Se afișează postările cu eticheta Condimente și mirodenii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Condimente și mirodenii. Afișați toate postările

luni, 12 decembrie 2016

Plăcerea gustului - condimentele și mirodeniile




PLĂCEREA GUSTULUI
– CONDIMENTELE ȘI MIRODENIILE –

Condimentele fac mâncarea delicioasă. Mirodeniile și ierburile aromatice dau alimentelor gust și savoare. Fără ele, preparatele noastre culinare ar fi fade. Sunt cele mai mici ingrediente, dar au o mare importanță în bucătărie, căci nu mâncăm doar ca să ne potolim foamea, ci și pentru plăcerea pe care ne-o produce mâncatul. De când a învățat să gătească, omul a fost fascinat de condimente, atât pentru aroma și gustul lor delicat, cât și datorită proprietăților lor vindecătoare și puterilor afrodisiace și chiar magice care li s-au atribuit.

miercuri, 10 februarie 2016

Istoria mirodeniilor




ISTORIA MIRODENIILOR

Mirodeniile sunt acele substanţe care îmbunătăţesc calitatea preparatelor alimentare şi care, de milenii, continuă să-i fascineze pe gurmanzi şi să creeze adevărate şcoli în bucătăria diferitelor popoare. Dacă piperul, scorţişoara sau cuişoarele fac parte din categoria celor mai cunoscute condimente, nu acelaşi lucru se poate spune despre şofran, despre oregano sau despre un amestec cunoscut sub denumirea de curry. Când s-au utilizat pentru prima oară aceste mirodenii? Cât de preţuite erau? În ce scopuri erau folosite? Sunt doar câteva dintre întrebările la care răspunde un specialist în tehnologia produselor horticole, prof.univ.dr. Dumitru Beceanu de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi:


«Bucătăria modernă, cu zecile de arome, subtilităţi şi rafinamente, cu abundenţa de ingrediente ce îmbunătăţesc gustul alimentelor, este parte din lumea în care trăim. În trecut, mirodeniile Orientului constituiau un privilegiu suprem, o bogăţie pe care puţini aveau norocul s-o deţină. Câteva boabe de piper, un praf de scorţişoară sau câteva cuişoare ţinute într-un petic de pânză erau pentru cei săraci bunul cel mai de preţ, iar pentru bogaţi, o condiţie a statutului lor şi un mijloc de desfătare culinară. Astăzi, aceste adevăruri nu reuşesc decât să ne stârnească un zâmbet. Căci ce înseamnă o bucătărie fără un sertăraş plin de condimente, dintre cele mai diverse, provenite din colţuri îndepărtate ale Asiei sau Africii? Ce-ar mai fi o masă savuroasă pentru omul modern, dacă ar lipsi aceste delicatese ce îmbată simţurile şi ispitesc gustul? În prezent, asistăm la o pătrundere masivă a mirodeniilor în toate straturile sociale, pentru că, o dată cu dezvoltarea comerţului şi a transporturilor, nesfârşitele călătorii de altădată ale acestor miracole culinare au ajuns să se facă rapid, ajungând peste tot în lume. În trecut se plăteau sume fabuloase pentru ele. Azi, se găsesc pe rafturile magazinelor din abundenţă, la preţuri derizorii, şi oricine le poate consuma, în orice cantitate. Este un fel de democratizare a consumului de mirodenii.

Există o uşoară diferenţă între cele două denumiri – „mirodenii” şi „condimente”. Astfel, mirodeniile sunt plantele în sine, de la care se pot folosi, în formă deshidratată și măcinată, frunza, rădăcina sau fructul, iar condimentele sunt amestecurile anumitor mirodenii (curry, de pildă, este un amestec de piper indian, curcuma, coriandru, piper de Cayenne, ghimbir ş.a.). Locul fruntaş în tagma mirodeniilor îl deține piperul, poate cel mai cunoscut în lume. Locuitorii Extremului Orient sunt fani ai ghimbirului, o mirodenie specifică acestei zone, cu gust iute în stare crudă şi uşor dulce în stare fiartă. Orientul Apropiat şi India, beneficiază de o gamă largă de de mirodenii, unele necunoscute europenilor, astfel că fiecare mâncare are particularitatea ei.
Pe lângă mirodenii, există şi condimente în amestec, un iureş de parfumuri şi arome, combinate ingenios, care dau gust unor mâncăruri fade, cum sunt orezul sau carnea fiartă şi care stimulează apetitul. În anuarul FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură) există opt condimente principale: piperul cu toate varietăţile, vanilia, scorţişoara, cuişoarele, nucşoara cu plantele din aceeaşi familie, anasonul, chimionul şi ghimbirul. Denumirea generică de „mirodenii” a fost primită ca urmare a utilizării acestor plante în prepararea mirului.

Originea mirodeniilor se pierde departe, în istorie, când aceste plante erau folosite ca leacuri. Constatând efectele lor benefice asupra corpului, oamenii s-au obișnuit să le folosească şi în asezonarea hranei, mai întâi pe carnea vânată şi friptă, apoi în legume. Se foloseau pentru tratarea afecţiunilor digestive sau pentru aportul de energie, dar, treptat, au devenit plante alimentare. Este cazul usturoiului, cepei, cimbrului, tarhonului, hreanului și chiar al salatei, care era folosită ca plantă calmantă. Efecte benefice au şi aşa-numitele condimente exotice, cum sunt piperul, scorţişoara, ghimbirul, chimionul sau anasonul. Acestea conţin principii antimicrobiene, fungicide sau care reglează digestia.

Legende cu şi despre mirodenii

În trecut existau alte concepţii în legătură cu natura bolilor. Oamenii considerau că ele sunt declanşate şi propagate de miasme, nişte mirosuri subtile, otrăvitoare. Exista credința că pentru prevenirea miasmelor, un aliment  aromat, devine mai sănătos. În timpul molimelor, sanitarii care mergeau prin oraşe şi-i adunau pe bolnavi să-i îngrijească erau îmbrăcaţi în nişte costume de protecţie şi în faţă aveau un fel de corn plin cu substanţe puternic mirositoare: camfor, usturoi, mentă, busuioc – pentru a alunga bolile. Aceleaşi plante înmiresmate erau arse şi în biserici, acolo unde se aduna întreaga comunitate. Se ardea tămâie și se răspândea busuioc, ca nu cumva în acea comunitate să se propage vreun flagel.
Cum spuneam, condimentele, mai ales cele exotice, erau semn de bogăţie, fiind extrem de scumpe. De aceea, existau două categorii distincte: condimente pentru săraci (usturoiul, hreanul, mărarul) şi condimente pentru bogaţi (piperul, scorţişoara, cuişoarele). Dovadă a preţului mare practicat pe piaţa condimentelor de vechii neguţători este şi o legendă care spune că în anul 450, când Attila s-a apropiat de Roma, a fost întâmpinat de papa Leon cel Mare, care l-a implorat să nu intre în oraş. I s-au dat în schimb bogăţii mari, printre care şi un săculeţ cu piper. Nu era mult, ceea ce arată că piperul era mai scump ca aurul. Menţionări despre efectele şi proprietăţile extraordinare ale mirodeniilor găsim şi la Herodot, în capitolele în care descrie înălţarea piramidelor în Egiptul Antic. Acesta spune că cei care au construit piramidele au consumat şi cantităţi mari de condimente (în special usturoi) fiind considerate puternic energizante.

