Se afișează postările cu eticheta Bruce Lipton. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bruce Lipton. Afișați toate postările

vineri, 18 noiembrie 2016

Bruce Lipton - Doctorii - țapii ispășitori ai industriei farmaceutice + documentar (RO)




DOCTORII 
ȚAPII ISPĂŞITORI AI INDUSTRIEI FARMACEUTICE

Bruce Lipton

Motto: Medicina a progresat atât de mult, încât nimeni nu mai e perfect sănătos. Aldous Huxley

Atunci când se ia un medicament pentru a corecta o disfuncţie a inimii, acesta este transportat de sânge în tot organismul, nu doar la inimă. În mod neintenţionat, medicamentul pentru inimă poate să tulbure sistemul nervos. Această redundanţă, care complică efectul medicamentului recomandat de medic, este rezultatul remarcabil al evoluţiei. Organismele pluricelulare pot supravieţui cu mult mai puţine gene decât credeau odată oamenii de ştiinţă, pentru că aceleaşi produse genetice (proteine) sunt folosite pentru o varietate de funcţii. Acest lucru este similar cu folosirea celor 26 de litere ale alfabetului, pentru a construi fiecare cuvânt din limba noastră.

joi, 14 iulie 2016

Bruce Lipton - Supraviețuirea celui mai iubitor + VIDEO (RO)


SUPRAVIEŢUIREA CELUI MAI IUBITOR
Bruce Lipton

Poate că sunteți de acord cu expresia „puterea iubirii” ca fiind una nobilă, dar e posibil să nu credeţi că se potrivește acestor vremuri tulburi, când pare mai potrivită expresia „supravieţuieşte cel mai bine adaptat”. Oare n-avea dreptate Darwin când spunea că violenţa este esenţa vieţii? Oare nu violenţa este modul de existenţă al lumii naturale? Ce ziceţi despre toate documentarele cu animale care urmăresc alte animale, animale întinzând curse altor animale, animale ucigând alte animale? Oare oamenii n-au și ei o înclinaţie înnăscută către violenţă? Logica e următoarea: animalele sunt violente, oamenii sunt animale, prin urmare, oamenii sunt violenţi. Nu! Oamenii nu s-au căpătuit pe vecie cu un caracter competitiv înnăscut, la fel cum nu suntem căpătuiţi pe vecie nici cu gene care ne fac bolnavi sau violenţi.

Cimpanzeii, mamiferele cele mai  apropiate de oameni din punct de vedere genetic, oferă dovezi că violenţa nu este o parte necesară în sistemul nostru biologic. Bonobo, o specie de cimpanzei, creează comunităţi paşnice, conduse deopotrivă de masculi şi de femele. Spre deosebire de alţi cimpanzei, comunităţile de cimpanzei bonobo nu funcţionează după o etică bazată pe violenţă, ci pe una ce poate fi definită prin expresia „faceţi dragoste, nu război”. Când devin agitaţi, ei nu se angajează în lupte sângeroase, ci îşi epuizează energia negativă făcând dragoste.


Studii recente efectuate la Universitatea Stanford de către biologii Robert M. Sapolsky şi Lisa J. Share, au relevat că nici babuinii sălbatici, care se numără printre cele mai agresive animale de pe această planetă, nu sunt condiționați genetic să fie violenți. Într-un grup de babuini studiat îndelung, la un moment dat, masculii agresivi au murit de la carnea contaminată pe care au furat-o dintr-o groapă de gunoi pentru turişti. În urma morţii acestora, structura socială a grupului a fost reinventată. Cercetătorii au remarcat că femelele au ajutat masculii rămaşi, mai puţin agresivi, să dezvolte comportamente mai cooperante, care au dus la o comunitate foarte paşnică. În articolul apărut în Public Library of Science Biology, unde s-a publicat studiul de la Stanford, Frans B.M. De Waal, cercetător la Universitatea Emory, specializat în studiul cimpanzeilor, scria: „...chiar şi cele mai fioroase primate nu e obligatoriu să rămână aşa pentru totdeauna”.

Indiferent cât de multe documentare aţi văzut pe National Geographic, nu există niciun fel de imperativ de genul „lupul îl mănâncă pe lup”, care să fie obligatoriu pentru oameni. Noi ne aflăm în vârful lanţului trofic. Supravieţuirea noastră depinde de consumarea unor organisme inferioare nouă în ierarhie, însă nu suntem mâncaţi de ființe superioare nouă. Fără prădători naturali, oamenii sunt scutiţi să devină pradă – lucru care-i scuteşte şi de toată violenţa pe care o implică acest termen. Bineînţeles că asta nu înseamnă că oamenii sunt în afara legilor Naturii, pentru că, în cele din urmă, şi noi o să fim mâncaţi. Suntem muritori, iar după ce murim – să sperăm că după o viaţă lungă şi lipsită de violenţă – rămăşiţele noastre pământeşti vor fi consumate şi reciclate în mediul înconjurător. Oamenii aflaţi în vârful piramidei trofice vor fi devoraţi, în cele din urmă, de organismele situate cel mai jos în lanțul trofic – bacteriile. Dar înainte ca acest lucru să se întâmple, este posibil să trăim o viaţă nonviolentă. În ciuda poziţiei noastre confortabile în lanţul trofic, noi suntem cei mai răi duşmani ai noştri. Mai mult decât orice alt animal, noi ne întoarcem împotriva noastră. Și animalele de nivel inferior se întorc uneori împotriva lor însele, dar întâlnirile cele mai agresive dintre membrii aceleiaşi specii se limitează la atitudini, sunete şi mirosuri ameninţătoare, şi nu provoacă moartea.


În populaţiile sociale – altele decât cele umane – cauza principală a violenţei în cadrul speciei este fie pentru procurarea apei şi a hranei necesare supravieţuirii, fie când e vorba de selectarea partenerilor, pentru perpetuarea speciei. Prin contrast, violenţa între oameni, atunci când are legătură directă cu asigurarea supravieţuirii sau cu alegerea partenerului, este relativ redusă. Cel mai adesea, violenţa umană e asociată cu achiziţia de posesiuni materiale care depăşesc necesarul pentru supravieţuire sau cu maltratarea copiilor şi a partenerilor de viaţă, comportament transmis din generaţie în generaţie. Și poate că cea mai răspândită şi mai insidioasă formă de violenţă umană este controlul ideologic. De-a lungul istoriei, mişcările religioase şi guvernele şi-au îndemnat mereu adepții și alegătorii la agresiune şi violenţă, pentru a-i elimina pe necredincioşi sau pe cei care au alte păreri.


Violenţa umană nu este nici necesară, nici o aptitudine „animalică” de supravieţuire, genetică şi înnăscută. Cel mai bun mod pentru a o stopa este să înțelegem că suntem fiinţe spirituale, care au nevoie de iubire în aceeaşi măsură în care au nevoie de hrană. Dar nu vom ajunge într-o nouă etapă a evoluţiei doar gândindu-ne la asta, la fel cum nu putem schimba viaţa copiilor noştri şi pe a noastră doar citind nişte cărţi. Alăturaţi-vă unor oameni care gândesc ca voi şi care lucrează pentru progresul civilizaţiei umane, înţelegând că supravieţuirea celor mai iubitori este singura atitudine etică ce poate să asigure o viaţă personală sănătoasă şi o planetă sănătoasă. Folosiţi inteligenţa celulelor pentru a propulsa omenirea cu o treaptă mai sus pe scara evoluţiei, acolo unde cei mai iubitori fac mai mult decât să supravieţuiască – ei prosperă.


Jacque Fresco despre comportamentul uman (RO)


Jacque Fresco – Criza valorilor umane (RO)



joi, 4 februarie 2016

Bruce Lipton - Frica ucide


FRICA UCIDE
Bruce Lipton

Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă. Evoluţia ne-a oferit o mulţime de mecanisme de supravieţuire. În linii mari, acestea pot fi împărţite în două categorii: creștere şi protecţie - comportamentele de bază de care are nevoie organismul ca să supravieţuiască. Sunt sigur că ştiţi cât de important e să vă protejaţi. Dar s-ar putea să nu vă daţi seama că dezvoltarea şi creşterea sunt esenţiale pentru supravieţuire, chiar dacă sunteţi adult şi aţi atins înălţimea maximă pe care o puteţi avea. În fiecare zi, miliarde de celule din corpul vostru se uzează şi trebuie înlocuite. De exemplu, toată căptuşeala de celule a intestinului este înlocuită la fiecare 72 de ore. Pentru a menţine acest flux continuu de celule, în fiecare zi, corpul vostru trebuie să cheltuiască o cantitate de energie semnificativă.

