Totul despre nuci și alune



TOTUL DESPRE NUCI  ŞI ALUNE

Oleaginoasele sunt benefice în prevenirea maladiilor cardiovasculare. Datorită conţinutului în magneziu, contribuie la buna funcţionare a unor enzime cu rol în refacerea celulară. Consumul de oleaginoase este benefic sănătăţii cardiovasculare. Toate oleaginoasele (migdale, nuci pecan, alune etc.) şi arahidele (leguminoasele) conţin acizi graşi de acelaşi tip cu cei conţinuţi de uleiul de măsline. Astfel, consumând unt de arahide, obţii aceleaşi beneficii ca atunci când consumi ulei de măsline. În plus, oleaginoasele sunt bogate în proteine, fibre şi vitamina E, un antioxidant care neutralizează radicalii liberi responsabili de îmbătrânirea celulară. Pentru persoanele hipertensive, se recomandă însă oleaginoasele nesărate. Dacă ţii la silueta ta, nu le consuma în exces, deoarece la 100 g de oleaginoase corespund aproximativ 600 de calorii. Oleaginoasele au în general un conţinut ridicat de vitamina E, fibre, minerale şi oligoelemente (potasiu, magneziu, fosfor, calciu, fier, zinc şi cupru), o pondere importantă de lipide şi un conţinut proteic superior fructelor.

Migdalele sunt menţionate în istorie încă din Antichitate, fiind un ingredient de preţ în pâinea faraonilor egipteni. Originea exactă nu se știe, dar se crede că provin din China şi Orientul Mijlociu. Exploratorii din antichitate consumau migdale în călătoriile lor pe Drumul Mătăsii, care lega Asia de zona Mediteraneană, în special Spania şi Italia, astfel încât această plantă a fost curând aclimatizată şi în Europa. În America, migdalul a fost adus abia în secolul al XVIII-lea, de către călugării franciscani, adaptându-se foarte bine în California, unde şi acum se cultivă intens. Pe parcursul istoriei, migdalele au avut o puternică semnificaţie religioasă, etnică sau socială. Românii aruncau cu migdale asupra mirilor, ca semn de fertilitate, acest obicei regăsindu-se şi în zilele noastre, când la nunţi se dăruiesc invitaţilor săculeţe cu migdale glazurate. O altă tradiţie există în Suedia, unde, în fiecare an, de Crăciun, se găteşte budinca de orez în care se ascunde o migdală. Cine o găseşte va avea noroc tot anul următor.
Arborele de migdal este înrudit cu cireşul, prunul şi piersicul, dar fructele sale nu sunt comestibile. Migdalele pe care le consumăm sunt de fapt seminţele acestui arbore, învelite cu o coajă tare, în interiorul unui fruct ce ajunge la maturitate în 7-8 luni de la înflorire.
Migdalele sunt printre cele mai hrănitoare fructe uscate. Cu un conţinut redus în grăsimi nocive şi bogate în minerale şi vitamine, ele ajută în combaterea bolilor cardiovasculare şi chiar în prevenirea unor forme de cancer. Migdalele sunt cea mai bună sursă de magneziu şi vitamina E, considerată vitamina anti-sterilităţii, cu rol în reglarea funcţiei de reproducere. Calciul conţinut ajută la menţinerea sănătăţii oaselor şi a dinţilor, în vreme ce fosforul ajută memoria. Nivelul ridicat de proteine şi fibre din migdale le fac un aliment valoros, în special într-o dietă vegetariană sau de post, când pot substitui carnea, păstrând aportul nutritiv. Studiile au demonstrat că este suficientă introducerea în dieta zilnică a migdalelor pe o perioadă de doar o lună, pentru ca efectele benefice ale acestora să se facă simţite. Migdala ca atare nu conţine carbohidraţi şi de aceea este recomandată persoanelor care suferă de diabet. Cantitatea zilnică recomandată este de 30 de grame, adică aproximativ 20 de migdale. 24 de sâmburi de migdale conţin aproximativ 6 g de proteine şi 3,35 g de fibre.

Arahidele sunt originare din America de Sud, Mexic şi America Centrală. Deşi sunt considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia leguminoaselor. Fructele sunt nişte păstăi ce se dezvoltă sub pământ, fiecare putând conţine până la 4 seminţe din care se dezvoltă alunele. Cunoscute şi sub numele de „alune de pământ” sau „alune americane”, arahidele au fost folosite de oameni în alimentaţie din cele mai vechi timpuri. Cercetări arheologice au scos la iveală dovezi ale cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600 de ani în urmă. În cultura precolumbiană, arahidele ocupau un loc de cinste, regăsindu-se în diferite forme de artă, precum sculptură sau bijuteriile. Exploratorii portughezi au popularizat această plantă şi pe continentul european şi cel african în secolul al XIX-lea, de unde a fost adusă ulterior şi în America de Nord. În SUA, arahidele au fost aduse în secolul al XVIII-lea de către neguţătorii de sclavi, fiind cultivate în special pentru uleiul extras, ca hrană pentru animale sau ca înlocuitor pentru cacao.