Vechiul drum al mirodeniilor

În trecut, condimentele au făcut obiectul unui comerţ intens, drumul lor pornind de pe teritoriul actual al Indoneziei. O parte se îndreptau spre Imperiul Chinez, alta spre India, o altă sursă importantă de mirodenii urmând apoi calea Orientului Apropiat, Veneţiei şi vestul Europei. Veneţia s-a îmbogăţit de pe urma comerţului cu mirodenii. Dacă stăm şi ne gândim, chiar şi descoperirile geografice au legătură cu mirodeniile. Marea izbândă a lui Cristofor Columb a fost aceea că a găsit calea maritimă spre continentul american. Acolo el a descoperit enibaharul. Iar despre Vasco Da Gama se spune că n-a fost atât de bucuros că a descoperit drumului către răsărit, cât că a ajuns la sursa primară de aprovizionare cu mirodenii – piaţa Indiilor.

Şofranul, cel mai scump condiment

Mai puţin cunoscut în România, şofranul este un condiment originar din Asia, cultivat și în Italia, Spania şi Franţa, dar pe suprafeţe mici, ceea ce face ca preţul lui pe piaţa internaţională să fie extrem de ridicat. Şofranul, cunoscut ca cel mai scump condiment, este de fapt un colorant alimentar. Câteva grame costă sute de dolari. Alte condimente rare sunt cardamonul, o mirodenie din Orientul Mijlociu, enibaharul, cunoscut şi sub numele de piper de Jamaica, și nucşoara, considerată odinioară unul dintre cele mai importante și fascinante condimente, astăzi însă pierzând din teren, pentru că cel mai mic exces este dăunător. A fost înlocuită cu alte mirodenii, la fel de aromate, dar mai puţin toxice. Nucşoara conţine toxine cu acţiune asupra sistemului nervos. Specialiştii susţin chiar că excesul poate duce la apariţia de tumori. Dar, consumată în doze moderate, nucşoara nu este nocivă. Alte specii de plante condimentare, dimpotrivă, au câştigat tot mai mult teren. Este cazul ghimbirului, consumat şi el în foarte multe ţări.


Utilizarea mirodeniilor

Varietatea condimentelor, dar şi cea a gusturilor a făcut ca, de-a lungul timpului, mirodeniile să fie introduse nu numai în reţetele de fripturi sau alte specialităţi din carne, ci şi în prăjituri sau preparate din legume. Există chiar asocieri neaşteptate cu anumite plante. Aşa se face că în preparatele culinare, carnea de pasăre se asociază foarte bine cu ghimbirul, cu un puternic gust iute în stare crudă și foarte parfumat prin fierbere. De aceea, el poate fi utilizat şi la deserturi, la condimentarea salatelor, la gătitul peştelui, dar, surprinzător, şi la aluaturi (turtă dulce). Pentru îndepărtarea mirosului tipic al cărnii de oaie se foloseşte tarhonul, o plantă pe care turcii şi tătarii, mari consumatori de carne de oaie, o foloseau permanent. Tarhonul dă o savoare deosebită şi fasolei, un exemplu în acest sens fiind bucătăria germană, care-l foloseşte ca bază la prepararea ei.

Condimentele extrase

Deoarece, păstrate mai mult timp, unele plante condimentare îşi pierd calităţile aromatizante, s-a recurs la prelucrarea lor industrială, adică la extracţia acelor principii care stimulează pofta de mâncare şi dau savoare preparatelor. Usturoiul este un exemplu. Nu poate fi folosit tot timpul anului, pentru că-şi pierde din calităţi. Astfel, industria alimentară îl distilează. Se pune în retorte şi se extrage aşa-numita oleorezină, care se păstrează în vase de sticlă şi care nu-şi pierde proprietăţile niciodată. Se poate folosi la preparate din carne sau la conserve. Este un extract, însă unul natural. Un condiment obţinut în mod similar este usturoiul pulbere sau usturoiul granulat. Acesta însă nu este produs din căţei de usturoi uscaţi şi măcinaţi, așa cum s-ar crede. Este, de fapt, un substrat inert (celuloză, amidon), impregnat cu oleorezină. Sunt şi situaţii în care preparatul natural a fost întrecut din punct de vedere calitativ de preparatele semi-sintetice. Un exemplu este etil-vanilina (esenţa de vanilie), un preparat al omului, nu al naturii, mult mai aromată decât vanilina naturală. Vanilia este fructul unei orhidee din Mexic și are o utilizare străveche. Montezuma de pildă, bea cacao parfumată cu vanilie, pe vremea când europenii nici nu ştiau ce înseamnă aceasta. În prezent, esența de vanilie este mult mai răspândită, pentru că preţul produsului natural este foarte mare.

Românii şi mirodeniile

În perioada veche, condimentele şi mirodeniile au fost bine reprezentate în bucătăria dacilor. Dacă ne considerăm urmaşi ai romanilor, influenţaţi şi de civilizaţia greacă, putem spune că dintotdeauna am avut tangenţă cu mirodeniile, pentru că romanii erau mari consumatori de plante condimentare. Cea mai populară mirodenie era, bineînţeles, piperul. Transportat cu caravanele, acesta ajungea la Roma la preţuri exorbitante. Romanii însă consumau şi condimente autohtone: cimbru, măghiran, salvie, tarhon, cimbrişor, oregano. Atestarea existenţei acestei „pasiuni” pentru condimente la romani găsim în Historia naturalis a lui Pliniu cel Bătrân şi în tratatul de gastronomie al lui Marcus Gavius Apicius, De re coquinaria. Bineînţeles, existau plante condimentare şi pe teritoriul Daciei, pe care romanii le recoltau. Dacia era considerată o mare furnizoare de plante medicinale în acea perioadă.
Pelinul este o plantă condimentară cu două tăişuri, deoarece în cantitate mare este toxică: atacă celula nervoasă, provocând halucinaţii. Și el era folosit frecvent de români. Aveau chiar un vin care se prepara cu pelin. Această obişnuinţă s-a perpetuat până în zilele noastre. Extractul alcoolic din pelin, absintul, numit și „muza verde”, era sursă de inspiraţie pentru unii pictori şi scriitori din secolul al XIX-lea. Mai devreme sau mai târziu însă, acesta le distrugea organele.
Informaţiile din Evul Mediu despre felurile de mâncare consumate la hanuri, la curţile boiereşti sau la curtea domnească sunt extrem de bogate. Întotdeauna erau folosite condimente pentru vin fiert, prăjituri, cozonaci... Avem astfel de informaţii de la curtea lui Ştefan cel Mare, a Brâncovenilor, a huniazilor în Transilvania. Oamenii aveau o bucătărie foarte bine aprovizionată cu asemenea produse. Dar noi, românii, am fost influenţaţi de-a lungul istoriei şi de bucătăriile altor popoare cu care am intrat în contact: grecii și turcii. De la aceştia am moştenit aromatizarea prăjiturilor şi a amestecurilor de carne tocată.

Conform datelor furnizate de FAO, pe locul întâi în topul producătorilor de condimente se află India, cu 1.600.000 tone anual, adică 86% din producţia mondială. Este urmată de China, cu 66.000 tone, adică 4% din producţia mondială şi de Bangladesh, cu 48.000 tone, respectiv 3%.»