Prima dată mi-am dat seama cât de important este comportamentul de creştere şi cel de protecţie în laborator, acolo unde observaţiile mele asupra celulelor m-au condus, de atâtea ori, la revelaţii profunde despre corpul pluricelular al omului. Atunci când clonam celule endoteliale umane, acestea se retrăgeau din calea toxinelor pe care le introduceam în vasul de cultură, la fel cum oamenii se dau la o parte din calea leilor în savană şi a hoţilor pe aleile întunecate. De asemenea, celulele gravitau către substanţele nutritive, la fel cum oamenii gravitează către micul dejun, masa de prânz, cină sau iubire. Aceste mişcări opuse definesc cele două reacţii celulare de bază la stimulii din mediu. Gravitarea către un semnalul care sprijină viaţa (cum ar fi substanţele nutritive) caracterizează reacţia de dezvoltare, creştere; îndepărtarea de semnale ameninţătoare, cum ar fi toxinele, este caracteristică reacției de protecţie. De asemenea, trebuie remarcat că unii stimuli din mediu sunt neutri şi nu provoacă nici o reacţie de dezvoltare, nici una de protecţie.

Cercetările mele la Stanford au arătat că aceste două comportamente, dezvoltare și protecţie, sunt esenţiale şi pentru supravieţuirea organismelor pluricelulare, cum ar fi oamenii. Dar cu aceste mecanisme de supravieţuire opuse există o  problemă. Cele care sprijină dezvoltarea şi cele care sprijină protecţia nu pot funcţiona în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, celulele nu se pot apropia şi îndepărta simultan. Celulele din vasele de sânge pe care le-am studiat la Stanford prezentau o anumită anatomie microscopică pentru a-şi asigura hrana şi o alta, cu totul diferită, pentru reacţia de protecţie. Lucrul pe care nu-l puteau face aceste celule era să prezinte concomitent ambele configuraţii.

Printr-o reacţie similară cu cea manifestată de celule, oamenii îşi restricţionează, inevitabil, comportamentul de dezvoltare atunci când trec pe modulul de protecţie. Dacă fugi de un leu, nu este o idee prea bună să-ţi cheltui energia cu dezvoltarea. Pentru a supravieţui, adică pentru a scăpa de leu, faci apel la toată energia pe care o ai, pentru a declanșa o reacţie de „luptă sau fugi”. Redistribuirea rezervelor de energie pentru a alimenta reacţia de protecţie duce, inevitabil, la o inhibare a procesului de dezvoltare. Pe lângă faptul că energia este deviată pentru a sprijini ţesuturile şi organele necesare în reacţia de protecţie, mai există şi un alt motiv pentru care dezvoltarea este inhibată. Procesele de creştere necesită un schimb deschis între un organism şi mediul său. De exemplu, hrana este ingerată, iar reziduurile sunt eliminate prin excreţie, însă protecţia necesită închiderea sistemului, pentru a apăra organismul de ameninţarea percepută. Inhibarea proceselor de dezvoltare este istovitoare şi prin faptul că procesul de creştere nu doar consumă, ci și produce energie. Ca urmare, o reacţie de protecţie prelungită inhibă crearea energiei care susţine viaţa. Cu cât rămâneţi mai mult pe un mod de protecţie, cu atât mai mult vă compromiteţi dezvoltarea. Practic, este posibil să vă închideţi procesele de dezvoltare complet, încât expresia „speriat de moarte” să devină un fapt real.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi nu ajungem la punctul în care să fim „speriaţi de moarte”. Spre deosebire de organismele unicelulare, reacţia de dezvoltare/protecţie la cele pluricelulare nu este un mecanism de genul sau/sau - nu toate cele 50 de miliarde de celule ale noastre trebuie să aibă, în acelaşi timp, atât funcţia de dezvoltare, cât şi pe cea de protecţie. Proporţia de celule implicate într-o reacţie de protecţie depinde de gravitatea ameninţării percepute. Puteţi supravieţui cu stresul unor ameninţări, însă inhibarea cronică a mecanismelor de creştere vă compromite serios vitalitatea. De asemenea, este important de menţionat că, pentru a experimenta o vitalitate deplină, e nevoie de mai mult decât să scăpaţi de factorii de stres din viaţa dv. Într-un continuum de dezvoltare şi protecţie, eliminarea acestor factori nu face decât să vă aducă într-un punct neutru din interval. Dar pentru a prospera cu adevărat, trebuie nu numai să eliminăm factorii de stres, ci şi să căutăm, în mod activ, o viaţă plină de bucurie, de iubire şi de împliniri, care stimulează procesele de creştere.

La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca un guvern care organizează activităţile cetăţenilor săi - celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent. Practic, corpul este dotat cu două sisteme de protecţie: apărarea și întreţinerea vieţii: Primul este sistemul care mobilizează protecţia împotriva ameninţărilor externe. Se numeşte axa HPS, adică hipotalamus-pituitară-suprarenale. Când nu există nicio ameninţare, axa HPS este inactivă, iar creşterea este înfloritoare. Însă atunci când hipotalamusul percepe o ameninţare în mediu, el imobilizează axa HPS prin trimiterea unui semnal la glanda pituitară - glanda şefă, care răspunde de organizarea celor 50 de miliarde de celule din comunitate, pentru a face faţă ameninţării iminente. Amintiţi-vă de mecanismul stimul - răspuns al membranei celulare, proteinele receptoare-efectoare; hipotalamusul şi glanda pituitară sunt echivalentele comportamentale ale acestora. Asemănător cu rolul unei proteine receptoare, hipotalamusul primeşte şi recunoaşte semnalele din mediu, iar funcţia pituitarei seamănă cu cea a proteinei efectoare, prin aceea că ea pune în acţiune organele corpului. Ca reacţie la ameninţările din mediul extern, glanda pituitară transmite un semnal glandelor suprarenale, informându-le despre necesitatea de a coordona reacţia „luptă sau fugi” a corpului.

Detaliile tehnice ale modului în care stimulii de stres angajează axa HPS urmează o suită simplă; ca reacţie la percepţiile de stres înregistrate în creier, hipotalamusul secretă un factor de eliberare a corticotropinei (CRF), care se deplasează la glanda pituitară. CRF activează celulele speciale care secretă hormonii din glanda pituitară, făcându-le să elibereze hormoni adrenocorticotropici (ACTH) în sânge. Apoi, ACTH ajung la glandele suprarenale, unde servesc ca semnal pentru activarea secreţiei de hormoni suprarenali de „luptă sau fugi”. Aceşti hormoni de stres coordonează funcţia organelor din corp şi ne dau marea putere fiziologică de a face faţă unui pericol, sau de a fugi de el. O dată ce a sunat alarma suprarenalei, hormonii de stres eliberaţi în sânge produc contractarea vaselor de sânge ale tractului digestiv, obligând sângele aducător de energie să hrănească în mod preferenţial ţesuturile braţelor şi ale picioarelor, care ne permit să ne îndepărtăm de pericol. Înainte ca sângele să fie trimis spre extremităţi, el este concentrat în organele viscerale. Redistribuirea lui din viscere la membre, în cazul reacţiei de tip „luptă sau fugi”, duce la o inhibare a funcţiilor care au legătură cu creşterea; dacă nu sunt hrănite de sânge, organele viscerale nu pot funcţiona cum trebuie. Viscerele îşi încetează lucrarea de sprijinire a vieţii prin digestie, absorbţie, excreţie etc., ce asigură creşterea celulelor şi producerea rezervelor de energie ale corpului. Astfel, reacţia de stres inhibă procesele de creştere şi compromite supravieţuirea corpului, interferând cu procesul de generare a rezervelor de energie vitală.

Cel de-al doilea sistem de protecţie al corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de ameninţările ce iau naştere sub piele, cum sunt cele provocate de bacterii şi viruşi. Atunci când sistemul imunitar este mobilizat, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului. Ca să vă daţi seama câtă energie consumă sistemul imunitar, amintiţi-vă cât de slăbiţi sunteţi atunci când vă luptaţi cu o infecţie, cum ar fi o gripă sau o răceală. Atunci când axa HPS mobilizează corpul într-o reacţie de „luptă sau fugi”, hormonii suprarenalei reprimă direct acţiunea sistemului imunitar, pentru a conserva rezervele de energie. Practic, hormonii de stres sunt atât de eficienţi în a reduce funcţiile sistemului imunitar, încât doctorii îi administrează pacienţilor cu transplanturi, pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă ţesuturile străine.

De ce sistemul suprarenal opreşte sistemul imunitar? Imaginaţi-vă că vă aflaţi în cort, în savana africană, şi suferiţi de o infecţie bacteriană şi de o diaree gravă. Auziţi mârâitul ameninţător al unui leu în apropierea cortului. Creierul trebuie să decidă care ameninţare e mai mare. Corpului vostru nu-i va fi de niciun folos să învingă bacteriile, dacă lăsaţi un leu să vă schilodească. Astfel că organismul opreşte lupta împotriva infecţiei, în favoarea mobilizării energiei pentru fuga necesară supravieţuirii unei întâlniri cu leul. Astfel, o consecinţă secundară a angajării axei HPS este aceea că această activare interferează cu capacitatea noastră de a învinge bolile.