La începutul secolului XX, cercetările botanistului american George Washington Carver au scos la iveală potenţialul nutritiv al arahidelor, tot acum punându-se bazele popularităţii imense de care se bucură arahidele astăzi în SUA. Studiile lui Carver au identificat nu mai puţin de 300 de utilităţi ale arahidelor, atât în alimentaţie cât şi în industrie. Astăzi arahidele se regăsesc într-o varietate largă de produse alimentare şi în cultura culinară a multor ţări. Sunt consumate cel mai des ca gustare, încorporate în deserturi sau produse de patiserie, precum şi sub forma celebrului unt de arahide. Untul de arahide a fost produs prima dată în 1890, de către John Kellogg, cel care a inventat, printre altele, şi binecunoscuţii fulgi de porumb. Conceput iniţial ca înlocuitor al untului, cel de arahide a căpătat rapid popularitate, astăzi fiind extrem de apreciat ca gustare de dimineaţă  şi ca ingredient în diferite reţete. Arahidele, ca şi untul obţinut din ele, constituie o sursă semnificativă de proteine, mai mare decât orice altă plantă leguminoasă. Grăsimile conţinute sunt în principal nesaturate, benefice pentru organism prin efectul de reducere a nivelului de colesterol din sânge şi a riscului de boli cardiovasculare. Conţin minerale precum magneziul, zincul, cuprul, fosforul sau potasiul, precum şi o importantă cantitate de fibre. Cercetări ştiinţifice recente au demonstrat că arahidele conţin antioxidanţi, extrem de utili sănătăţii organismului uman. Nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu cel al multor fructe şi legume precum merele, murele, căpşunile sau morcovii. Arahidele sunt cultivate în numeroase regiuni ale lumii, principalii exportatori fiind SUA, China şi Argentina, cel mai mare importator fiind Uniunea Europeană. 

Nucile. Consumate zilnic, împiedică îngroşarea arterelor şi previn bolile de inimă. Opt nuci pe zi menţin arterele flexibile, inima sănătoasă şi previn atacul vascular cerebral. Se recomandă consumul de nuci mai ales după o masă bogată în grăsimi, pentru a-i atenua efectele negative. Acidul alfa-linoleic din nuci este benefic pentru cei cu tulburări de ritm cardiac. Nucile mai conţin antioxidanţi şi arginină, un aminoacid utilizat de corp pentru a produce oxidul nitric, cu rol  în procesele de învăţare şi memorare, reglarea presiunii arteriale, digestie, erecţie peniană, combaterea cancerului. Nucile pot înlocui majoritatea nutrienţilor animali în cazul vegetarienilor, adică cele mai multe vitamine B, fosfor, fier, cupru, potasiu şi proteine. În combinaţie cu pâinea, cerealele sau leguminoasele (mai ales soia şi lintea) se poate obţine gama întreagă de aminoacizi esenţiali. Nuca este bogată în acizi graşi Omega-3 iar consumul ei poate duce la scăderea colesterolului. Miezul de nucă este recomandat în caz de slăbiciune generală şi extenuare. Se poate pregăti o excelentă băutură energizantă dintr-un pahar de suc proaspăt de fructe, amestecat cu miez de nucă pisat şi miere.

Caju este originar din nordul Braziliei şi face parte din aceeaşi familie cu mango-ul şi fisticul. În secolul al XVI-lea, exploratorii portughezi au introdus această plantă şi în alte regiuni tropicale, precum India şi unele ţări africane, unde e cultivat şi astăzi, cei mai mari producători din lume fiind India, Brazilia, Mozambic, Tanzania şi Nigeria. Unele persoane sunt alergice la caju, totuşi el se numără printre cele mai puţin alergenice nuci. Are un conţinut bogat de potasiu, fosfor şi magneziu, conţinând de asemenea, calciu, sodiu, fier, zinc, seleniu şi vitamina K. În plus, este una dintre cele mai gustoase tipuri de nuci. Uleiul de caju este și medicinal, fiind demonstrate proprietăţile sale antibacteriene. Din pudra de seminţe se extrage un antivenin.

