile scăzute, vânt și eroziune, ceea ce duce la economisirea multor resurse.


Locuințele au fost concepute în așa fel, încât fiecare spațiu vital să primească lumină naturală: camerele de zi sunt situate spre sud, dormitoarele spre nord, iar băile și zona scărilor sunt prevăzute cu luminatoare în tavan. Acoperișul poate fi cultivat cu iarbă, flori sau diferite plante comestibile. Ingenios, nu? Pe când și la noi asemenea dezvoltatori imobiliari?

Și în România există oameni dornici să se întoarcă la natură. Unul dintre aceștia este Dragoș Iliescu, cel care a adus elixirul din minerale monoatomice Ormus în țara noastră. Dar pe lângă curajul de a deveni un misionar al monoatomilor cu efecte terapeutice, domnul Iliescu și-a făcut și o casă în pământ, că doar din pământ sunt extrase mineralele, nu? Și pentru că și-a dorit o casă bordei, unde să și-o facă, în București? N-avea cum. Mult timp s-a gândit și s-a răzgândit. Îi era teamă că dacă pleacă din capitală o să piardă contactul cu civilizația, dar și-a spus că atâta timp cât există Internet, poți să lucrezi de oriunde. Așa a ajuns la Băile Olănești, un loc superb, cu izvoare minerale ale căror ape te vindecă de o mulțime de boli. Acolo a găsit un teren de 1000 m² și și-a pus în aplicare proiectul. Și-a făcut un colț de rai și a constatat că există viață și fără București.


Casa lui Dragoș Iliescu este semi-îngropată. El crede în acest material fabulos pe care călcăm – pământul, element primordial, hrănitor și protector. Dar tot pământul e și cel care se zguduie, numai că, în mod paradoxal, o casă în pământ este cel mai bun buncăr anti-cutremur. Ba te ferește și de radiații. Casa are 200 m² și la suprafață este construită din piatră și bârne groase de stejar, la care se adaugă anexele: o bucătărie de vară, magazia de lemne, cea de scule și garajul. La interior are living cu șemineu centrală (adică se încălzește toată casa de la el), bucătărie, baie, dressing și două dormitoare. Toată tâmplăria casei este din lemn stratificat și geam triplu, care asigură o izolație perfectă. Partea bună este că, fiind o casă semi-îngropată, n-are nevoie de aer condiționat, deoarece vara e răcoroasă în mod natural. La asta contribuie și acoperișul, care are un strat de pământ consistent. Și pentru că are panta lină, poate fi folosit chiar pentru cultivarea legumelor.


Ceea ce nu se vede este buncărul casei, un adăpost antiatomic construit după un proiect elaborat de specialiști pentru a rezista la un cutremur de 10 grade pe scara Richter. Dacă-l vezi, zici că ești la emisiunea Discovery despre sfârșitul lumii. Dar cât timp nu e sfârșitul lumii, buncărul e perfect ca beci sau ca încăpere tehnică, pentru că poți avea acces la el direct din casă.
Și curtea e frumos aranjată. Gardul este din piatră cu împletitură de nuiele, iar aleile sunt pavate cu dulapi din lemn de stejar, care te îmbie să mergi către fântâna zidită cu piatră sau către masa cu băncuțe de sub boltă de viță de vie.
Interesant de știut este că domnul Dragoș Iliescu ține și prelegeri despre cum se face o astfel de casă, așa că, dacă vă pasionează subiectul, puteți intra în legătură cu el pe adresele de contact de la Ormus sau pe pagina de Facebook.

Un alt mod prin care te poți apropia de natură, trăind în armonie cu ea, este tradiționala casă românească din chirpici. La acest tip de construcție au apelat cuplul Doru și Elena, fericiții proprietari ai unei case de acest fel în comuna Ciolpani. Cu doi ani în urmă, ei au decis să-și vândă vila spațioasă, cu etaj, în care stăteau, și și-au cumpărat un teren în apropiere de București. După cum mărturisesc, construirea casei a fost ca o aventură. Au ales materialele și au descoperit tehnicile tradiționale de înălțare a unei locuințe simple și funcționale, pentru ei și cei trei copii ai lor. Având studii de peisagistică, Elena a contribuit activ la designul casei, curții și dependințelor. Finalizarea proiectului le-a a adus celor doi soți sentimentul de așezare și împlinire.


Casa, căreia i-au dat și un nume, Brândușa, e o mică bijuterie. La interior n-are mai mult de 60 m², suprafața construită fiind de 81 m². Amprenta la sol este de formă pătrată, fiecare latură având 9 metri. În spatele casei există o terasă generoasă de 34 mp, orientată spre grădina de legume și anexele casei, între care chioșcul de grădină acoperit cu stuf.

Cei trei copii, cu vârste de 9, 7 și 5 ani, au unul din cele două dormitoare. În centrul casei este holul, de jur împrejurul căruia se deschid toate încăperile, adică sufrageria, dormitoarele, baia, bucătăria și cămara. Casa are și un pod, locul preferat de lectură și joacă al celor mici.

Casa a fost ridicată pe o fundație de piatră și are structura din lemn de rășinoase. Zidăria este din cărămizi de chirpici, peste care a fost aplicată tencuială de pământ, și a fost zugrăvită cu var. Are toate instalațiile necesare, de la cele electrice la cele termice, plus o sobă în bucătărie, care direcționează căldura și spre celelalte încăperi. Izolația podului este din pământ și vată bazaltică (așa cum prevede legea pentru construcții pe structură din lemn).

Dar finisajele sunt cu adevărat originale: muchiile pereților și ale tâmplăriei sunt rotunjite, geamurile sunt pictate de mână, iar mozaicurile făcute din bucăți de ceramică și pietricele decorative sunt creația Elenei și a copiilor ei.

Când familia e acasă, nimeni nu stă degeaba. Televizorul din sufragerie e doar o amintire din cealaltă casă, căci, când ai așa o curte, nu te mai interesează programele TV. Copiii stau mai mult pe afară, pe lângă părinți sau cu prietenii care vin în vizită. Pisicile sunt niște răsfățate, la fel și cei doi câini care apără proprietatea. Și ce poate fi mai sănătos decât să te duci în curte și să-ți rupi singur roșia sau leușteanul pentru ciorbă?

Stimulați de admirația și laudele prietenilor și ale localnicilor, Elena și Doru și-au propus să întemeieze la Ciolpani o adevărată comunitate de oameni ce vor să trăiască în armonie cu natura, un fel de cartier, pentru care s-au gândit și la un nume – PoianaFlorilor. Au cumpărat suficient teren pentru asta și împreună cu arhitecta Raluca Suru au conceput mai multe modele de case. O casă similară, cu tot cu terenul adiacent, ar costa în jur de 40.430 euro, din care doar casa se ridică la 27.930 euro. Cei interesați îl pot suna pe Doru la nr. de telefon 0745.085.653. Dar mai întâi să vizităm casa „eco” de la Ciolpani:

Casa de chirpici din Ciolpani 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.