Activarea axei HPS interferează şi cu capacitatea noastră de a gândi cu claritate. Prelucrarea informaţiei în partea anterioară a creierului, care este centrul raţiunii executive şi al logicii, este semnificativ mai lentă decât activitatea reflexă, controlată de creierul posterior, în caz de urgenţă. Cu cât mai rapidă este prelucrarea informaţiei, cu atât mai mare este probabilitatea ca organismul să supravieţuiască. Hormonii de stres ai suprarenalelor produc o contracţie a vaselor de sânge din creierul anterior, reducând astfel capacitatea acestuia de funcţionare. În plus, hormonii reprimă activitatea în cortexul prefrontal al creierului, care este centrul acţiunii volitive conştiente. În caz de urgenţă, fluxul vascular şi hormonii servesc pentru activarea creierului posterior - sursa reflexelor ce susţin viaţa, care controlează cel mai eficient comportamentele de tip „luptă sau fugi”. Deşi pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire este necesar ca semnalele de stres să reprime mintea conştientă, procesul ei mai lent de prelucrare a informaţiei are un preţ, şi anume o conştienţă şi o inteligenţă reduse.

Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care-l dădusem – echivalentul din facultatea de medicină al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul e simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul la studenții care nu iau note bune la teste. Stresul examenului îi paralizează, și ei, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşite, pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o de-a lungul întregului semestru.

Sistemul HPS este un mecanism fantastic de făcut faţă stresului acut, dar acest sistem de protecţie nu a fost proiectat fie activ în permanență. În lumea de azi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt ameninţări acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi în comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.

Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda „Pe locuri!”, se aşază în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi, şi-şi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce ei se ridică pe vârful degetelor. Atunci când trec în modul „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii pentru sarcina grea ce-i aşteaptă. În timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start”, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start”. Însă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi vor colapsa fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.

Trăim într-o lume a comenzii „Fiţi gata!”, şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.

Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tipul Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară în regiunea creierului, numită hipocamp – o parte a sistemului nervos, implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocamp îşi reluau diviziunea celulară atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei, după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu, ca şi altele, pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, ce afectează producţia de substanţe semnal din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost mai simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.

Unii cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibarea procesului de dezvoltare neuronală de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampul şi cortexul prefrontal (centrul raţiunii superioare) prezintă o micşorare fizică. O recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „În ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia apare atunci când mecanismul de stres al creierului e suprasolicitat. În această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprarenale. Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii umane.

Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, trăind în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. Ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la prosperitatea comunităţii, şi de obicei se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea e într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei interacţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun. Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei supravieţuiri, se străduiesc să ajungă cât mai repede la adăpost. După 5 minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi-şi continuă viaţa, în comunitatea în plină dezvoltare. Dar ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi n-ar mai exista semnalul de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? În cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă. Mor, pe rând, până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate supravieţui cu uşurinţă stresului pe termen scurt, cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, dar când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.

Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie 2001. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după, când şocul veştii se răspândea dincolo de oraşul New York, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul declarațiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-una de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie ca preşedintele să intervină. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut o vreme până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat, însă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte de terorism. Într-un fel, teroriştii au câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa hal, încât să rămânem într-o stare cronică de protecţie, care ne epuizează sufletește.

Vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care-l au fricile şi comportamentul de protecţie rezultat din ele asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit? Sunt ele necesare? Sunt reale? Contribuie ele la o viaţă împlinită? Dacă ne putem controla fricile, ne putem recăpăta controlul asupra propriei vieţi. Preşedintele Roosevelt cunoştea natură distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie când a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „N-avem de ce altceva să ne fie frică, decât de frica însăşi”. Atunci când renunțăm la frică, am făcut primul pas spre crearea unei vieţi pline de satisfacţii.


Pe aceeași temă, citiți și articolele:

marți, 22 octombrie 2013

Bruce Lipton - Inteligența unei celule + documentar (RO)

-->

INTELIGENȚA UNEI CELULE

Bruce Lipton

Fragment din interviul luat în oct. 2008 de Cristian Mureșan - TVR Cluj

C.M.: Kervran a studiat transmutaţiile biologice la plante, animale şi om, afirmând că sunt fenomene naturale. Sunt oare celulele capabile să transmute elemente? Dacă da, credeţi că mintea umană poate ajuta sau împiedica acest proces prin gânduri armonioase sau dizarmonioase? Poate ea să modifice, să distrugă sau chiar să refacă celulele vii?


Dr. Bruce Lipton: Louis Kervran a realizat experimente fascinante, prin intermediul cărora a dovedit că celulele sunt capabile să transmute elementele. Plantele au cea mai uimitoare capacitate de transmutare, pe care noi nu suntem deocamdată capabili s-o înţelegem. Aici avem un paradox: atunci când studiem omul, spunem că este un organism extrem de complex şi inteligent, dar când ne îndreptăm atenţia spre organisme foarte mici, precum cele uni- sau multicelulare, spunem că nu pot fi inteligente. Nu-i adevărat, deoarece și corpul uman e creat de şi din celule. De ce este atât de important să ştim că celulele ne creează? Deoarece ele sunt capabile să construiască un corp uman. Celulele sunt extrem de performante în utilizarea energiei şi a substanţelor din mediu. Noi spunem că nu posedă inteligență; dar ele există de 2 miliarde de ani şi și-au dezvoltat o abilitate excepţională de a se adapta şi de a modifica mediul, de a schimba un câmp morfic. Plantele posedă o tehnică situată dincolo de capacitatea noastră de înţelegere şi realizare practică. Abilitatea lor ține de o anumită formă de inteligenţă. Celulele pot modifica elementele mediului şi interacţiunile dintre acestea.
Chestiunea care l-a interesat pe Kervran a fost reluată de câţiva cercetători japonezi, care au ajuns la aceleaşi rezultate. Marea problemă e că ştiinţa convenţională nu vrea să creadă în inteligenţa şi puterea unor celule, aşa că analizează totul fragmentat, izolat, pentru a afla cum se produc toate acele transformări. Dar cu cât fragmentează ei mai mult celula şi-i analizează părţile, cu atât mai greu le e să-şi dea seama cum se produc transmutaţiile sau cât de uimitoare poate fi inteligenţa unei celule. De exemplu, celulele plantelor captează lumina soarelui și bioxidul de carbon şi fabrică glucoză. Înţelegerea unui astfel de mecanism ar rezolva problema alimentară a omenirii pentru totdeauna. Oamenii nu pot înţelege natura energiei electrice, chimice şi biologice pe care o folosesc celulele pentru a converti lumina solară în hrană, folosind bioxid de carbon. Iar noi, tot ce nu înţelegem numim... mister. Astfel, cercetările lui Kervran par mai degrabă „misterioase” decât ştiinţifice. Oare ştiinţa convenţională le va studia vreodată? Puţin probabil! Ştiinţa, dar mai ales biologia convenţională, nu se va implica în acest domeniu, deoarece ea nu înţelege natura fizicii cuantice şi rolul ei în biologia celulară şi umană. Deci este foarte puţin probabil ca ştiinţa oficială să facă vreun comentariu asupra acestei chestiuni, deoarece nu intră în sistemul ei de credinţe. E foarte greu să găseşti oameni de ştiinţă care să studieze ceva în care nu cred.

C.M.: Experienţa personală, care m-a îndreptat spre cercetările despre care v-am rugat să-mi vorbiţi, s-a bazat pe anumite tehnici orientale, unde principiul transmutării este aplicat ca o trans-sublimare a materiei seminale, într-o formă de energie asemănătoare celei plasmatice. Acesta a fost cel mai dificil proces pe care l-am realizat în viaţă şi a necesitat 14 ani de încercări. Aţi putea explica de ce medicina şi biologia resping aceste fapte şi spun „este imposibil”? Nu este un fenomen religios şi nici ocult. Am convingerea că există explicaţii de natură fiziologică. De ce nu este pregătită știința să accepte existenţa unor asemenea transformări?