Castana comestibilă este originară din regiunile temperate ale emisferei nordice. Poate fi consumată în stare proaspătă sau prelucrată industrial, sub formă de făină, din care se prepară un piure gustos şi hrănitor sau se foloseşte la fabricarea surogatului de cafea şi a uleiului de castane. Castanele conţin potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu, fier, seleniu şi magneziu şi vitaminele A, C şi K. 10 castane prăjite conţin 2,7 g proteine şi 4,3 g fibre. Castanele au numeroase calităţi curative. Ele vin în ajutorul celor cu probleme de inimă, anemicilor şi celor care suferă de boli ale stomacului. Castanele pot fi un aliat de nădejde în tratarea afecţiunilor respiratorii, precum tusea convulsivă. Conţin fibre, deci persoanele care au probleme de digestie sau cei care vor să-şi întărească musculatura n-ar trebui să le evite. Castanele sunt delicioase. Piureul din castane se află printre puţinele produse prelucrate termic care îşi menţin aproape în totalitate vitaminele. Castanele se pot folosi şi extern. Dacă aveţi acnee, folosiţi o combinaţie de miere şi miez de castane şi aplicaţi-o pe faţă, fiind o veritabilă mască revigorantă, cu acţiune antiinflamatorie şi de reducere a sebumului. Substanţele conţinute de castane refac găurile microscopice din vasele de sânge şi le conferă elasticitate. Tinctura este bună pentru varice.

Nuca de macadamia. Consideraţi iniţial plante ornamentale, arbuştii de macadamia au devenit o adevărată comoară după descoperirea lor în 1857 de către chimistul scoţian John Macadam, al cărui nume îl poartă. Înainte de secolul al XIX-lea, aceste nuci erau cunoscute doar de către populaţia aborigenă din Australia, care le consumau, însă nu cultivau planta. Doar două dintre cele 9 specii de macadamia existente produc celebrele nuci, cele mai scumpe din lume. Originari din Australia, arbuştii macadamia au fost plantaţi pentru prima dată în scop comercial în Hawaii, care astăzi reprezintă una dintre cele mai mari surse de nuci macadamia din lume, iar SUA cel mai important consumator. Alţi exportatori importanţi ai preţioaselor nuci sunt Africa de Sud, America Centrală şi Australia. Preţul ridicat al nucilor de macadamia se justifică nu doar prin faptul că arbuştii produc fructe abia după 7-10 ani, ci şi din cauza cojii foarte rezistente ce trebuie îndepărtată înainte de vânzare. Coaja acestor nuci este atât de tare, încât nu poate fi spartă cu un spărgător obişnuit. Se folosesc utilaje automatizate care, după spargerea şi îndepărtarea cojilor, sortează miejii în funcție de calitate. Aceştia pot fi mâncaţi în stare naturală, prăjiţi sau înveliţi în ciocolată. Nucile de macadamia sunt preţuite nu doar pentru gustul lor dulce, rafinat, ci şi pentru uleiul pe care îl conţin (70-80%), folosit la fabricarea cosmeticelor de îngrijire a pielii. Ele au un conţinut bogat de potasiu, fosfor, magneziu, calciu, sodiu fier.

Mugurii de pin sunt seminţele comestibile ale arbustului cu acelaşi nume, pinul. În lume există aproximativ 20 de specii de pini care produc aceşti muguri comestibili. Obiceiul de a mânca seminţe de pin datează încă de pe vremea grecilor şi romanilor, care obişnuiau să le păstreze în  miere de albine. În prezent, mugurii se găsesc peste tot în lume, având diferite nume: nuci indiene, pinon, pignon, pignole, pinhao şi sunt utilizaţi în special la prepararea de salate şi în compoziţia unor deserturi delicioase. Pentru ca un astfel de pin să poată ajunge la producerea de semințe, este necesar să treacă de la 15 până la 25 de ani de la plantare. Culegerea mugurilor se realizează manual, ceea ce impune şi costuri mari de vânzare pe piaţă. Din punct de vedere al conținutului nutriţional, mugurii de pin pot au între 10 şi 30% proteine (în funcţie de specia de la care provin) şi aduc o cantitate importantă de fibre organismului. Prin presare la rece, se obţine uleiului de pin, apreciat atât pentru gustul plăcut, cât şi pentru proprietățile antioxidante şi antiinflamatorii.

