Se afișează postările cu eticheta Filme artistice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Filme artistice. Afișați toate postările

miercuri, 25 martie 2015

Proiectul Montauk - călătorii în timp + eBook + film artistic (RO)


PROIECTUL MONTAUK 
– CĂLĂTORII ÎN TIMP –

Potrivit unor surse, niciodată confirmate oficial, Proiectul Montauk a constat într-o serie de experimente efectuate la Camp Hero, o stație de cercetare abandonată a Forţelor Aeriene SUA, localizată în Montauk, statul New York. Aici, un grup militar secret, cu uriașe resurse financiare, a trecut peste avizul negativ al Congresului american, propunându-și ca scop crearea unei arme psihologice, seduși fiind de ideea de a controla mentalul inamicilor în război. Se crede că Proiectul Montauk a fost o extensie sau o continuare a unui alt proiect controversat, intitulat „Experimentul Philadelphia”, care ar fi avut loc pe data de 28 octombrie 1943. Mass media oficială consideră și astăzi că toate afirmațiile despre Proiectul Montauk sunt pură ficțiune.


Există totuși numeroase persoane care afirmă că, la un moment dat, în anii 1950, oamenii de știință care au supraviețuit Experimentului Philadelphia s-au întâlnit pentru a stabili continuarea cercetărilor în ceea ce privește aspectele tehnice ale manipulării câmpului electromagnetic care fusese utilizat pentru a face nava USS Eldridge invizibilă și posibilele aplicații militare privind efectele psihologice ale acestui câmp. Ei ar fi întocmit și înaintat un raport în acest sens Congresului, care l-a respins categoric, afirmând că este mult prea periculos. Așa că propunerea a fost făcută direct Departamentului Apărării, cu promisiunea dezvoltării unei arme noi, puternice, care ar tulbura mintea inamicului, inducându-i simptome de schizofrenie la simpla apăsare a unui buton. Departamentul Apărării l-a aprobat, dar, în lipsa unui aviz al Congresului, proiectul a devenit „top secret”, fiind finanțat în secret.

Fondurile inițiale pentru desfășurarea Proiectului Montauk ar fi venit din aurul în valoare de 10 miliarde de dolari al naziștilor, recuperat dintr-un tren găsit de soldații americani într-un tunel din Franța. După golire, trenul ar fi fost aruncat în aer, iar soldații care au participat la operațiune omorâți. Când aceste fonduri s-au epuizat, finanțarea a fost asigurată de ITT și Krupp AG din Germania.

Cercetările au început la Laboratorul Național Brookhaven, din insula Long Island, NY, sub numele de „Proiectul Phoenix”, dar curând s-a constatat că acestea necesită o antenă radar de dimensiuni mari, iar instalarea ei la Brookhaven ar fi compromis securitatea proiectului. Din fericire, Forțele Aeriene SUA își dezafectaseră baza din Montauk, NY, situată nu departe de Brookhaven, și care era deja echipată cu o uriașă antenă radar de tip Sage, care emitea pe gama de frecvențe de 425-450 MHz, ceea ce coincidea cu antena folosită pentru interacțiunea cu mentalul uman din fazele anterioare ale cercetărilor. Zona era întinsă și pustie (Montauk nu devenise încă o atracție turistică) iar accesul pe calea apei permitea transportul discret al echipamentului.

Echipamentul a fost adus la Camp Hero, baza Montauk, la sfârșitul anilor 1960, și instalat într-un buncăr subteran. După cum afirmă teoriile conspiraționiste, pentru a masca natura proiectului, situl a fost închis în 1969 și donat ca parc natural, cu condiția ca tot ce se află sub pământ să rămână proprietatea Forțelor Aeriene (deși, în realitate, baza a rămas operațională până în anii ’80). De fapt, multă vreme parcul nu a fost deschis publicului, sub pretextul că zona este contaminată.

Situl a fost deschis pentru turiști abia pe 18 septembrie 2002, sub numele de „Parcul de Stat Camp Hero”, și există planuri pentru crearea unui muzeu profilat pe istoria celui de-Al Doilea Război Mondial și pe perioada Războiului Rece. În ciuda zvonurilor, nu s-a găsit nicio urmă a vreunei amenajări subterane. Cu toate acestea, pe terenul de la Camp Hero există un deal pe care se pot vedea câteva uși sigilate cu beton.