Dr. Bruce Lipton: Tu eşti o fiinţă energetică într-un corp fizic. Pornind de la această idee, energia corpului tău poate fi dirijată şi focalizată pentru a deveni atât de puternică, încât ai putea genera foc direct din mâini. Poţi urmări o asemenea demonstraţie pe YouTube, un om făcând acest lucru. Persoana îşi foloseşte energia din resursele proprii pentru a aprinde o foaie de hârtie. Cel care demonstrează această experienţă fascinantă este originar din insula Java. Filmul demonstrează clar faptul că tu ai şi controlezi o energie care circulă prin corpul tău biologic, un fel de Qi. Acest Qi poate fi pus în mişcare folosind tehnici yoga, Qi-Gong sau arte marţiale, prin intermediul cărora se poate învăţa cum să dirijezi Qi-ul. Pe măsură ce exersezi, el devine atât de puternic, încât poţi aprinde o foaie de hârtie doar ţinând mâinile deasupra ei. De ce ar fi relevant acest lucru? Ei bine, tu ai această aptitudine activă... dar întrebarea este: de ce e atât de greu s-o demonstrezi unei audienţe generale? De ce e atât de greu pentru ştiinţa convenţională să observe acest lucru? De fapt, studiază știinţa lumea ca un întreg? Răspunsul este NU. Ştiinţa studiază lucruri ce se pot măsura, iar atunci când se află în faţa a ceva ce nu se poate măsura şi experimenta, acele lucruri nu prezintă interes. Știinţa studiază lumea înconjurătoare prin metode ştiinţifice, adică observă evenimente, măsoară parametri, creează ipoteze, apoi face experimente, după care testează ipotezele pentru a vedea dacă sunt adevărate. Asta înseamnă metoda ştiinţifică. Ei bine, prima parte spune că observi şi măsori, dar dacă n-ai o aparatură specială care să măsoare energia Qi sau vitală vehiculată în corp, n-o poți măsura. Prin urmare, ştiinţa nu poate privi acest fenomen. 
Unii oameni cred că ştiinţa studiază Universul, dar răspunsul este NU. Ştiinţa studiază Universul numai în măsura în care poate utiliza metodologia ştiinţifică. Rezultă că există o parte substanţială din Univers pe care ştiinţa n-o poate cuprinde, atinge sau studia, şi atunci se decide ignorarea sau chiar negarea acesteia. Veţi spune că această atitudine nu este deloc ştiinţifică, dar, deoarece ştiinţa își restricţionează cercetarea asupra a ceea ce este considerat ştiinţific, ea studiază lumea înconjurătoare numai din perspectiva din care vede ea lumea, adică prin experimentare cu instrumente care pot face măsurători ale unor parametri. Aceasta este singura cale prin care oamenii de ştiinţă studiază lumea înconjurătoare.
Dacă nu poţi măsura Qi-ul, nu poţi măsura energia vitală. Prin urmare, ştiinţa nu are nicio cale de a ajunge acolo şi nu poate recunoaşte acest fapt. Din acest motiv o numeşte metafizică în loc de fizică. Ştiinţa spune că noi studiem fizica şi nu metafizica. Metafizica este tot ceea ce cuprinde forţele invizibile ale minţii, energiile cuantice care influenţează viaţa. Dacă ei nu le pot măsura, nu le pot admite. Deci, chiar dacă vei demonstra acest lucru, ştiinţa va spune că e un truc, o magie, o iluzie. Când ştiinţa ajunge în faţa unui fenomen numit paranormal, nu-l va lua în serios. Asta devine o problemă, deoarece dacă tu eşti capabil să-ți controlezi Qi-ul, în timp ce mulţi alţii n-o pot face, e greu să convingi o audienţă, deoarece oamenii obişnuiţi au fost programaţi să nu creadă în aşa ceva. Atunci când nu crezi, singurul lucru pe care mintea ţi-l spune este: cu siguranţă e un truc sau o iluzie. Ştiinţei nu-i place să lucreze cu iluzii, aşa că le va ignora şi cea mai grea sarcină din lume e să faci un om de ştiinţă să studieze fenomenele paranormale, deoarece ele se situează în afara limitelor de studiere prin metode ştiinţifice.

C.M.: Specialiştii ruşi au descoperit că celulele pot comunica între ele prin intermediul unui câmp asemănător celui electromagnetic. Ei au pus câte o jumătate dintr-un ţesut de cultură în două containere sigilate, prevăzute cu o fereastră de sticlă. Dacă fereastra era din sticlă obişnuită, nicio acţiune asupra ţesutului din primul recipient nu avea vreun efect asupra celuilalt, dar dacă fereastra era din sticlă de cuarţ (despre care se ştie că permite trecerea radiaţiilor UV) se observa că orice acţiune (de exemplu infectare) asupra unuia din ţesuturi crea un efect similar asupra celui sănătos în numai câteva ore. Vă rog să faceţi un scurt comentariu asupra acestui fenomen.

Dr. Bruce Lipton: Aceste experimente au fost repetate de foarte multe ori şi verificate şi de alţi cercetători. Deoarece informaţia chimică nu poate traversa sticla obişnuită, cercetătorii convenționali n-au vrut să studieze acest fenomen, pentru că în lumea biologiei convenţionale regula spune că semnalele sunt transmise prin intermediul substanţelor care intră în reacţie sau al ionilor, aşa că biologia convenţională, atunci când se referă la semnale, spune că acestea impun cu necesitate o origine chimică. Oamenii de ştiinţă au fost uimiţi. Ei au observat că există un efect, dar asta n-avea nicio logică, deoarece în lumea lor, toate semnalele, fără excepţie, sunt vehiculate pe cale chimică iar în acest caz particular era clar că ele nu puteau fi transmise între două recipiente izolate unul de celălalt.
Unii cercetători moderni studiază fizica cuantică. În prezent, există numeroase cercetări care indică faptul că celulele comunică mai degrabă prin unde, decât prin semnale chimice. Ele pot comunica prin intermediul luminii. Medicul german Fritz Popp a fost șeful unui colectiv de cercetare care s-a ocupat cu transmisiile de semnale ale celulelor printr-un ecran de sticlă de cuarţ. El a introdus denumirea de „fotoni de lumină”, cu rol de semnale de comunicare. Una dintre abilitățile celulei este faptul că ea citeşte informaţia fotonică. Noi nu suntem capabili să vedem acei fotoni, dar celulele pot fi activate și de unul singur. Aşadar, undele luminoase de frecvenţe diferite sunt asemenea unor comutatoare care controlează celulele. Acestea sunt concluziile cercetărilor lui Fritz Popp în domeniul bio-fotonicii.
Celulele pot comunica între ele şi prin alte mijloace decât reacţiile chimice, anume prin câmpuri asemănătoare celor electromagnetice, prin lumină, sunete etc. Biologia convenţională a restrâns acest studiu la credinţa că semnalele sunt transmise prin intermediul substanţelor chimice. Motivul principal pentru care ştiinţa ţine cu dinţii de această credinţă este influenţa corporaţiilor farmaceutice multinaţionale. Ideea de bază de la care pleacă corporaţiile este că celulele comunică prin intermediul chimiei iar sarcina lor este de a crea substanţe care alterează comunicarea celulară, controlând astfel comportamentul celulelor. Trebuie să înţelegem că întreaga lume este la cheremul concernelor farmaceutice, care deţin cea mai mare industrie de pe planetă. Atunci când apar oameni care demonstrează că celulele pot comunica și pe alte căi decât cele chimice, corporaţiile consideră că au o problemă care le încurcă afacerile. Dacă noi am reuşi să învăţăm cum putem vindeca şi preveni o serie de afecţiuni prin terapii alternative, energetice, consumul de medicamente s-ar reduce semnificativ. Marea criză la care asistăm este rezultatul faptului că noi restricţionăm vindecarea celulară la cea chimică şi ignorăm rolul conştiinţei, al minţii, energiei, luminii şi sunetelor în experienţele noastre de vindecare. Corporaţiile farmaceutice sunt conştiente de acest aspect. Ele controlează publicitatea în reviste, ziare, emisiuni de radio şi TV, investind enorm pentru promovare în presă. Trebuie menţionat că marea afacere a industriei farmaceutice se datorează şi faptului că societatea actuală impune ca vindecarea şi recuperarea pacienţilor să fie cât mai rapidă, în ciuda unor posibile efecte secundare ale terapiilor alopate, pentru a nu plăti prea mult timp cetăţeni aflaţi în concediu medical.

C.M.: O teorie numită realitatea holografică, arată că Universul şi mintea se comportă holografic. Cum se poate aplica aceasta în biologie? Se poate susţine ipoteza conform căreia celulele pot fi parte a unui corp asemenea unei holograme, astfel încât orice modificare la un anumit nivel să poată afecta întregul şi invers?