Alte articole despre proprietățile și folosirea condimentelor puteți citi aici.

joi, 9 aprilie 2015

Secretul mâncărurilor gustoase




SECRETUL MÂNCĂRURILOR GUSTOASE

Mâncărurile n-au niciun haz dacă nu li se pun și ceva condimente sau mirodenii, care să le îmbunătățească gustul, stârnind pofta de mâncare. Aceste adaosuri aromate sunt produse de o serie de plante. Unele cresc și în țara noastră: mărarul, tarhonul, pătrunjelul, leușteanul, țelina, asmățuiul, anasonul, chimionul/secărica, coriandrul, enibaharul etc. Acestea sunt plante ale căror virtuți aromatice se datoresc uleiurilor eterice pe care le conțin. Cele mai apreciate se aduc însă din țările calde. Cu ani în urmă, bunicii și străbunicii noștri le cumpărau din prăvăliile de „coloniale”, magazine care vindeau mărfuri sosite din coloniile diferitelor puteri imperialiste.


Patria celor mai multe plante aromatice este Asia musonică, numită pe drept cuvânt de primii călători „Țara mirodeniilor”. Încă din Antichitate, mirodeniile și-au găsit drumul din India spre Europa. Prime le informații cu privire la comerțul cu mirodenii le găsim în inscripțiile templului Deir al-Bahr, de lângă Teba, din care aflăm că au fost aduse din porunca reginei egiptene Hatshepsut (1490-1468 î.e.n.). Dar ca să ajungă în Europa, mirodeniile trebuiau să treacă prin multe mâini, ceea ce le ridica foarte mult prețul. Indienii le cumpărau din locul de producere și le vindeau arabilor, care la rândul lor le vindeau egiptenilor. De aici, erau cumpărate de europeni.

În Europa, produsele aromatice deveniseră atât de prețuite, încât se plăteau în aur. Și, pentru că arabii controlau calea cunoscută de pătrundere în India, europenii au căutat altă cale de acces. Se spune că Columb, debarcând în Lumea Nouă, a crezut că a ajuns în India. I.P. Maghidovici, un vestit geograf rus, spunea că la baza descoperirii Americii a stat goana după mirodenii. Nu știm sigur dacă-i așa, dar din prima călătorie (1499), Vasco da Gama a adus la Lisabona o mare cantitate de plante aromatice, câștigând pe ele de șase ori mai mult decât cheltuise cu expediția.

Aromele care desfată gura

Care sunt principalele plante aromatice de proveniență exotică? Prima care a ațâțat imaginația și dorința de îmbogățire a fost, fără îndoială, piperul (Piper nigrum) o liană târâtoare, lungă de 10-15 m, înzestrată cu cârcei, ale cărei fructe, niște drupe de mărimea unui bob de mazăre, grupate în ciorchini, verzi la început, roșii la maturitate, se înnegresc prin uscare. Patria piperului este India, mai exact coasta Malabar. De aici, piperul a trecut în Persia, apoi în Grecia antică. Indienii îl numesc „piperi”, nume pe care 1-au preluat și romanii și care s-a încetățenit și la noi. Cumpărat la început cu aur, abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea piperul a intrat și în casa oamenilor de rând. Alcaloidul piperina și alte uleiuri esențiale care se găsesc în fruct fac ca el să fie prețuit ca mirodenie și stimulent al poftei de mâncare.

Vanilia (Vanilia planifolia), plantă agățătoare din familia orhideelor, originară din pădurile mexicane, a ajuns în Europa după ce soldații lui Cortez s-au ospătat cu vestita ciocolată a aztecilor, mai gustoasă prin adăugarea de vanilie. Fructele de vanilie, lungi de 15-30 cm, cărnoase și conținând o rășină aromată, recoltate înainte de coacere și supuse unei maturizări forțate, au forma unor păstăi negre, zbârcite, comercializate sub formă de batoane.

Nu mai puțin celebră și căutată, datorită substanței aromate numită aldehidă cinamică, este scorțișoara, care este scoarța roșcat-cenușie, aromată, rasă de pe trunchiul mai multor arbori și arbuști din genul Cinnamomum. Patria scorțișoarei este Sri Lanka (Ceylonul de odinioară).

Insulele Moluce, cunoscute și ca „Insulele mirodeniilor”, sunt un grup de insule care aparțin de Indonezia, situate între Sulawesi și Noua Guinee. Aici, portughezii au făcut cunoștință cu arborele de cuișoare (Eugenia caryophyllata), arbore veșnic verde, rudă cu mirtul. Florile lui au un caliciu cilindric, de culoare roșie purpurie, cu patru lobi și o corolă emisferică de culoare rozalie, care cade în timpul recoltării. Mugurii florali se usucă și se valorifică sub numele de cuișoare. Cuișoarele s-au bucurat încă din Antichitate de o deosebită reputație. Astfel, mumiile vechilor egipteni erau împodobite cu mărgele din cuișoare.

Dafinul sau laurul (Laurus nobilis), arborele favorit al lui Apollo, ale cărui frunze încununau fruntea „laureaților”, crește în zona mediteraneană. Frunzele sale, care conțin o substanță aromata numită lauroestrină, erau folosite în vechime ca un prețuit condiment. Înaintea glaciațiunilor, aria de răspândire a laurului era mult mai largă, cuprinzând și țara noastră, unde arborele creștea în voie. Odată cu răcirea climei, el s-a retras în zonele mai sudice.

Între dresurile bucătăriei nu putem trece cu vederea șofranul. Stigmatele uscate, galben-portocalii ale șofranului cultivat (Crocus sativus) rudă bună cu brândușa noastră de câmp, dau unor preparate (mai ales cozonacului) o frumoasă culoare galben-portocalie, datorată unui carotenoid numit  crocină, și o aromă deosebit de plăcută.

Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plantă ierboasă, care crește în pădurile tropicale umede din sudul Asiei, și ai cărei rizomi aromați sunt folosiți atât în bucătărie (la carne, orez, supe, fructe de mare), cât și în medicină. Aceleași întrebuințări le au și rizomii de galanga și zedoaria.

Cardamonul (Elettaria cardamonum) face parte din familia cruciferelor și este comun în India și Sri Lanka. Produce niște semințe aromate, cu gust picant, folosite ca și piperul și cuișoarele.

Asmățuiul (Anthriscus cerefolium), rudă cu pătrunjelul, a fost adus din nordul Asiei. Frunzele sale cu o aromă penetrantă și răcoritoare sunt folosite mai ales în Franța, unde intră în alcătuirea rețetelor de ierburi fine (fines herbes), foarte apreciate în arta culinară franceză.

Busuiocul (Ocimum basilicum) cunoscut de creștini ca plantă sacră, de etnologi ca plantă a dragostei și a premonițiilor maritale, iar de vindecătorii populari ca plantă medicinală, este și o valoroasă plantă culinară, folosită ca aromă de bază la fripturile de vânat, porc și oaie, deoarece le anihilează mirosul greu.

Cimbrul de grădină (Satureja hortensis) și cimbrișorul sau cimbrul sălbatic (Thymus serpyllum) sunt poate cele mai cunoscute plante aromatice. Americanii le folosesc în special la mâncărurile cu fasole, iar europenii la mâncărurile cu varză și tocături (mititei).

Chimenul (Carum carvi) este o plantă sălbatică din familia umbeliferelor. Semințele sale aromatizează brânzeturile, pâinea și băuturile, printre care vestitul Kümmel, băutura națională a nemților, sau secărica, mult fabricată acum o jumătate de veac și în țara noastră.