PROIECTUL MONTAUK
– EXPERIMENTE ÎN TIMP –

Preston B. Nichols & Peter Moon

Cartea pe care vă propunem s-o lecturați a văzut lumina tiparului datorită lui Preston Nichols, care povestește că într-o zi și-a dat seama că el însuși a fost victima experimentelor desfășurate în cadrul Proiectului Montauk. Lucrând pentru o firmă din Long Island care efectua lucrări cu militari, Preston a descoperit că unde radio de mare putere erau transmise asupra echipei cu care lucra, blocând oamenii. Ca expert în radio şi electronică, Preston a localizat emiţătorul la Baza Forțelor Aeriene de la Montauk. Așa a început el cercetări amănunţite, care au durat 10 ani. Achiziţionând multe dintre echipamentele folosite în timpul Proiectului Montauk, el a aflat cu uimire că mulţi oameni din Montauk şi-l aminteau de pe vremea când lucrase acolo. Punctul culminant a fost atunci când și soţul verișoarei lui i-a spus că lucrase la Montauk. Treptat, Preston a început să-şi amintească episoade din viaţa lui care-i fuseseră necunoscute până atunci. După ce a discutat cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri care avuseseră legătură cu Proiectul Montauk, Preston a reuşit să pună cap la cap evenimentele şi să afle ce s-a întâmplat. Cumva, el trăise două vieţi: într-una lucrase la Montauk, iar în cealaltă, lucrase în altă parte.
Experimentul Philadelphia
(The Philadelphia Experiment) (RO)


duminică, 28 decembrie 2014

Vinul la români + eBook + film artistic


VINUL LA ROMÂNI

Cultivarea viței de vie a fost o preocupare străveche a străbunilor noștri. Geto-dacii, locuitorii antici ai pământurilor de la Dunăre, Marea Neagră și Carpați, prețuiau vinul în mod deosebit, iar vița de vie era una dintre cele mai importante bogății ale lor. Ei obișnuiau să bea vinul turnat în coarne de bou sau de cerb, în ulcică sau chiar în tigve. Se spune că pe vremea marelui rege Burebista, întemeietorul primului stat centralizat dac, dacii făcuseră o așa pasiune pentru vin, încât regele, sfătuit de marele preot Deceneu, a luat măsura dezrădăcinării viței de vie. Se pare însă că decizia lui a fost determinată mai mult de interesul pe care-l arătau popoarele vecine pentru vinul dacilor, și care, din acest motiv, făceau aici dese incursiuni.


Dar, cu toate măsurile pe care le-ar fi luat Burebista, ceea ce se știe cu siguranță este că la venirea romanilor în Dacia, cultivarea viței de vie se practica pe suprafețe întinse de teren. Vinul a fost pentru acest teritoriu o bogăţie de prim rang şi în schimburile comer­ciale: „De acolo – spunea Homer – veneau zilnic corăbii încărcate cu vin pentru trupele greceşti care asediau Troia, de acolo a obţinut Odysseus de la Maran, preotul lui Apollon din Lamaria, băutura mi­nunată cu care l-a îmbătat pe ciclopul Polifem”. Istoricul francez Raymond Billiard consemnează în cartea sa „Vinul în antichitate” că „dintre toate părţile Europei, Tracia a fost cea mai veche şi mai respectată pentru vinurile sale şi cea care şi-a păs­trat cel mai mult timp pres­tigiul”.

După cucerirea Daciei de către romani, cultura viței de vie s-a rafinat și s-a dezvoltat și mai mult, grație tehnologiilor și tehnicilor aduse din Imperiu. Cele mai importante izvoare istorice care confirmă permanența și importanța culturii viței de vie în Dacia Traiană sunt emisia monetară și medalia „Dacia Felix”, bătute în anul 112 de împăratul Traian. Provincia este reprezentată printr-un chip de femeie care poartă în brațe doi copii, unul ținând în mână un strugure, iar celălalt, spice de grâu. După retragerea Aureliană, în anul 271, daco-romanii au continuat să cultive vița de vie pe teritorii extinse, mai ales în zona subcarpatică. La începutul secolului al IV-lea, după ce procesul de creștinare a locuitorilor s-a generalizat, vinul a început să fie folosit și în ritualurile religioase.