Dr. Bruce Lipton: Toate celulele sunt asemănătoare din punct de vedere genetic. Cu toate acestea, în unele părţi ale corpului ele formează oase, în altele formează muşchi, nervi, ligamente etc. Decizia asupra a ce anume va urma să formeze o anumită celulă se bazează pe o matrice de informaţie care face parte din câmpul morfic. Celulele extrag informaţia din câmp. Ea este precis corelată cu poziţia în spaţiu ocupată de un anumit ţesut sau organ şi astfel o anumită celulă va prelua funcţia specifică unei anumite arii sau volum din spaţiul respectiv. Este așa cum un avion foloseşte metoda triangulaţiei, prin care computerul de bord interpretează semnalul radio emis de o staţie dintr-un anumit punct, apoi interpretează semnalul unei alte staţii, situată în alt punct şi, cunoscându-se poziția și distanţa dintre cele două surse radio, computerul îi spune pilotului unde anume se află în spaţiul aerian. Celulele realizează ceva asemănător în corpul uman. Ele au potenţialul de a citi mediul în care se află şi astfel îi controlează evoluţia.
Am dovedit aceasta prin experimente de laborator. Am luat o celulă dintr-o anumită parte a unui embrion care, să zicem, ar fi trebuit să formeze vertebre şi am mutat-o într-o altă parte, unde ea ar fi trebuit să contribuie la formarea unui intestin sau a unei inimi. Am observat că atunci când am mutat celulele unui embrion dintr-o zonă în alta ele s-au adaptat imediat la instrucţiunile matricei formatoare specifice acelei porţiuni din spaţiul embrionar. Așadar, locul pe care îl ocupă în matricea câmpului le determină rolul pe care îl vor avea în viitorul organism. Celulele citesc un câmp de informaţie şi-şi stabilesc propria evoluţie în cadrul comunităţii. Mai mult, dacă se ia un embrion şi se taie în două jumătăţi, cele două părţi vor forma fiecare un embrion nou.
Toate celulele sunt identice din punct de vedere genetic, dar când interacţionează cu matricea unui câmp morfic, poziţia reprezintă o informaţie ce transmite unei anumite celule instrucţiuni pentru îndeplinirea unei funcţii. Deci celulele unui embrion pot fi mutate dintr-un câmp în altul, fiind capabile să citească un tipar de instrucţiuni de tip holografic. Aşadar, celulele cresc şi formează ţesuturi şi programe pe baza citirii unor instrucţiuni din mediul proxim şi nu al unui program propriu. Tiparul se află în mediu, sub forma unui câmp, iar celulele se adaptează acelui tipar, ceea ce le ajută să formeze ţesuturi specifice şi organe. Astfel, celulele transmit informaţie spre celelalte celule suspendate în câmp, dar în acelaşi timp pot și recepţiona informaţie. Prin urmare, corpul uman formează o comuniune, care înseamnă în primul rând comunicare şi toate celulele sunt integrate unei matrice mai mari, care exprimă caracteristicile câmpului.
Folosind o metaforă biblică transpusă în limbaj ştiinţific, noi suntem creaţi după imaginea fizică a unui complement matriceal, care se află în afara noastră. Astfel, corpul fizic devine, în esenţă, o copie a câmpului morfic de energie. Revenind la fizica cuantică, aplicabilă la toate nivelele de manifestare, Albert Einstein spunea: „Câmpul este singura agenţie guvernatoare a particulei materiale”. Aceasta se poate explica astfel: câmpul invizibil de energii reprezintă elementul responsabil care generează lumea materială. Această idee se regăseşte şi în concepţiile orientale care afirmă că spiritul modelează materia.
În prezent, fizica cuantică a precizat ceea ce se ştia demult. Există un câmp de informaţie care generează formele materiale, iar dacă revenim la embriologie, organismele au un câmp de energie folosit pentru a informa celulele cum să se asocieze între ele pentru a forma organismul întreg. Deci, celulele „citesc” câmpul. Depinzând de poziţia ocupată în spaţiul de manifestare al câmpului, ele primesc o anumită „sarcină”. Aşadar, câmpul invizibil de energie este prima formă de manifestare, iar materia este rezultanta. Dar biologia convenţională spune că e exact invers şi nu recunoaşte puterea câmpului de energie asupra materiei. Ea ignoră rolul câmpului morfogenetic, care i-ar permite o mai bună înţelegere a formării organismelor şi vindecării bolilor. De pildă, când un medic studiază un ţesut infectat, adică un ţesut care nu se află în structura perfectă a câmpului, el dă vina pe celule, teoretizând faptul că celulele sunt responsabile de destabilizarea structurii anatomice. Dar ele nu fac altceva decât să răspundă oscilaţiilor şi semnalelor din câmp. Mediul oferă celulelor o mulţime de atitudini, credinţe, percepţii, stări emoţionale şi toate acestea modulează câmpul. Dacă avem un „defect” în structura câmpului, aceasta va determina apariţia ulterioară a unui defect similar în corpul fizic.
Oamenii de ştiinţă vor să explice defectele exclusiv prin celule, când de fapt defectele nu sunt localizate acolo. Einstein afirmă că defectul este în câmp, deoarece câmpul este cel care le generează şi le formează ca atare. Acesta este câmpul morfogenerator. Până când biologia nu va recunoaşte prezenţa câmpului, doctorii şi cercetătorii vor căuta la nesfârşit cauzele bolilor în tiparele interne ale celulei şi nu vor ajunge la niciun rezultat, deoarece tiparul este câmpul.
Fizica cuantică spune că dacă vrei să faci schimbări în mediu, trebuie să schimbi aspectele esenţiale pe care se bazează viaţa fizică. Deci n-ai nevoie să te orientezi spre părţile fizice. E suficient să controlezi energiile, deoarece, dacă modifici câmpul, materia sau corpul se va adapta noului câmp. E mai important să se opereze la nivel de câmpuri, adică ceea ce faci tu, Cristian, în acest moment, decât să-ţi focalizezi eforturile şi gândurile asupra celulelor în raport cu lumea mecanicistă, deoarece câmpul este principalul generator de forme în acea lume mecanicistă.

C.M.: Vă rugăm să ne povestiţi dacă aţi avut vreo experienţă concretă de trezire şi activare a biopotenţialelor interne.

Dr. Bruce Lipton: Da, am trăit aşa ceva. Experienţa mea se bazează pe biologia credinţelor şi a atitudinilor. În continuare, îţi voi arăta cum funcţionează în cazul meu. Biologia credinţelor afirmă următoarele: o celulă, un om sau orice alt organism viu interacţionează cu mediul, îl observă iar apoi răspunde acestor observaţii, ajustând mereu corpul material, aşa că întotdeauna corpul se adaptează mediului. În cazul oamenilor, celulele corpului au rolul precis stabilit de a citi mediul, de a interpreta informaţia şi apoi de a o transmite acelui grup de celule numit neuroni. Creierul este un mecanism fizic construit din celule. Funcţia lui este de a citi mediul, de a interpreta ce se întâmplă acolo şi apoi de a trimite semnale spre restul corpului, pentru a-şi coordona comportamentul şi a-şi ajusta optim biologia. Deci creierul se găseşte între mediu şi corp.
Interpretarea automată a creierului nu este altceva decât rezultatul acţiunii minţii asupra lui. Mintea este un super-interpret. Atunci când o folosim, interpretăm interacţiunile din mediul în care ne aflăm, elaborăm credinţe şi atitudini bazate pe cunoaştere şi raţiune. Funcţia minţii este de a crea coerenţă între programele şi credinţele proprii şi viaţa pe care o ducem. Rolul minţii este de a aduce aplicabilitate credinţelor în viaţa reală. Dacă credinţele noastre sunt în armonie cu sănătatea şi principiile vieţii, ne putem bucura de o viaţă fericită, într-un corp sănătos. Dar dacă ele sunt incorecte, dizarmonioase, nu ne putem bucura de o viaţă fericită şi de un corp sănătos. Viaţa noastră va deveni o reflexie fidelă a tuturor credinţelor şi atitudinilor noastre.
În psihologie şi psihiatrie se vorbeşte de conştient şi de subconştient, cele două formând totuşi un întreg. Prin intermediul părţii conştiente ne conectăm la spirit, la identitate de sine. Toate dorinţele, ataşamentele şi emoţiile sunt declanşate de fluctuaţiile minţii conştiente. Când eu te întreb: Cristian, ce anume îţi doreşti de la viaţă?, răspunsul tău va veni din mintea conştientă. Subconştientul este de milioane de ori mai puternic decât conştientul, dar se comportă ca un magnetofon care imprimă şi redă ceva pe o bandă. Lucrurile esenţiale se creează în conştient, iar prin repetare, subconştientul le memorează şi apoi le reproduce automat.
Mulţi oameni au impresia că viaţa lor se desfăşoară pe baza conştientului. Dar cercetătorii în neuroştiinţe au stabilit că această impresie este falsă. Principala funcţie neurologică a creierului NU este controlată de mintea conştientă, ci de subconştient, care este, repet, de milioane de ori mai puternic decât conştientul în procesarea informaţiilor. Conform studiilor acreditate, 95% din viaţa noastră este dirijată de subconştient.
Iată de unde vine problema: tot ce vrem să realizăm în viaţă este o credinţă a minţii. Principalul program din subconştient se „încarcă” în fiinţa noastră prin observarea părinţilor, fraţilor şi surorilor, apoi a comunităţii şi poporului din care facem parte. Diferenţa e că, în timp ce conştientul vrea un anumit lucru de la viaţă, subconştientul rulează un program automat despre ceea ce alţi oameni vor de la viaţă sau de la tine. Subconştientul e limitat de tipare, reguli, credinţe false. Ți se spune că eşti slab, incapabil sau vulnerabil. Acestea sunt credinţele majorităţii celor care interacţionează cu tine. Şi deoarece 95% din acest spectacol al vieţii este „rulat” de subconştient, suma credinţelor altor oameni ne dictează mersul vieţii. Deci ceea ce credem noi că facem cu mintea conştientă nu are o pondere mai mare de 5% în viaţa noastră. Viața noastră nu reprezintă altceva decât rularea unor programe ale altor oameni, generaţie după generaţie, care menţin active toate aceste credinţe şi năzuințe. Dacă oamenii îţi spun că poţi face un anumit lucru (deoarece mulţi alţii deja l-au făcut înaintea ta) atunci îl poţi face, dar dacă ei îţi spun că nu-l poţi face, atunci, cel mai probabil, nu-l vei putea face.
Cristian, tu vorbeşti despre trezirea biopotenţialelor umane latente, dar primul lucru pe care trebuie să-l faci e să-ți folosești mintea conştientă. Cine vrea să realizeze aşa ceva, trebuie mai întâi să şteargă din subconştient programele deficitare, imprimate pe bandă încă din perioada copilăriei, deoarece tot ceea ce se află în subconştient operează 95% din viaţa noastră. Marea majoritate a oamenilor sunt slabi, incapabili şi bolnavi, deoarece îşi extrag informaţia şi programul acestui comportament din subconştient. Am fost programaţi să fim slabi, incapabili şi bolnavi. Există un motiv pentru asta. Un guvern nu poate controla oameni puternici, stabili şi siguri pe ei. Numai oamenii puternici au posibilitate să-şi transmită această aptitudine urmaşilor şi familiei. Dar, de multe ori, oamenii puternici nu sunt neapărat și orientaţi benefic. Ei au putere, dar n-o vor transmite altora, ci o vor folosi pentru interese personale. Această situaţie este o caracteristică indestructibilă în specia umană, de la apariţia ei până în prezent. Anumiţi oameni care au observat acest aspect au propus soluţii care constau în stabilirea unei alte frecvenţe cerebrale de lucru, meditaţie şi concentrare, în care se pot descărca şi instala alte tipuri de programe. Acestea trebuie aplicate multă vreme, până când subconştientul va fi capabil să dezinstaleze vechile programe (obiceiuri, credinţe, atitudini) şi să le instaleze pe cele noi. Acestea vor fi programele care-ţi vor da putere şi vitalitate.