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o cunoscută plantă umbeliferă, cu fructe duble, mari, rotunde, emanând un parfum extrem de pătrunzător. Este nelipsit în industria conservelor de carne și a lichiorurilor. Cârnații de casă, ca și alte preparate din carne, sunt de neconceput fără aroma originală a coriandrului.

Maghiranul (Majorana hortensis) este o plantă ierboasă, perenă, cu arome dulci de pin și citrice, foarte iubită de poporul român. Dă una din cele mai delicate și subtile arome culinare, înnobilând mai ales preparatele de Crăciun (cârnați de casă, lebăr, caltaboși, tobă), ceea ce i-a stabilit în Germania, patria cârnaților și mezelurilor, numele de Wurstkrauf (mirodenie pentru cârnați).

În lunga listă a mirodeniilor am mai putea include feniculul, hreanul, isopul, sovârful, negrilica, schinduful, menta sau masticul, rășina unui arbore ce crește în insula grecească Chios și care aromatizează băuturile. Nu există industrie alimentară și bucătari pricepuți care să nu cunoască aceste plante aromatice, care au însoțit alimentația omului din cele mai vechi timpuri.

Tudor Opriș - Enciclopedia lumii vii, Ed. Garamond, 2006

joi, 4 aprilie 2013

Busuiocul - plantă magică și vindecătoare

-->

BUSUIOCUL

- PLANTĂ MAGICĂ ȘI VINDECĂTOARE -

Busuiocul este o plantă originară din India, cunoscută și folosită încă în urmă cu 3 milenii, și care s-a bucurat de o răspândire rapidă în toată lumea. La indieni, se spune despre busuioc că este planta lui Krishna și a lui Vishnu, iar bunii hinduși nu se culcă fără o rămurică de busuioc pusă pe piept, menită să-i ducă în timpul somnului pe tărâmurile paradisiace. La romani și mai târziu la italieni, busuiocul era considerat iarba dragostei și a fertilității, înflorirea lui fiind celebrată prin serbări și ritualuri. La greci și în aproape toate țările creștine, busuiocul are aproape aceleași semnificații ca și în India, fiind considerat plantă sacră. Agheasma se face cu ajutorul busuiocului, și tot cu un buchet de busuioc se împrăștie apa sfântă, pentru alungarea Necuratului ori pentru sfințirea locurilor. De asemenea, busuiocul se pune la icoane, pentru a atrage protecția divină asupra casei și ocupanților săi. Dar dincolo de dimensiunea spirituală și magică, busuiocul mai are o calitate importantă - aceea de plantă vindecătoare. Să precizăm, în primul rând, că frunzele acestei plante sunt un excepțional tonic pentru sistemul nervos, contribuind la întărirea memoriei.


La noi în țară, busuiocul este exclusiv o plantă de cultură. Semințele se plantează în ghivece de Dragobete (24 februarie), și se țin la fereastră până de Sf. Gheorghe (23 aprilie), când se transplantează în grădină. Recoltarea lui începe la sfârșitul lui iunie și continuă până toamna târziu, când cade prima brumă. Se taie doar vârfurile înflorite de busuioc (fără partea lemnoasă), de mai multe ori pe timpul verii. După fiecare tăiere, planta dă și mai mulți lujeri, care la rândul lor vor înflori. După culegere, vârfurile de busuioc se usucă într-un strat cu o grosime de maximum 2 cm, până când tulpinile și frunzele devin ușor casante. Depozitarea se face în pungi de hârtie sau în săculețe de pânză, în locuri întunecoase, uscate și răcoroase.

Preparate din busuioc

Pulberea. Se obține prin măcinarea cu râșnița a inflorescențelor de busuioc uscate. O linguriță rasă de pulbere (cca 1,5 g) se ține câteva minute sub limbă, după care se înghite cu apă. Se ia pe stomacul gol, de 3-4 ori pe zi.
Infuzia fierbinte. Se folosește în terapia naturală (deși nu are bogăția de principii active a infuziei combinate) pentru efectele antispastice, element foarte important în tratarea unor tulburări digestive și a unor afecțiuni respiratorii (bronșită, tuse convulsivă, viroze respiratorii). Se prepară simplu, prin opărirea unei lingurițe de tulpini înflorite și mărunțite cu o cană de apă clocotită, după care se lasă un sfert de oră să se infuzeze și se filtrează. Se bea fierbinte, așa încât efectul antispastic, hipertermiant și relaxant să fie maxim.
Infuzia combinată. Combină extracția la rece cu infuzia fierbinte, ajutând la conservarea principiilor active. Se prepară astfel: 2-3 lingurițe de flori și frunze de busuioc mărunțite se lasă la înmuiat în ½ cană apă, de seara până dimineața, când se filtrează; maceratul se pune deoparte, iar pulberea rămasă se opărește cu încă o ½ cană de apă fierbinte 20 de minute, după care se filtrează; se combină cele două extracte; se beau 3 căni/zi, cu un sfert de oră înainte de mese.
Tinctura. Se umple pe jumătate un borcan cu pulbere de iarbă de busuioc, completându-se restul cu alcool de 50°. Se închide ermetic și se lasă la macerat 8 zile, după care tinctura se filtrează prin tifon, și se păstrează în sticluțe mici, închise la culoare.
Uleiul volatil. Termeni sinonimi pentru uleiul volatil sunt ulei eteric, ulei aromatic sau ulei esențial. Este un preparat ce se obține doar prin procedee industriale și se găsește în magazinele și în farmaciile naturiste. Se va folosi doar uleiul de busuioc pe care este specificat „uz intern”. Se administrează câte 3 picături dizolvate într-o linguriță de miere sau puse într-o lingură de apă, de 2-4 ori pe zi, în cure de 5-14 zile. La copiii între 8 și 12 ani, doza se înjumătățește, iar la cei între 5 și 8 ani, se administrează o singură picătură, de 2 ori/zi.
Băile terapeutice. Două mâini de busuioc se lasă la înmuiat într-o oală cu 3-5 litri de apă călduță, timp de 12 ore (de dimineața până seara), după care se filtrează. Maceratul obținut se pune deoparte, iar planta rămasă se mai opărește 1 un litru de apă, se lasă la infuzat 15 minute, apoi se filtrează. Se toarnă ambele preparate în cada de baie, peste apa fierbinte. Băile cu busuioc durează 20-30 minute, având efecte tonice fizice și psihice, ajutând organismul să lupte împotriva infecțiilor și ferindu-ne în mod special de bolile asociate cu frigul sau cu umezeala.