De-a lungul secolelor care au urmat, prepararea vinului a continuat să fie una dintre preocupările de bază ale românilor. Viticultorii și proprietarii de podgorii s-au aplecat tot mai mult asupra acestei îndeletniciri, devenind cunoscuți și dincolo de granițele țării, fapt care l-a făcut pe istoricul B.P. Haşdeu să afirme: „Românii au fost pururea şi fără întrerupere o naţiune vitivinicolă”.

Precizări şi mai edifica­toare şi în cunoştinţă de cauză referitoare la viticultură și vin sunt cele ale marelui istoriograf şi cărturar român Dimitrie Cantemir, consemnate în lucrarea sa, Descriptio Moldaviae: „Pe toate cele­lalte bogăţii ale pământului le întrec viile alese, înşiruite pe o lungă fâşie între Cotnari şi Dunăre; sunt aşa de rodnice, încât un singur pogon dă adesea patru până la cinci sute măsuri de vin” [o măsură = 40 litri] sau: „Vinul cel mai ales este cel de Cotnari. Cutez să susţin că este mai bun decât vinaţurile europe­neşti”, adăugând în conti­nuare: „Aceste vii nu sunt de folos numai localnicilor ţării pentru nevoile lor, ci preţul scăzut atrage aici negustori ruşi, leşi şi chiar unguri, care duc la ei în ţară, an de an, tot mai mult vin”.

Chiar dacă au existat ani cu producție viticolă slabă și chiar dacă viile au căzut victime filoxerei, renumele unor soiuri de vin și al unor podgorii românești s-a impus și dincolo de hotarele țării. Amintim aici podgorii ca: Drăgășani, Dealu-Mare, Odobești, Cotești, Cotnari, Târnave, precum și sortimentele Grasă, Tămâioasă, Băbească, Busuioacă, Fetească, Braghină, Crâmpoșie, Frâncușă și altele. Această zestre de soiuri românești este completată cu cele mai reputate soiuri străine, cunoscute după locul de origine: Sauvignon, Chardonnay, Traminer, Muscat, Riesling, Pinot Gris, care deseori, în unele podgorii din România, le-au depăşit prin generozitate şi fineţe pe cele din ţările de origine.

La români, ca și la alte popoare, de altfel, vinul a fost alături de oameni, atât la necaz, cât și la bucurie, simbol al prieteniei, al înțelegerii și voioșiei, precum și sursă de inspirație sau de meditație pentru poeți, scriitori și compozitori.

CUM ASOCIEM VINUL CU MÂNCAREA

- la peşte, stridii, melci, crustacee – vinuri albe seci, spumoase ușoare, şampanie brută;
- la antreuri şi aperitive – vinuri albe, seci sau demiseci, vinuri rosé;
- la carne albă (viţel, miel, porc) şi la carne de pasăre – vinuri roşii buchetoase, uşoare, vinuri albe seci aurii;
- la carne roşie (ovină, bovină) – vinuri de marcă roşii, pline, generoase şi puternice;
- la vânat, aceleaşi recomandări ca mai sus, rezervându-se însă vinurile delicate şi elegante pentru vânatul cu pene şi vinurile pline pentru vânatul cu păr;
- la sfârșitul mesei – vin roşu sau vin alb licoros;
- la brânzeturi, după cum urmează:
-  la cele fermentate, de consistenţă moale – vinuri roşii puternice, de mare sevă;
-  la cele de consistenţă semi-dură, cu pete verzi în interior – vinuri roşii uşoare;
-  la brânză de oi – vinuri rosé, albe seci, roşii nesăţioase şi fructuoase;
-  la brânză proaspătă, ca o pastă topită – vinuri albe şi rosé dulci;
- la desertul zaharat – vinuri spumante, demidulci, vinuri dulci naturale;
- la fructe – vinuri albe dulci, spumante, demidulci;
- la cafea – vinars (distilate învechite, de tip coniac), rachiu de fructe, lichioruri de marcă.