C.M.: Biologul Bill Hamilton a dovedit că anumite alge recepţionează informaţie din mediul înconjurător, pe care îl pot transforma, prin controlarea cantităţii de nori care se formează la condensarea apei pe algele ajunse în atmosferă. Ele fac aceasta nu în beneficiul lor, ci în beneficiul tuturor celorlalte specii. Cum se poate explica acest comportament bizar? Specialiştii au luat mostre de aer de la suprafaţa oceanului şi apoi de la nivelul norilor şi au observat că aerul conține alge suficient de mici pentru a permite condensarea apei.

Dr. Bruce Lipton: Organismele au nevoie de interacţiunea cu mediul pentru a supravieţui. Au nevoie să-şi obţină nutrienţii şi să excreteze materie reziduală. În acest fel, ele modifică mediul. Dacă am avea la dispoziţie un mediu perfect steril şi am adăuga un organism în acel mediu, după o anumită perioadă, acel organism va începe să modifice mediul, deoarece el trebuie să-şi obţină hrana. În acelaşi timp, el va adăuga mediului produse noi, pe care le excretă în urma proceselor fiziologice proprii. Cu cât organismele sunt mai mari şi mai multe, cu atât mediul este mai modificat. Pentru a menţine un echilibru, Natura vine şi adaugă un al doilea organism care, de pildă, se va hrăni cu materia reziduală a primului, va obţine nutrienţii necesari, dar la rândul său va elibera în mediu altă materie reziduală, pe care o va folosi un al treilea organism şi tot aşa.
Plantele supravieţuiesc folosind bioxid de carbon, lumină şi apă pentru a crea zaharuri. Ele creează şi produse de excreţie, între care oxigenul e cel mai important. Ce s-ar întâmpla dacă am avea o lume alcătuită exclusiv din plante? La un moment dat, întreaga atmosferă s-ar umple de oxigen şi ar dispărea bioxidul de carbon. O asemenea situaţie ar putea degenera într-o catastrofă, deoarece orice descărcare electrică ce s-ar produce într-un anumit loc ar crea un incendiu de proporţii. Pentru a preveni această situaţie, Natura a adăugat mereu noi specii, mai ales animale, care consumă oxigen şi expiră bioxid de carbon. Aceasta este o relaţie de simbioză între plante şi animale. Pe măsură ce au apărut noi organisme, ele au modificat biosfera, și de fiecare dată a fost nevoie să apară alte organisme pentru a restabili echilibrul. Aşadar, biosfera planetei noastre nu este o colecţie de specii de plante şi vieţuitoare, ci o comunitate bine închegată şi unită, în care fiecare plantă şi animal are responsabilitatea de a-l ajuta pe celălalt. Când au apărut oamenii, ei au început să distrugă părţi ale mediului, fără a ţine cont de rolul lor în menţinerea unui echilibru. Toate organismele formează o unitate de interacţiune, un întreg. Principiul Gaia, elaborat de biologul James Lovelock, laureat Nobel, precizează că Pământul are toate caracteristicile unui organism viu pe care le cunoaştem din biologie. Plantele şi animalele sunt asemenea celulelor şi ţesuturilor. Ele creează corpul vital al Gaiei, noi fiind o parte sa.

C.M.: Ce-ar trebui să facă mass media pentru a opri minciunile legate de faptul că genele ne controlează viaţa şi cum ar putea o experienţă practică, precum a mea sau a dumneavoastră, să contribuie la promovarea adevărului?

Dr. Bruce Lipton: Asta e o chestiune de maximă importanţă. E foarte greu să schimbăm mass media ca indivizi izolaţi. De ce presa nu spune nimic despre existenţa puterilor latente ale fiinţei umane? Motivul e că guvernul nu vrea ca oamenii să aibă putere. Principiul de bază a unui guvern e că o populaţie numeroasă, bolnavă şi idioată este mai uşor de condus decât una sănătoasă şi inteligentă. Societatea noastră este împărţită pe o ierarhie a puterii, iar aceasta necesită un control. Cei puternici îi stăpânesc pe cei slabi. Vă veţi întreba de unde au obţinut oamenii puternici puterea pe care o au? O obţin de la mine, de la tine şi de la toţi cei care cred în ideile lor și refuză raţiunea, intuiţia şi cunoaşterea de sine, aşa că, deşi noi avem puterea, ei au reuşit să programeze în noi un set de credinţe prin intermediul cărora să fim convinşi că nu suntem şi nu putem fi puternici. Odată ce ajungem să credem asta, faptul în sine devine realitate crudă. Presa ne ţine dezinformaţi şi reamintesc corporaţiile farmaceutice multinaţionale.

C.M.: Cercetătorul Dean Radin de la Institutul de Ştiinţe Noetice a afirmat că ştiinţa este centrată pe dogme în jurul cărora anumite subiecte sunt tabu și nu pot fi discutate public. În caz contrar, cel care o face îşi poate pierde slujba. Din acest motiv, apreciez mult curajul şi hotărârea dv. de a vorbi împotriva dogmei ştiinţifice, chiar prin acest interviu. Alţi profesori pe care-i cunoaşteţi vă urmează exemplul? Este mass media în favoarea a ceea ce faceţi, sau caută doar senzaţionalul? După tot ce aţi făcut, mai sunteţi încă membru în colectivul profesoral şi de cercetare?

Dr. Bruce Lipton: Cel mai bun exemplu pe care ţi-l pot da este perioada Inchiziţiei, când Biserica considera că deţine cunoaşterea indiscutabilă a tot ce există iar acea cunoaștere era corectă şi perfectă. Problema e că atunci când un singur individ descoperă un fals în ceea ce susţine Biserica, totul cade la pământ. Pentru a se proteja, Biserica trebuia să prevină apariţia oricărei noi descoperiri care ar fi putut revela oamenilor falsul din spatele ei, deoarece, dacă s-ar fi văzut că Biserica greşea, puterea ei ar fi dispărut brusc. Biserica se baza pe dictonul „noi deţinem cunoaşterea absolută”. Cunoaşterea înseamnă putere, deci cunoaşterea absolută înseamnă putere absolută. Un exemplu în acest sens este acela Bisericii nu i-a convenit ca oamenii să studieze corpul uman. Biserica putea acuza de păcat pe oricine încerca să descopere cum funcţionează corpul, deoarece acesta este „misterul lui Dumnezeu” şi nimeni nu are voie să privească acolo.
În timpul Inchiziţiei, oamenii nu puteau deveni medici, deoarece asta ar fi însemnat un sacrilegiul, ponegrirea „misterului lui Dumnezeu”. Pe atunci, creştinii nu puteau fi medici, aşa că numai musulmanii şi evreii aveau permisiunea acestei cunoaşteri, deoarece în religia lor nu era considerată un păcat. Aceasta a fost una dintre cele mai directe şi productive metode de a exercita puterea. Control prin dogmă şi religie. Exact acelaşi lucru se întâmplă în prezent. Atunci când un profesor universitar completează o cerere pentru o bursă de cercetare, în ideea de a demonstra, de exemplu, că se poate obţine vindecarea cu ajutorul energiilor, nu i se vor aproba fonduri. Banii pentru cercetare sunt eliberaţi de reprezentanţii autorităţilor care deţin puterea în stat. Dacă cercetarea ta este o ameninţare la adresa autorităţii, ei nu o vor finanţa.
În domeniul sănătăţii, corporaţiile farmaceutice multinaţionale reprezintă acea autoritate care nu va admite niciodată faptul că energiile pot vindeca boli. Aceste corporații au o influenţă atât de mare, încât nicio cercetare în acest domeniu nu este admisă şi finanţată. Există deja foarte mulţi bani investiţi în sistemul actual şi nu vor să-i piardă. Dar, spre ghinionul lor, tot mai mulţi oameni se îndreaptă spre acest tip de cunoaştere şi o prezintă altora prin efort personal. Multe subiecte tabu au început să fie studiate, deoarece, încet-încet, autorităţile îşi pierdut din influenţă. Acest fapt va aduce o deschidere, o nouă revoluţie în ştiinţă. Publicul se află acum într-o stare de criză. În cele din urmă va căuta răspunsuri în altă parte, iar pentru mine este un moment emoţionant, deoarece o mulţime de idei noi sparg dogmele vechi. Apar noi descoperiri şi domenii de cercetare și acum e cel mai potrivit moment de a le face cunoscute.