Nuca pecan. Provenind din America de Nord, pecanul este o specie înrudită cu nucul. Numele îi vine de la cuvântul indian Algonquin paccan, însemnând o nucă atât de tare încât nu poate fi spartă decât cu piatra. Pecanul a devenit cunoscut în Europa abia în 1792, când exploratorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca a scris primul despre această specie  de arbore. Aroma de pecan este considerată de gurmanzi ca fiind una desăvârşită, de o dulceaţă net superioară faţă de alte sortimente de nuci, respectiv sâmburi graşi. Miezul de pecan este unic datorită concentraţiei ridicate de grăsimi polisaturate, precum şi de substanţe cu rol antioxidant. Pecanul este un fruct oleaginos, foarte bogat în lipide (72%), ceea ce explică valoarea energetică ridicată: 700 kcalorii la 100 g. Pe lângă lipide, nuca pecan conţine un procent de proteine net superior faţă de alte nuci (9,3%). Uleiul conţinut de acesta este atât de concentrat, încât, dacă îl aprinzi cu un chibrit, focul va fi întreţinut până la arderea completă. Pecanul e o sursă excelentă de grăsimi nesaturate, conţinând mai mulţi antioxidanţi decât oricare alt sâmbure gras, fiind urmat de nuci şi alune. Cantitatea foarte mare de vitamina A din pecan este binevenită atunci când dorim să ne protejăm vederea, oasele şi dinţii sau să ne îmbunătăţim starea generală de sănătate. De asemenea, consumul frecvent, dar în cantităţi moderate, de pecan duce la scăderea colesterolului rău.

Fisticul este sămânţa comestibilă, cu gust uleios, foarte plăcut, a unui arbore originar din vestul Asiei. Fisticul are un conţinut important de potasiu şi fosfor şi ceva mai mic de magneziu, calciu, sodiu, fier şi seleniu. E foarte bogat în vitamina A. Resveratrolul din fistic are un rol important combaterea cancerului şi a bolilor de inimă, triptofanul îmbunătăţeşte dispoziţia şi combate depresia sau insomnia, iar cistina (un factor important în prevenirea îmbătrânirii precoce) favorizează absorbţia fierului.