Conform gastronomilor și somelierilor, ordinea de servire a vinului este următoarea:
Vinurile ușoare înaintea celor cu tărie alcoolică mai ridicată;
Vinurile seci înaintea celor dulci;
Vinurile albe mai întâi și apoi cele roșii;
Vinurile tinere mai întâi și apoi vinurile vechi;
Antreurile trebuie însoțite de vinuri albe, seci, ușoare, tinere sau spumante brute;
La supe și ciorbe nu se servesc vinuri;
La pește, vin alb sec; cu cât peștele este mai gras, cu atât vinul trebuie să fie mai acidulat;
La carnea de pasare se servesc vinuri albe, seci, de calitate;
La carnea de porc și vită se servesc vinuri roșii, vechi;
La vânat se servesc vinuri roșii, vechi, de mare calitate;
Brânzeturile se servesc cu vinuri roșii vechi, seci și tari;
Desertul este însoțit de vinuri dulci și aromate.

Fiecare categorie de vinuri se servește la o anumită temperatură:
- Vinurile roșii și cele fine se servesc la temperatura camerei.
- Vinurile albe seci, demiseci, dulci, precum și cele spumante se servesc răcite, dar nu refrigerate.

Pe aceeași temă citiți și postarea noastră: Vinul - cea mai apreciată băutură din lume

Istoria vinului și cele mai prestigioase soiuri de vin


Secretul din Santa Vittoria
(The Secret of Santa Vittoria) (RO)

„Secretul din Santa Vittoria” este un film din 1969, produs de Metro Goldwyn Mayer și regizat de celebrul Stanley Kramer. Povestea este bazată pe best-seller-ul romancierului Robert Crichton și beneficiază de interpretările de excepție ale actorilor Anthony Quinn, Anna Magnani, Virna Lisi, Hardy Krüger și Sergio Franchi. Filmările au fost făcute în localitatea Anticoli Cortese, nu departe de Roma. Acțiunea se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în vara anului 1943, imediat după căderea guvernului fascist al lui Benito Mussolini. În acel timp, armata germană a speculat vidul de putere pentru a ocupa cea mai mare parte a peninsulei italice.
Italo Bombolini (interpretat de Antony Quinn) este primar în Santa Vittoria, un orășel care-și câștigă traiul din cultivarea viței de vie și vânzarea vinului produs de localnici. Când aceștia află că forțele de ocupație germane vor să le rechiziționeze stocul de vin, ascund cea mai mare parte (cca 1 milion de sticle) într-o peșteră, înainte ca detașamentul condus de comandantul Sepp von Prum (interpretat de Hardy Krüger) să ajungă în sat. Nemților li se oferă vreo 1000 de sticle, dar von Prum știe că trebuie să existe mult mai multe. Urmează o bătălie între două tipuri de inteligență, cea cultivată și cea nativă. Cine va ieși biruitor veți afla urmărind acest film excepțional.


sâmbătă, 12 iulie 2014

Moartea cerebrală și frauda donării de organe + VIDEO + film artistic (RO)

-->

MOARTEA CEREBRALĂ
ȘI FRAUDA DONĂRII DE ORGANE

Până în luna decembrie 2013, dacă m-ar fi întrebat cineva, și eu eram convinsă că donarea de organe e o treabă bună, umană, profund etică și de o moralitate impecabilă. Pe undeva, e ca și cu vaccinarea: mulți oameni trăiesc cu iluzia că e o chestie bună, până când – loviți oribil de destin – încep să se informeze cu adevărat despre subiectul respectiv.