Boli prevenite cu ajutorul busuiocului

Toxiinfecție alimentară - punerea unei singure picături de ulei de busuioc într-un litru de apă, care se bea pe parcursul unei zile, ne pune la adăpost de multe infecții cu bacterii luate din alimente. Mai ales în timpul sezonului cald, acestea produc toxiinfecții alimentare, traduse prin simptome cum ar fi vomă, diaree puternică, febră. Și condimentarea cu busuioc a mâncărurilor este recomandată, mai ales în timpul verii, deoarece substanțele volatile din busuioc păstrează alimentele nealterate mai mult timp și ne feresc de infecțiile tubului digestiv.
Ateroscleroză - unul din secretele efectelor benefice ale bucătăriei mediteraneene asupra aparatului cardiovascular este chiar busuiocul. Alături de oregano, este principalul condiment folosit în aromatizarea sosurilor pentru paste, a salatelor, a multor tipuri de pizza. Substanțele antioxidante conținute previn formarea plăcilor de aterom și mențin elasticitatea vaselor sanguine.
Infarct - administrarea zilnică de busuioc ca plantă medicinală sau ca mirodenie în mâncare, previne infarctul. Busuiocul nu doar protejează arterele coronare de depunerile de colesterol, dar ajută și la ținerea sub control a tensiunii arteriale și are o complexă acțiune la nivelul sistemului nervos central, protejând întregul sistem cardiovascular de efectele stresului.
Astm bronșic - ca aliment, în salate, în sosuri ori în supe, busuiocul protejează aparatul respirator de apariția reacțiilor alergice, împiedică recidiva infecțiilor bronhio-pulmonare, protejează căile respiratorii de procesele inflamatorii ce duc la apariția astmului.
Iradiere - două principii active din busuioc, orientina și vicenina (flavonoide hidrosolubile), protejează celulele organismului în fața acțiunii mutagene a radiațiilor ultraviolete, a radiațiilor beta și gamma. Ca atare, pe timpul verii, când suntem mai vulnerabili la radiațiile solare, dar și când suntem expuși la radiații din alte surse, administrarea zilnică a busuiocului e foarte utilă pentru prevenirea mutațiilor celulelor, a proceselor de malignizare. Se ia pulbere de busuioc, câte 4-8 g/zi, în cure de 30 de zile.
Infecția cu papilomavirusuri cancerigene - un studiu publicat în Journal of Phytomedicine în 2004 arată că animalele de experiență infectate cu tulpini de papilomavirusuri cu potențial cancerigen ridicat și tratate cu frunze de busuioc au avut o rată mult mai mică de apariție a formațiunilor tumorale, față de lotul martor.

Tratamente interne

Stres psihic intens, tulburări neurovegetative - se țin cure de câte 20 de zile, timp în care se administrează câte  ½ - 1 litru infuzie de busuioc combinată/zi. Mai multe observații făcute de medicii care au administrat busuioc pacienților cu acest gen de tulburări conduc la concluzia că această plantă produce imunizare la stres. Mecanismele prin care busuiocul ne protejează corpul și psihicul de efectele nefaste ale tensiunilor emoționale încă nu sunt cunoscute. Cercetătorii susțin că principiile active din busuioc ajută la o mai bună oxigenare celulară, ceea ce permite organismului și în special sistemului nervos central să se adapteze la condițiile de stres. Observațiile clinice arată însă că, la mulți pacienți, busuiocul induce o stare de optimism, care nu poate fi explicată doar prin simpla oxigenare.
Sindromul oboselii cronice - se amestecă 4 linguri de pulbere fin măcinată de busuioc cu 12 linguri de miere și 4 linguri de polen proaspăt. Se administrează zilnic câte 4-6 lingurițe de amestec, în cure de 10 zile, urmate de alte 5 de pauză, după care tratamentul se poate relua. Este un remediu cu efecte complexe, care tonifică sistemul nervos, are acțiune antidepresivă, ajută la relaxarea și refacerea rapidă din punct de vedere psihomental.
Eforturi mentale prelungite - se bea o cană de infuzie combinată de busuioc, în doză unică. După administrare, se face o pauză de 5-10 minute, după care munca intelectuală poate fi reluată. Infuzia combinată de busuioc este un remediu care îmbunătățește rapid circulația cerebrală, favorizează menținerea trează a atenției pe perioade îndelungate de timp și alungă oboseala. Un alt remediu cu efecte foarte bune în acest sens este infuzia combinată din busuioc și mentă. Menta din acest amestec adaugă și o îmbunătățire a clarității mentale.
Adjuvant în depresie, nevroze - se recomandă amestecul, în proporții egale, de pulberi de busuioc și de sunătoare, din care se ia câte o linguriță, de 5 ori/zi. Tratamentul se face 8 săptămâni, urmate de altele 2 de pauză, după care se reia. Terapeuții care au aplicat tratamentul cu busuioc susțin că administrarea acestei plante îndepărtează anxietatea și pesimismul, stabilizează emoțiile, facilitează exprimarea sentimentelor și a individualității în general. Combinația busuioc + sunătoare este foarte utilă contra stărilor de depresie, astenie și melancolie.
Dureri de cap - se administrează o linguriță de pulbere de busuioc, în care se pune o picătură de ulei esențial din aceeași plantă. Este un remediu recomandat în durerile de cap care apar din cauza oboselii, a hipotensiunii, precum și în migrenele biliare sau asociate cu constipația. Busuiocul elimina durerile de cap prin efectul de îmbunătățire a circulației cerebrale, prin deblocarea colecistului și a tranzitului intestinal.
Viroze respiratorii, gripă - se bea infuzie fierbinte de busuioc, câte 3 căni pe zi, în fiecare cană de preparat adăugându-se și 2 picături ulei volatil de busuioc. Un studiu făcut în Taiwan arată că mai mulți compuși din busuioc au efecte antivirale puternice, mai ales asupra adenovirusurilor. Tratamentul cu busuioc previne complicațiile gripei, reduce stările de disconfort (dureri de cap, tuse) din timpul bolii.
Bronșită cronică și acută, accese de tuse - se recomandă combinația de ulei volatil de busuioc și de mentă, în proporția 1:1. Din acest amestec, se iau câte 3 picături, de 4-6 ori/zi, în cure de 7-21 zile. Uleiul volatil de busuioc are efect antispastic asupra căilor respiratorii, anihilează multe din bacteriile și virusurile ce produc bronșita, grăbește vindecarea și reduce simptomele bolii. Administrarea acestui amestec previne crizele de sufocare și astmul.
Rinită cronică, sinuzită - se recomandă câte o linguriță de pulbere de busuioc, în care se pune o picătură de ulei esențial din aceeași plantă, administrată de 3-4 ori pe zi. Se face o cură de 14 zile, timp în care principiile active ale plantei vor ajuta la decongestionarea căilor respiratorii, la eliminarea infecțiilor bacteriene și la recăpătarea simțului olfactiv. Observațiile arată că după curele cu busuioc mulți pacienți și-au recăpătat mirosul pierdut din cauza bolii.
Artrită reumatoidă - se face o cură cu infuzie combinată de busuioc, câte 1 litru/zi, în cure de 45 de zile. Flavonoidele și anumiți compuși volatili (cum ar fi eugenolul) din busuioc au efecte antiinflamatoare articulare puternice, reducând durerea și rigiditatea articulară.
Vomă, stări de greață - se ia câte ½ linguriță de pulbere de busuioc, de 4-6 ori/zi. Este un tratament simplu, care de cele mai multe ori elimina stările de greață. Uleiul volatil din plantă acționează la nivelul papilelor gustative și al sistemului nervos central, favorizând și secreția de salivă și sucuri gastrice, eliminând inapetența, dispepsia și flatulența. Ca atare, e un tratament foarte util și contra indigestiei, balonării și colicilor abdominale. În cazul colicilor, se recomandă mai ales infuzia fierbinte de busuioc, cu un foarte bun efect antispastic digestiv.
Infecție cu giardia - se administrează ulei volatil de busuioc, din care se iau câte 3 picături puse pe o bucățică de pâine, de 3 ori/zi, înainte de mesele principale. Cura durează 21 de zile, după care se fac teste coprologice și, dacă mai e cazul, tratamentul se reia după 10 zile.
Toxiinfecție alimentară, diaree - se administrează câte o linguriță pulbere de busuioc, în care se pun 1-3 picături de ulei esențial din aceeași plantă, de 3-4 ori/zi până la vindecare. Acest tratament distruge toate bacteriile ce produc aceste afecțiuni, între care: Listeria monocytogenes, Staphylococcus aureus, Escherichia coli, Yersinia enterocolitica.
Adjuvant în dizenterie - într-o cană de infuzie combinată de busuioc se pun 4-5 picături de ulei volatil. Se administrează 4 asemenea doze/zi, în cure de 10 zile. Busuiocul are un puternic efect antibiotic, distrugând un spectru foarte larg de bacterii nocive pentru tubul digestiv.
Cistită - se beau câte 3 căni/zi de infuzie combinată de busuioc dimineața, la prânz și seara, în care se pun câte 3 picături din uleiul volatil de busuioc. Tratamentul se face 7-14 zile și are efecte antibiotice, antimicotice și antivirale puternice. Busuiocul stimulează și diureza, reduce inflamația la nivelul căilor urinare, previne complicațiile infecțiilor reno-urinare.
Pietre la rinichi - se prepară un suc din frunze de busuioc, îndoit cu apă și îndulcit cu miere. Un pahar pe zi, luat regulat timp de până la 6 luni, va elimina pietrele prin tractul urinar.
Infecții cu bacterii rezistente la antibiotice - uleiul volatil din busuioc este una din substanțele cu cel mai larg efect antibiotic, fiind eficient atât contra bacteriilor gram-pozitive, cât și a celor gram-negative. Tratamentul cu ulei de busuioc, spre deosebire de cel cu antibiotice clasice, nu favorizează apariția micozelor (din contră, are efect antifungic) și nu slăbește sistemul imunitar. Ca atare, în cazul în care antibioticele de sinteză nu dau rezultate, se recomandă o cură cu ulei volatil de busuioc, din care se iau 2-4 picături, de 4 ori/zi, timp de 14 zile.
Diabet - pentru vindecarea pe cale naturală a acestei boli, medicina ayurvedică folosește o pudră obținută din rădăcini uscate și măcinate de busuioc. O linguriță plină din această pudră se ține peste noapte într-un pahar cu apă și se bea în fiecare dimineață. Cura, bineînțeles, trebuie însoțită de un regim alimentar adecvat, adică strict vegetarian și cu hrana cât mai puțin preparată termic.