C.M.: Ce proiecte, cărţi, filme aveţi în plan pentru viitorul apropiat?

Dr. Bruce Lipton: Cred că ne îndreptăm spre o evoluţie a comunităţii şi nu a individului. Fiecare om e ca o celulă a unui organism mult mai mare, numit omenire. Ceea ce ar putea acum evolua cel mai bine este acest organism în ansamblul lui. Acest fapt este catalizat de numeroasele stări de criză din prezent. Criza încălzirii globale este parte a unui comportament. Foametea, epidemiile, sistemul de credinţe, lumea darwinistă sunt şi ele părţi ale comportamentului uman. Ele ne spun că lumea în care trăim se bazează pe competiţie, pe permanenta luptă pentru supravieţuire. Acestea sunt credinţele pe care le-am împrumutat şi introdus în viaţa noastră de zi cu zi. Am crezut în lucruri neadevărate precum: evoluţia este pur întâmplătoare, omul este un accident al naturii, bolile sunt rezultatul neşansei sau al hazardului etc. Toate aceste credinţe false au modelat acest organism al comunităţii umane şi vă spun că această situaţie a minciunii şi înșelăciunii se va încheia, deoarece acum avem o nouă înţelegere asupra evoluţiei: noi nu am ajuns aici din întâmplare. Evoluţia este rezultatul cooperării tuturor organismelor (plante, animale şi om) și nu se bazează pe o competiţie. Dar dacă noi credem că da, singurul lucru care ar putea favoriza evoluţia noastră ca întreg este înlăturat. Eu sunt optimist şi afirm că civilizaţia îşi schimbă expresia de la o civilizaţie animalică, bazată pe competiţie, la una bazată pe o cooperare firesc înţeleasă, capabilă de o nouă înţelegere a vieţii şi a mediului. Am scris despre toate acestea în noua mea carte „Evoluţia spontană”, apărută în 2009.
Cristian, sper că aceste informații îţi vor fi utile şi-ţi mulţumesc.

Puterea conștiinței (The Power of Consciousness) (RO)


Bruce Lipton - Noua biologie. Unde mintea și materia se întâlnesc (RO)

Partea 1


Partea 2

-->

marți, 11 iunie 2013

Bruce Lipton - Influența psihicului asupra corpului + documentar (RO)

-->

INFLUENȚA PSIHICULUI ASUPRA CORPULUI

Bruce Lipton

Fragment din interviul realizat în dec. 2011 de Cristian Mureșan - TVR Cluj

- Ce înseamnă evoluţia spontană? Este aceasta echivalentă cu remisia spontană?

Cartea mea a fost intitulată „Evoluţie spontană” tocmai datorită faptului că ea chiar ESTE ca o remisie spontană, acesta însemnând că, dacă un pacient e pe moarte şi toată lumea gândeşte că acest om va muri (medicii, familia) dintr-o dată el se vindecă în mod remarcabil. Acest fapt are legătură cu remisia spontană, deoarece reprezintă o mare schimbare a unor credinţe din partea pacientului: în loc să se gândească la moarte, el se gândește: „Ba nu! Vreau să trăiesc!”; şi dintr-o dată, starea lui se schimbă. Aşadar, atunci când se schimbă o credinţă, apare vindecarea.


De ce mi-am numit cartea „Evoluţie spontană”? Deoarece noi suntem pe cale de a trăi o asemenea evoluţie şi e ceea ce vedem peste tot: ocuparea Wall Street-ului, schimbările politice din toate ţările, criza economică, toate acestea ne arată că ne confruntăm cu o evoluţie. Ca și în cazul pacientului care se vindecă spontan, nu e nevoie de milioane de ani pentru a face un salt evolutiv. Dacă populaţia umană îşi schimbă sistemul de credinţe, atunci, asemănător pacientului care îşi schimbă credinţa, omenirea întreagă se va schimba spontan. Nu mă refer la o evoluţie care ar dura sute şi sute de ani, ci la una care se va întâmpla în următorii câţiva ani, fiind o schimbare pe întreaga planetă. Ştiinţa ne spune că trebuie să gândim altfel, că trebuie să ne schimbăm comportamentul şi să avem o altă viziune. Aceasta se întâmplă peste tot în lume în acelaşi timp. Deja începem să realizăm această evoluţie, iar în viitoarele cărţi de istorie se va scrie că aceasta a fost scânteia care a schimbat evoluţia planetei. Aşa că acestea sunt vremurile cele mai importante pentru oamenii de pe această planetă. Ne aflăm într-un moment în care trebuie să facem o alegere. Dacă nu vrem să ne schimbăm modul în care trăim, vom dispărea. Dacă ne schimbăm, trăind în armonie cu Natura, vom avea acea remisie sau evoluţie spontană.
Problema e că azi noi privim spre ştiinţă pentru a afla adevărul. Atunci când vrem să aflăm dacă un lucru e adevărat sau nu, ne punem întrebarea: e ştiinţific? Din acest motiv, ştiinţa e „judecătorul” care ne spune ce este adevărat despre Pământ şi lucrurile pe care am vrea să le înţelegem privind viața pe planetă. Există 4 credinţe diferite prin intermediul cărora am trăit ca civilizaţie, iar aceste credinţe sunt ştiinţifice. Noi am creat o lume bazată pe aceste credinţe. Dar acum s-a dovedit că aceste 4 credinţe sunt greşite şi, continuând să ne bazăm pe ele, vom merge spre distrugere. A venit momentul să recunoaştem că am trăit pe baza unor credinţe false şi că trebuie să ne schimbăm viaţa cu ajutorul noii ştiinţe.

- Vă rugăm să descrieţi pe scurt aceste credințe false.

Prima credinţă este aceea că trăim într-un Univers fizic, în care totul este făcut din materie şi obiecte fizice. Ea se bazează pe fizica newtoniană. Această fizică nu evidențiază lumea invizibilă a energiei. Fizica nouă, care nu mai e nouă demult, a apărut în 1925 şi se numeşte fizică cuantică. Aceasta „a întors masa” şi a afirmat: există o lume a materiei şi una a energiei, dar de fapt cea a materiei este formată din energie, aşa că întregul Univers este energetic. Dar cea mai importantă descoperire a fizicii cuantice este faptul că energia, lumea invizibilă, este cea care modelează lumea fizică. Energia invizibilă din jurul nostru schimbă, de fapt, lumea fizică. Fizicienii numesc această energie „câmp”, definind-o ca suma forţelor motrice invizibile care influenţează lumea fizică. Şi atunci, am avut revelația: este aceeași definiție cu cea a noțiunii de „spirit”. Prin „spirit” se înţelege suma forţelor motrice invizibile care influenţează lumea fizică. Prin urmare, noi am lăsat „spiritul” în afara ecuaţiei.

Următorul mit e acela că noi am crezut în ultimii 60-70 ani că genele ne controlează vieţile. Dar eu am spus: genele îmi controlează tiparul, aşa că ele sunt molecule cu rol de schiţă, o schiţă pe baza căreia e construită o fiinţă umană. În cadrul aceluiași mit, caracterul meu este controlat de gene. Și atunci am întrebat: „Tu eşti cel care a selectat genele cu care te-ai născut?” Veţi spune: „Nu, doar s-a nimerit să fie datorită mamei şi tatălui, genele au venit împreună şi au făcut din mine cel care sunt”. Atunci am întrebat: „Dacă nu-ţi place acest tipar şi lucrurile pe care le-ai moştenit, le poţi schimba?”. Răspunsul este: „Nu, nu le pot schimba”. Deci ceea ce credem de la această ştiinţă e că suntem controlaţi de genele noastre, că destinul nostru e predeterminat de gene, ca și cancerul, diabetul, Alzheimer, obezitatea... noi spunem că toate aceste boli apar din cauza genelor noastre. Aceasta e vechea credinţă.

A treia credinţă falsă este cea în teoria darwinistă care, în esenţă, ne vorbeşte despre supravieţuirea celui mai puternic în lupta pentru existenţă. Acesta este motto-ul teoriei darwiniste, care spune că viaţa e o luptă şi că noi trebuie să luptăm unii cu alţii, deoarece, dacă nu învingi, mori. Ea ne spune că viaţa e o competiţie, în care noi concurăm unii împotriva altora pentru a supravieţui. Deci noi luptăm de vreo 150 ani unul împotriva altuia, o ţară împotriva alteia, deoarece avem această credinţă. Astăzi s-a dovedit că această credinţă e greşită. Acum ştim că Natura nu e bazată pe competiţie. Natura e bazată pe exact opusul ei, adică pe cooperare.