Alunele de pădure sunt o sursă excelentă de proteine, fibre şi magneziu. Au un conținut scăzut de sare şi se pot mânca crude sau pastă. Sunt ingredientul principal din crema italiană Nutella. Uleiul de alune de pădure e folosit extern pentru a înlătura celulita. Alunele sunt foarte bogate în vitamina E şi săruri minerale. Atenţie însă! Nu exageraţi cu consumul lor. 100 g de alune au 650 kcal. În scopuri terapeutice, de la alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul acestora, frunzele şi mugurii.  
Aluna e fructul-sămânţă al alunului comun (Corylus avellana), arbust care creşte spontan, dar este şi cultivat. Fructele sunt mici şi sferice sau ovoidale, câte 2-4 într-un grup, alcătuite dintr-un înveliş lemnos ce închide o singură sămânţă comestibilă. 
Alunele de pădure reprezintă una dintre culturile cele mai străvechi şi sunt originare din Asia. Manuscrisele chinezeşti de acum 5000 de ani menţionează alunele de pădure ca pe o hrană sacră din ceruri. Romanii şi grecii foloseau alunele de pădure în scopuri medicale. Medicul Dioscoride din Grecia Antică lăuda proprietatea alunelor de pădure de a vindeca tusea cronică şi răcelile şi de a ajuta la creşterea părului în zonele cu început de calviţie. Principalii producători de alune de pădure sunt Turcia, Italia, Spania şi Franţa.
Alunul românesc este un arbust care creşte mai ales la margini de pădure, acolo unde este lumină din belşug şi pământ afânat. Alunele românești se coc la începutul lunii septembrie. Alunul turcesc este mai productiv, dar fructele sale nu au virtuţile tămăduitoare şi vitalitatea alunului autohton.
Alunele sunt un aliment cu un înalt conţinut caloric şi bogat în săruri minerale. Ele conţin: grăsimi uleioase în mari cantităţi, proteine, zaharuri, fibre alimentare, săruri minerale (fosfor, magneziu, fier, mangan, cupru seleniu etc.) vitamine, mai ales E şi, în cantitate mai mică, vitaminele din grupul B şi vitamina A, răşini, pigmenţi şi tanini. 
Alunele de pădure au o aromă puternică şi sunt deseori folosite în copturi, dar şi pentru a face unt de alune, faină şi paste. Alunele se găsesc în comerţ cu sau fără coajă, tăiate, măcinate sau prăjite şi se consumă mai ales uscate. Sunt întrebuinţate ca atare în cofetărie iar în industria dulciurilor ca înlocuitor al pudrei de cacao. Din alunele presate, se obţine un ulei apreciat atât în  alimentaţie, cât şi în industria cosmetică. 
Alunele de pădure nu constituie doar o sursă de proteine de foarte bună calitate. Pe lângă vitamina E (un antioxidant puternic) ele mai conţin şi alte substanţe nutritive benefice sistemului imunitar. Sunt bogate în arginină, un aminoacid care relaxează vasele de sânge. Aceste nucifere de pădure au cea mai mare concentraţie de acid folic dintre toate tipurile de alune. Acidul folic reduce riscul apariţiei defectelor în tubul neural înainte de naştere şi poate reduce riscul apariţiei bolilor cardiovasculare, anumitor tipuri de cancer, bolii Alzheimer şi depresiei. Alunele conţin minerale care scad tensiunea: calciu, magneziu şi potasiu. Sunt şi o sursă bogată de squalenta, o substanţă naturală care se află şi în uleiul  de măsline, uleiul din germeni de grâu, uleiul de orez, uleiul de rechin şi în drojdie, cu efecte împotriva cancerului şi reduce colesterolul. Un studiu efectuat pe subiecţi umani a arătat că persoanele cu un nivel ridicat de colesterol care au consumat alune de pădure timp de 8 săptămâni au prezentat un nivel scăzut al lipidelor care formează placa arterelor (LDL) şi un nivel crescut al colesterolului pozitiv HDL, în comparaţie cu grupul de control.
Fructele alunului sunt o adevărata mină de energie, având o valoare calorică şi nutritivă apropiate de cea a cărnii, fiind în schimb mai digerabile şi total lipsite de toxicitate. Ca medicament, alunele au valoare terapeutică atunci când sunt consumate crude, neprăjite, fiind indicate pentru: anemie, creştere, colesterol mărit, diabet, fragilitate capilară, pietre la rinichi, sarcină, boli pulmonare.
Frunzele alunului se folosesc ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în lunile iunie-iulie.
Uleiul de alune virgin constituie un tratament excelent în eliminarea teniei şi împotriva infecţiilor căilor respiratorii. Uleiul de alune se obţine prin presare la rece. El nu poate fi conservat mult în timp. Are efecte tămăduitoare foarte puternice. O linguriţă de ulei luată seara şi una dimineaţa, timp de 15 zile, duce la eliminarea teniei. Luat zilnic, uleiul de alune protejează gâtul împotriva infecţiilor, fiind folosit cu mult succes şi în tratarea hipertensiunii arteriale; doza este aceeaşi.
Uleiul de alune conţine lecitină şi mulţi acizi graşi nesaturaţi: până la 83% acid oleic şi până la 25% acid linoleic. El influenţează pozitiv microcirculaţia şi penetrabilitatea pielii, atenuează luciul uleios, are efect astringent şi reglează secreţia de sebum, are efect nutritiv şi hidratant, nu usucă pielea şi nu lasă o senzaţie grasă. Este un ulei deosebit de delicat şi nu favorizează apariţia comedoanelor, diminuează vergeturile, repară cicatricele, asigură elasticitatea pielii. Este un ulei cunoscut şi pentru efectele de catifelare şi atenuare a semnelor îmbătrânirii. Poate fi utilizat pentru toate tipurile de ten. Se aplică 3-5 picături pe tenul curat, masând uşor. Evitaţi însă zona ochilor. Pentru rezultate optime, este de preferat a se aplica seara, înainte de culcare şi din nou dimineaţa.
Făina de alune este un energizant şi vitalizant de excepţie. Prin zdrobirea alunelor crude în piuă sau măcinarea lor cu râşniţa, se obţine o făină foarte gustoasă, care poate fi amestecată cu miere şi busuioc şi mâncată pe pâine, sau din care se poate prepara untul de alune, mixând alunele într-un blender, până devin o pastă groasă.
Sfaturi şi recomandări în folosirea alunelor de pădure:
- Dacă sunt în coajă, alegeți alunele grele şi pline. Cele decojite pot fi păstrate în locuri răcoroase şi uscate aproape o lună, iar în frigider sau congelator se vor menţine proaspete 4 luni.
- Pieliţa poate fi îndepărtată prin prăjire uşoară şi apoi prin frecare. Alunele pot fi prăjite în cuptor, folosind o coală de hârtie de copt. În cantitate mică, se pot măcina cu râşniţa de cafea.
- Încercaţi untul de alune de pădure ca alternativă la untul de arahide. Este foarte gustos.
- Alunele de pădure se pot adăuga în salatele favorite şi se pot amesteca în cerealele de la micul dejun. De asemenea, puteţi adăuga alune de pădure, tăiate sau mixate, în iaurt.

Comentarii

POSTĂRI ALEATORII

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.

CONTACT

Nume

E-mail *

Mesaj *