Tratamente externe

Eczeme infecțioase - se pun comprese cu tinctură de busuioc pe zonele afectate, timp de 1-2 ore zilnic. Busuiocul are efect antibiotic și antifungic foarte puternic, eliminând infecțiile.
Coșmaruri, tulburări de somn - dacă la români există tradiția de a dormi cu busuioc sub pernă pentru a-ți afla ursitul, la triburile din nordul Africii ramurile de busuioc se pun sub pernă și la capul patului pentru a aduce vise frumoase și a face somnul odihnitor. Etnologii care au cules date despre această procedură terapeutică tradițională spun că metoda funcționează fără greș.
Crampe menstruale - se umezește un tifon cu infuzie combinată de busuioc. Compresa se aplică pe zona abdominală inferioară, deasupra punându-se o sticlă cu apă cât de caldă puteți suporta. Aplicația se face timp de 30 de minute (schimbând eventual sticla cu apă caldă, pentru a menține temperatura ridicată). Efectele antispastice și calmante ale durerii sunt prompte.
Cistite recidivante, bronșită cronică - se fac băi complete, adăugându-se în cadă 2 litri de infuzie combinată și 10 picături de ulei volatil de busuioc. Tratamentul are efecte hipertermiante (crește temperatura corpului, ceea ce permite combaterea eficientă a infecțiilor bacteriene), antibiotice și tonice generale.

Busuiocul și frumusețea

Ten seboreic - se șterge seara tenul cu infuzie combinată de busuioc, apoi se pune o compresă cu aceeași infuzie, pe obraji și frunte. Tratamentul împiedică infectarea porilor, anihilează bacteriile care contribuie la agravarea acneei și curăță eficient tenul.
Adjuvant contra căderii părului - în ¼ cană de infuzie de busuioc se pun 1-2 picături ulei volatil din aceeași plantă. Cu preparatul obținut se masează scalpul zilnic. Este un tratament care activează circulația la nivelul foliculilor piloși și elimină și micozele de la nivelul pielii capului.

Busuiocul ca aliment

În bucătăria mediteraneană, busuiocul este un condiment foarte apreciat. Proaspăt sau uscat, se pune în supe, în sosurile de tomate și în sosurile albe, cu care se mănâncă pastele, pizza și unele salate. De asemenea, busuiocul este foarte apreciat în bucătăria asiatică, ca aromatizant în salatele de fructe, în compoturi și chiar în dulcețuri. Adăugat în salate, busuiocul se combină cu frunze de pătrunjel sau de mentă, cu roșii tăiate mărunt și cu frunze de salată verde. În Nordul Africii și în Orientul Mijlociu se prepară o băutură energizantă, punând într-o sticlă 1 litru de apă, 4 linguri de miere și 1-2 rămurele uscate de busuioc. Se lasă totul să macereze timp de 12 ore, după care preparatul obținut se filtrează și se bea în mai multe reprize.
Sfat: Adăugați busuiocul doar în momentul în care mâncarea este gata, altfel își va pierde aroma.

-->

vineri, 30 martie 2012

Rozmarinul - energie și optimism

-->

 

ROZMARINUL - ENERGIE ȘI OPTIMISM
Datorită efectului de stimulare a corticosuprarenalelor, rozmarinul este considerat un elixir al tinereţii. El fortifică organismele anemice, debilitate de boală sau aflate în convalescenţă. Acţionează în stimularea memoriei şi combaterea proceselor de îmbătrânire, astfel încât persoanele consumatoare de rozmarin manifestă o revitalizare a activităţii tuturor organelor, un plus de energie şi de optimism. Pentru aceste calităţi, el se află în topul remediilor naturiste.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este un subarbust peren de origine mediteraneană, cu înălţime medie de 50-60 cm, cu frunze mici, în formă de ace, foarte aromate, folosite drept condiment sau în scop medicinal. Florile sunt de culoare albastru-deschis sau albe. Este folosit atât ca plantă ornamentală, cât şi în scop medicinal şi condimentar.
În antichitate, rozmarinul era cunoscut ca un remediu eficient pentru un număr mare de afecţiuni. Se folosea pentru purificarea organismului, pentru calmarea stărilor nervoase sau pentru tratarea durerilor. În Grecia Antică, studenţii, învăţaţii sau politicienii îşi puneau crenguţe de rozmarin în păr înaintea unor examene sau unor discursuri publice, fiindcă se credea că sporeşte capacitatea de memorare. Rozmarinul era aruncat peste mormintele persoanelor decedate, ca un simbol al aducerii aminte. În prezent, în unele ţări, rozmarinul este o plantă utilizată la ceremoniile de căsătorie, fiind cunoscut şi sub numele de „planta nunţii” sau „planta fecioarei”. Acesta este rozmarinul, bun pentru aducere aminte, pentru rugăciune, pentru dragoste, pentru ţinere de minte..., scria Shakespeare în „Hamlet”.