Ultima credinţă falsă vine tot din teoria lui Darwin, care spune că evoluţia e întâmplătoare, ceea ce înseamnă că mutaţiile genetice sunt pur şi simplu accidentale şi că aşa au ajuns toate organismele aici. Astfel, noi nu vedem conexiunea cu natura, deoarece spunem că singurul motiv pentru care suntem aici e hazardul şi mutaţiile genetice întâmplătoare. Ei bine, s-a dovedit că nu-i aşa. Toate organismele au fost create de Natură în ideea de echilibru în „grădină”.

Prin urmare, controlul genetic este vechea credinţă. Prin control genetic se înțelege ceva controlat de gene. În noua știință, acest control se numește „epigenetic”, ceea ce înseamnă o adevărată revoluţie în ştiinţă. Acel „epi-” din faţă înseamnă „deasupra”, aşa că atunci când spun control epigenetic, mă referă la controlul de dincolo de gene. Și dintr-o dată apare întrebarea: Ce anume controlează genele? MINTEA NOASTRĂ. Aceasta este noua ştiinţă. Ea ne spune că dacă schimbi modul în care experimentezi viaţa, dacă îţi schimbi credinţele, emoţiile şi atitudinile, atunci îţi schimbi conformaţia genetică. De ce e important asta? În vechea paradigmă, cea cu controlul genetic, tu eşti o victimă, deoarece genele te controlează. Noua paradigmă, noua ştiinţă, spune că tu eşti stăpânul, deoarece îți poţi schimba conformaţia genetică prin schimbarea credinţelor, a stilului de viaţă, a emoţiilor. Este în același timp modul prin care îți poţi crea boli și modul prin care te poţi vindeca, totul fiind legat de credinţele tale.
Acum înțelegem mai bine ce înseamnă remisia spontană: cineva care are o boală în faza terminală, dacă-şi schimbă credinţa, dintr-o dată se vindecă. Cu ajutorul noii științe, noi ne putem controla sănătatea, putând trece de la postura de victimă, la aceea de stăpân al vieţii şi sănătăţii noastre. Asta schimbă întreaga viziune asupra sănătăţii şi a relaţiilor interumane. E o schimbare profundă la nivelul ştiinţei.

Pentru că până acum am privit corpul uman ca pe un autovehicul, pe care, atunci când ceva nu merge, îl repari, am creat medicamentele. Acestea sunt niște substanțe chimice pentru a repara un corp „chimic”. Noi gândim că, fiind vorba de un corp fizic, e suficient să punem în el chimicale, pentru a-l repara. Într-adevăr, corpul nostru este ca o maşinărie. Are părţi fizice, molecule, reacţii chimice etc. Dar elementul care a fost lăsat afară e „șoferul”. Corpul nostru are un șofer! Este mintea noastră! Mintea este şoferul invizibil al maşinii. De ce e important de știut? Dacă eu vă dau o maşină, dar dv. nu aveţi nicio calificare, deci nu ştiţi să conduceţi, o veţi lovi și o veți strica. Şi atunci ar trebui ca tot timpul să reparaţi la maşină. Dar dacă învăţaţi să șofați, mașina va funcționa și vă va servi timp îndelungat. Ce vreau să spun? Dacă nu oferim minţii noastre o „şcoală de şoferi” pentru a fi capabilă să ne conducă vehiculul, atunci ea îl poate distruge. Aceasta este adevărata problemă cu care ne confruntăm în lume, deoarece până acum, ştiinţa şi medicina au vorbit despre minte ca despre ceva invizibil și, conform principiilor newtoniene, numai lumea fizică este cea pe care trebuie s-o studiem. Medicina a exclus mintea din ecuație, spunând: „Dacă ceva nu merge bine în corpul tău, înseamnă că acel ceva s-a stricat”. Acum am aflat că lucrurile nu stau aşa. De fapt mintea controlează biologia.

Mintea este ansamblul de forţe invizibile, care sunt gândurile, iar gândurile vă influenţează biologia. Din acest motiv, dacă aveţi gânduri care nu sunt armonie cu viaţa şi cu celulele din corp, dacă aveţi gânduri dezechilibrate, vă autodistrugeți. Aceste gânduri invizibile vă modifică biologia corpului. Vechea ştiinţă spune că nu e nimic rău cu dv., ci doar cu anumite părţi dv., care s-au defectat. Dar noua ştiinţă spune: Nu! Dacă ceva nu e în regulă cu dv., în 90% din cazuri asta n-are nimic în comun cu corpul dv. fizic, ci doar cu gândurile dv., adică cu modul în care ele vă „conduc” corpul și pagubele pe care vi le fac. Gândurile dv. fac asta!

În prezent medicamentele alopate sunt cea mai mare problemă în îngrijirea sănătăţii, deoarece ele sunt cele care ne creează bolile şi probleme serioase cu care ne confruntăm. La facultăţile de medicină se învață că celulele comunică între ele prin reacţii chimice, hormoni, factori de creştere, neuropeptide etc. Se crede că asta e singura formă de comunicare. Datorită fizicii cuantice, acum știm că celulele nu comunică exclusiv prin substanţe, ci și prin vibraţii ale energiei, și aceasta într-un mod mult mai eficient. Celulele trimit continuu vibraţii unele spre altele. Este o descoperire importantă, deoarece nu mai e vorba de chimie. Vibraţia influenţează comportamentul celulei. Așadar, în loc să tratăm prin medicamente alopate şi substanţe chimice, putem vindeca cu energie. Acest lucru este cunoscut de mult timp! Atâta doar că într-o lume a fizicii newtoniene şi a medicinii moderne, s-a decis să ne bazăm pe medicamentele alopate şi pe corporaţiile farmaceutice. Iar ele nu vor ca noi să ştim despre vindecarea prin energie dintr-un motiv foarte simplu: vindecarea prin energie nu costă bani. Nu trebuie să cumperi nimic. Este motivul pentru care corporaţiile farmaceutice nu vor să ni se spună că ne putem vindeca şi altfel, deoarece le-am strica afacerile. Din păcate, medicina este în cea mai mare parte controlată de corporaţiile farmaceutice.

În proiectul „Genomul uman”, cercetătorii au pornit de la premisa că genele ne controlează viaţa. Ei au făcut următorul raționament: dacă ar avea o listă a tuturor genelor atunci orice problemă, a oricărui om de pe planetă, ar putea fi reparată cu ajutorul unei gene. De exemplu, dacă mi-aş dori să am mai mult păr, şi dacă aş şti care este gena care face să crească părul, aş putea să-mi creez acea genă prin inginerie genetică, mi-aş transplanta-o, și ea ar face să-mi crească părul din nou. Tot așa, dacă aș ști care este gena care produce cancerul, aş putea stopa boala. Oamenii aceia chiar au crezut că dacă vor cunoaşte toate genele, vor putea controla fiecare caracteristică a vieții, deoarece dogma spune că genele controlează viața.

Interesant este că proiectul „Genomul uman” a fost realizat tocmai datorită corporațiilor farmaceutice. Cercetătorii, bazându-se pe informația vehiculată de știință cum că trebuie să existe cca 150.000 de gene pentru a crea un corp uman, le-au spus corporatiștilor că pentru fiecare genă s-ar putea crea un nou medicament. Deci dacă tu, Cristian, ai vrea să-ţi modifici înălțimea, ți-aș da o genă care să te facă mai înalt. Sau poate vrei o genă pentru abilități muzicale, cum a avut Mozart. Atunci aș crea prin inginerie o genă de tipul acesta...

Toate aceste idei sunt rezultatul credinței că genele controlează totul. Concernele farmaceutice, gândindu-se la cele 150.000 de gene, și-au imaginat: „Oh, asta ar însemna 150.000 de noi medicamente!”. Şi atunci au zis: „Hai să facem o listă a tuturor genelor, iar pe urmă le vom folosi pentru a trata pacienți. De fapt, ei se gândeau cum să facă bani şi nu cum să ajute oameni. Acesta e motivul real pentru care s-a demarat proiectul. Marea surpriză a fost atunci când au sosit rezultatele. În realitate, au fost identificate doar 23.000 de gene! Cum era posibil? Știinţa afirmase că trebuie să existe 150.000! Asta însemna că ştiinţa greșise, deoarece lipseau 127.000 de gene! Dar ele nu lipsesc, ci pur şi simplu nu există.

Cum a putut să afirme știința că există 150.000 de gene, când în realitate sunt numai 23.000? Pentru că ştiinţa s-a bazat pe un sistem de credințe greșit. De fapt, genele nu controlează viaţa în felul în care am crezut noi că o fac. Acum ştim că mintea poate folosi 23.000 de gene, cu care poate crea 150.000 de proteine diferite. Înainte, se credea că o genă creează o proteină. Logica a fost că, din moment ce există 150.000 de proteine diferite, trebuie să existe 150.000 gene. Adevărul e că avem 23.000 gene care creează 150.000 proteine diferite. Asta înseamnă că unele gene creează mai mult decât o singură proteină, ceea ce schimbă întregul sistem de credinţe. Acest rezultat a infirmat şi credinţa că ingineria genetică ar fi ceva uşor de realizat.

Bruce Lipton - Natură, educație și puterea iubirii (RO)

-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.