Prima utilizare în medicină datează din jurul anului 100 î.Hr., când se prepara un ulei (Oleum coctum) eficient împotriva tetanosului şi paraliziei. Mult timp s-a practicat arderea crenguţelor de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele europene, mai ales în Franţa. Acest procedeu s-a păstrat până în secolul XX, dar s-a abandonat tocmai în momentul în care ştiinţa modernă a demonstrat că uleiul de rozmarin are proprietăţi antiseptice deosebit de eficiente.
Legenda spune că bătrâna regină a Ungariei, Isabella, în vârstă de 70 de ani, care suferea de paralizie şi dureri acute de reumatism şi poliartroză, a visat un înger care i-a dăruit o crenguţă de rozmarin cu care să se facă sănătoasă. Prin macerare în alcool împreună cu alte specii aromatice, regina a obţinut o tinctură cu care s-a masat câteva săptămâni la rând. Efectele au fost miraculoase, bătrâna regină s-a vindecat şi a început să întinerească. „Apa Reginei Ungariei“ a fost utilizată în toată Europa, fiindu-i recunoscute efectele magice în tratarea reumatismelor.
Rozmarinul are nevoie de lumină şi căldură
Rozmarinul este cultivat pe scară largă în zona litoralului Mării Mediterane. De altfel, denumirea ştiinţifică provine de la termenii latini „ros“ şi „marinus“, care înseamnă „roua mării“. Principalele ţări cultivatoare sunt Spania, Franţa, Italia, Tunisia, Maroc şi mai recent SUA şi China. În stare spontană, se întâlneşte pe terenuri însorite, pietroase, ferite de curenţi reci şi ierni aspre. În România se cultivă ca plantă ornamentală în grădini, sere şi apartamente, mai ales în zonele sudice şi sud-vestice, până la altitudinea de 1.500 metri, fiind mult apreciată pentru parfumul foarte plăcut de tămâie şi camfor. Condiţii favorabile de cultură sunt în Câmpia Timişului (sud-vestul ţării) şi în zonele ferite de curenţi reci din Dobrogea. În restul ţării, rozmarinul se cultivă în grădini, sere şi balcoane, fiind lăsat în aer liber în timpul verii, dar se protejează în timpul iernii, deoarece pretinde lumină intensă şi temperatură peste punctul de îngheţ. În aceste condiţii, poate supravieţui în cultură timp de 10-20 de ani. În scop terapeutic sau condimentar se folosesc frunzele şi vârfurile înflorite, recoltate începând din al treilea an de cultură, prin tăiere la maximum 5 cm sub ultima ramificaţie.

Proprietăţile de bază ale rozmarinului

Fibrele, fierul, calciul, manganul şi vitamina B6 sunt cei mai importanţi nutrienţi din rozmarin. În cazul rozmarinului în stare uscată, cantitatea de calciu şi de fier este cu 40% mai ridicată decât în starea naturală, graţie lipsei apei. Cât priveşte cantitatea de mangan, aceasta este cu 25% mai mare în cazul rozmarinului proaspăt, în comparaţie cu cel uscat. Rozmarinul activează circulaţia sângelui, înviorează mintea (recomandat pentru aromaterapie), stimulează digestia, menstruaţia şi ovulaţia şi măreşte fertilitatea.

Sexualitate
Aceasta plantă cu miros pătrunzător se întâlneşte în ceremonialul de nuntă, chiar şi în zilele noastre. De cele mai multe ori, domnişoarele de onoare împart rămurele oaspeţilor, ca simbol al iubirii eterne. Simbolistica include indicii privitoare la proprietăţile terapeutice ale acestei plante, căci de regulă ierburile folosite în cadrul obiceiurilor de nuntă au o influenţă pozitivă asupra performanţelor sexuale. Într-adevăr, rozmarinul are un uşor efect afrodiziac asupra femeii şi bărbatului, în aplicaţii externe intensificând circulaţia sanguină locală.

Bolile aparatului digestiv
Preparatele pe bază de rozmarin se folosesc cu succes în gastrite şi infecţii gastro-intestinale, calmarea tulburărilor de stomac şi de intestine (colite) în cazul indigestiilor provocate de stres. Favorizează secreţia bilei prin acţiunea coleretică ce dublează cantitatea de bilă secretată. Prin funcţionarea optimă a ficatului, se asigură o bună digestie şi  se evită apariţia unor afecţiuni hepatice (icter, ascită, dischinezie biliară, colecistite cronice, hepatite virale şi insuficienţă hepatică). Tranzitul intestinal leneş se accelerează şi dispar atoniile gastrice, balonările, aerofagia, râgâielile, iar gazele sunt eliminate rapid. Are efect în lipsa poftei de mâncare prin stimularea apetitului.

Afecţiunile cardiovasculare
Rozmarinul este un remediu de mult consacrat, acţionând favorabil prin stimularea activităţii inimii slăbite şi dureroase, tratarea hipotensiunii arteriale, reglarea ritmului cardiac cu eliminarea palpitaţiilor şi extrasistolelor provocate de stările nevrotice.
Intervine benefic în cardiopatia ischemică dureroasă, în angina pectorală şi în prevenirea aterosclerozei coronariene, ca urmare a curăţirii vaselor sanguine şi a evitării rigidizării pereţilor vasculari. Datorită conţinutului ridicat în flavonoide, rozmarinul intensifică circulaţia sângelui la nivel periferic şi la creier, evitându-se astfel arteritele, trombozele, scleroza cerebrală, edemele cardiace cu umflarea gleznelor, precum şi senzaţia de sufocare sau cea de răcire a mâinilor şi picioarelor, chiar în anotimpurile calde.

Stimulează memoria şi capacitatea de concentrare
Pentru reglarea sistemului nervos, rozmarinul este un tămăduitor de neegalat, având efecte benefice în cazuri de insomnie, stări de nervozitate, angoase, vertij, migrene de origine nervoasă, dureri de cap, depresie, anxietate. Intervine în instabilitatea emoţională, oboseală prelungită, slăbirea treptată a memoriei, surmenajul fizic şi intelectual. La şcolari, studenţi şi adulţii cu muncă de birou, rozmarinul îmbunătăţeşte memoria şi capacitatea de concentrare.

Bolile osoase
Reumatismul cardioarticular şi degenerativ, poliartrozele, durerile articulare şi musculare găsesc alinare prin tratamente cu produse din rozmarin. Aceleaşi efecte se constată şi în nevralgii, sciatică, contuzii, luxaţii articulare.

Bolile de rinichi
Datorită proprietăţilor diuretice, intervine favorabil în litiaza renală, colici nefritice, retenţie urinară. Prin stimularea secreţiei renale, are rol de curăţire a organismului de toxine.

Tratamente externe
Ceaiul de rozmarin şi-a dovedit eficacitatea în întărirea şi regenerarea firului de păr şi în activarea microcirculaţiei sanguine la nivelul pielii capului. Aplicat după spălare pe parul umed, conferă un aspect lucios, întărind totodată firul de păr. Rozmarinul combate alopecia (chelia) şi seboreea, iar prin proprietăţile cicatrizante, antiseptice şi antimicrobiene intervine în vindecarea unor dermatoze, plăgi deschise, răni purulente, râie şi înţepături de insecte. Uleiurile naturale bazate pe rozmarin pot fi folosite în aromaterapie. O baie în care s-a picurat ulei de rozmarin este excelentă pentru sistemul nervos. 

Formele de utilizare în fitoterapie

- Decoct din 50 g vârfuri înflorite, care se fierb 5 minute într-un litru de apă; se infuzează acoperit 15-20 minute, se strecoară şi se foloseşte sub formă de comprese contra reumatismului sau se toarnă în cada de baie, adăugând 20 g sare amară pentru tratamente în dureri musculare, edeme ale gambelor şi reumatism sau la spălarea capului, contra mătreţii; decoctul şi tinctura de rozmarin au rol depurativ. Se recomandă în caz de hipercolesterolemie.
- Infuzie din 20 g vârfuri înflorite la 1 litru apă clocotită; se infuzează 10-15 minute acoperit, se strecoară şi se beau 1-2 căni pe zi, după mese, cu efecte în tratarea afecţiunilor de stomac şi intestine, steatoză hepatică, boli respiratorii (gripă, pneumonie), slăbirea memoriei, astenie, surmenaj, debilitate şi ameliorarea stărilor de menopauză (climax). Şcolarii, studenţii, oamenii de afaceri, în general cei ce depun eforturi intelectuale, e bine să bea zilnic 2-3 căni de infuzie de rozmarin.
- Infuzie concentrată din 50 g vârfuri înflorite la 1 litru apă clocotită; se infuzează 15 minute şi se utilizează extern în gargară, spălături, duşuri vaginale, frecţii la entorse şi băi în reumatism, artroze, convalescenţă şi la copiii nervoşi;
- Macerat din 15 g frunze şi flori la 1 litru apă rece, din care se beau 1-3 căni pe zi;
- Tinctură din 10-15 g de frunze uscate la un pahar alcool de 70° şi un pahar apă; se lasă la macerat 10-14 zile, se strecoară în sticluţe bine înfundate şi se consumă intern câte o linguriţă de 3-4 ori pe zi, înainte de mese, având efecte contra colicilor abdominale, ateroscleroză, scleroză cerebrală, astenie, oboseală, stări de slăbiciune, întărirea memoriei, debilitate fizică, pneumonie, hipotensiune (într-o cură de 3-4 luni). Pentru uz extern, tinctura se diluează cu 3 părţi apă şi se foloseşte în comprese sau frecţii la paralizia facială, hemipareză, reumatism, contuzii, luxaţii (în amestec cu salvie), gargară în dureri de dinţi. Tinctura este antiseptică şi cicatrizantă în tratarea plăgilor, în degerături, eczeme, acnee şi seboree.
- Apa Reginei Ungariei se prepară din 100 g flori proaspete de rozmarin şi 20 g frunze proaspete de mentă puse la macerat în 1 ½ litri alcool 90°, timp de 6 săptămâni, la soare sau în loc călduros, cu agitare zilnică. Se strecoară prin stoarcere. Se adaugă apă de trandafiri (în cantitate egală) şi 50 picături ulei de rozmarin. Ca urmare a stimulării circulaţiei sanguine, are efecte venotonice şi de împrospătare a tenurilor obosite şi cu pori dilataţi;
- Siropul de rozmarin se prepară numai din frunze proaspete, cu efecte excelente în hepatite cronice, ciroze, infecţii intestinale, afecţiuni respiratorii, pleurezie, nevralgii, epilepsie, paralizie, surmenaj fizic, tulburări cardiace pe fond nervos, anemie, hipotensiune, cancere;
- Vinul de rozmarin se prepară din 50 g frunze proaspete la 1 litru vin roşu de calitate, se lasă timp de 5 zile cu agitare repetată şi se consumă câte un păhărel la fiecare masă. Asociat cu frunze de salvie (câte 20 g din fiecare) şi o lingură de miere are efecte ca tonic general şi în afecţiuni cardiace, colesterol ridicat, precum şi contra asteniei, oboselii şi stresului.
- Pulbere din frunze şi flori uscate şi măcinate fin din care se iau sublingual câte 1 gram de 4 ori pe zi, timp de minimum 2 săptămâni, cu efecte de stabilizare a tensiunii arteriale, combaterea hipotensiunii şi în cazuri de instabilitate emoţională. Amestecată cu pâine albă prăjită şi măcinată, pulberea de rozmarin are bune efecte în albirea dinţilor şi fortificarea gingiilor;
- Uleiul eteric de rozmarin diluat cu ulei de măsline se administrează (câteva picături pe puţin zahăr) pentru întărirea nervilor şi contra crampelor intestinale, iar extern, la frecţii în dureri reumatice, sciatică; folosit la masaj, dă rezultate bune în combaterea migrenelor şi în debilitate.
- Şamponul de rozmarin se prepară dintr-un pumn de frunze uscate opărite cu 250 ml apă clocotită; se infuzează 3 ore acoperit şi se strecoară. În 500 ml apă distilată se dizolvă 50 g săpun lichid de potasiu şi 10 g carbonat de potasiu care se fierb timp de 30 minute. După răcire se adaugă infuzia de rozmarin în care s-a adăugat 50 ml tinctură de rozmarin şi 1 linguriţă ulei eteric de rozmarin. Şamponul obţinut se trece într-o sticlă care se astupă bine şi se utilizează la spălarea părului gras sau cu mătreaţă. Se constată un efect revigorant şi venotonic asupra pielii capului, ceea ce face ca spălatul să devină o plăcere.

Utilizări în alimentaţie

Bucătăria mediteraneană folosește rozmarin proaspăt, tocat mărunt, la condimentarea multor preparate culinare, cărora le dă un gust deosebit, aromat, uşor amărui, cu miros camforat. În bucătăria italiană, rozmarinul este ingredientul de bază în prepararea specialităţilor de pâine cu ierburi (foccacia). La noi, rozmarinul este folosit la condimentarea sau parfumarea felurilor, principale, de mâncare. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt puiul cu rozmarin, cartofii cu rozmarin la cuptor, friptura clasică de miel la cuptor sau cotletele de porc cu rozmarin la cuptor. Rozmarinul uscat poate fi pus în omleta de dimineaţă, în supe, sosuri de roşii, fructe de mare, creveţi şi calamari. Dacă doriţi să experimentaţi un nou dressing pentru salată, iată reţeta: amestecaţi o linguriţă de rozmarin uscat cu 30 ml de ulei de măsline, sare, piper şi eventual zeamă de lămâie. După ce aţi bătut bine toate aceste ingrediente, turnaţi-le peste salata de vară pe care tocmai aţi pregătit-o.

Atenţie! Indiferent la ce mâncare folosiţi rozmarinul, nu uitaţi că este o plantă cu o aromă foarte puternică - o cantitate prea mare îşi poate pune amprenta prea mult pe gustul final.

Rozmarinul intră în reţetele oţeturilor aromate şi ale saramurilor, sau la aromatizarea unor băuturi şi dulciuri. În toate aceste preparate, rozmarinul activează funcţiile digestive şi  favorizează asimilarea fierului, mai ales în curele antianemice la copii, bătrâni şi convalescenţi. Din vechime s-au constatat proprietăţile conservante şi antiseptice ale frunzelor de rozmarin, fiind utilizat la prevenirea degradării cărnii şi la păstrarea mâncărurilor în stare proaspătă timp de mai multe zile, pe vreme călduroasă.
Preparatele pe bază de rozmarin nu sunt incluse în nicio listă de produse ce pot aduce prejudicii sănătăţii umane. Doar cantităţile mari trebuie să fie evitate de către femeile gravide sau de către cele care alăptează, iar decoctul şi tinctura nu sunt indicate hipertensivilor.


-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.