Pe 18 decembrie a murit draga mea prietenă Bobo. În aceeași zi în care am reușit în sfârșit să dau de soțul ei la telefon, am aflat că fusese debranșată de la aparate și i se recoltaseră deja organele pentru transplantare! Din momentul acela, am umblat peste 3 săptămâni ca un zombi, lovită de tren, năucită, plângând în fiecare zi ore întregi, nedormind nopți în șir, anesteziată de durere și șoc... Și mi-am adus aminte de un mail primit acum o jumătate de an de la o familie de nemți care mă rugaseră să le trimit și lor în format pdf traducerea în română a prelegerii dr. Loibner despre originea și istoria vaccinurilor, iar după aceea îmi trimiseseră două broșurele despre moartea cerebrală și donarea de organe, cu rugămintea să-mi fac timp să le traduc și pe acelea în română, fiindcă ei merg des într-o zonă rurală din România, unde oamenii nu sunt deloc informați despre aceste aspecte. Fiind atunci în focuri cu proiectul Sophie, am aruncat doar foarte scurt un ochi pe documentele respective, practic neînregistrând despre ce era vorba, și le-am salvat, în ideea că voi reveni la ele când îmi vor permite prioritățile... 

O să-mi reproșez toată viața că nu am parcurs atunci cu atenție textele respective, dar cred că știți și voi cum se întâmplă când ceva nu vă atinge personal, e ușor de ignorat, de blocat, de băgat capul în nisip și mers în continuare prin viață cu ochii închiși... La vaccinare am avut norocul și am fost binecuvântată cu o prietenă care mi-a deschis ochii asupra acestei fraude încă dinainte de a rămâne însărcinată, astfel încât m-am putut informa pe îndelete și fără frică. Ei bine, la capitolul moarte cerebrală și donare de organe eram total ignorantă... mai bine zis credeam - ca cei mai mulți dintre voi - ce auzisem la televizor și citisem prin ziare: că e o chestie nobilă, de o înaltă ținută morală, care salvează vieți și ar trebui să ne facă pe toți să semnăm cardurile de donatori.

Ei bine, pot să vă spun că de pe data de 19 decembrie și până în ziua de azi am citit deja sute de pagini și materiale în română, engleză și germană pe aceasta temă, am stat nopți întregi și am urmărit zeci de prelegeri, interviuri, filme și reportaje, m-am înscris pe două grupe de Facebook care se ocupă cu această temă, încât cred că la ora asta aș putea să țin o prelegere de două ore cu toate informațiile pe care le-am acumulat până acum. Ca și pentru subiectul vaccinării, am simțit nevoia să fac un research aproape exhaustiv, mai ales că din căutările mele pe internet a reieșit că nu există un alt articol în limba română de complexitatea celui pe care vi-l propun azi.

Articolul de față este, pe lângă dorința mea de a informa cât mai mulți oameni, în primul rând o încercare de a-mi spăla păcatele față de draga mea prietenă, pe care am să-mi reproșez toată viața că n-am putut s-o salvez. Nu, nu de la moarte, ci măcar de la disecția pe viu care se cheamă „donarea de organe”! Deja primele lucruri pe care le-am aflat de la soțul ei la telefon mi-au aprins beculețele. Medicii de ambulanță au dus-o mai întâi la un spital din apropiere, asta fiind prima chestie suspectă: nu l-au lăsat și pe soț în ambulanță, deși ea își pierduse cunoștința și în indicațiile legale pentru paramedici scrie clar că „Prezența unui însoțitor în ambulanță este permisă atunci când este spre binele pacientului. De asemenea, prezența însoțitorului este recomandată la transportul copiilor sub 14 ani și al persoanelor care, din cauza stării în care se află, nu pot da detalii despre ele însele”. Când soțul ei tocmai parca mașina la acel spital, l-au sunat pe mobil ca să-i comunice că s-au răzgândit și au dus-o la ALT spital (aflat mult mai departe!), anume Clinica Bremen-Mitte, care – vai, ce „coincidență” – are și un centru de transplantare afiliat! Pentru mine e clar că soarta ei a fost decisă încă din ambulanță!

Apoi, la clinică, soțul ei primea în fiecare zi un alt diagnostic de la câte un alt medic, unul mai evaziv ca celălalt: ba era atac cerebral, ba era anevrism și o operau, ba era „ceva genetic, mai bine că nu aveți copii, altfel putea fi transmis pe linie genetică” (!). S-au eschivat când el a întrebat dacă a intrat ea singură în comă sau au băgat-o ei, ca s-o stabilizeze. Într-o zi, l-au chemat să discute și nu a apărut nimeni. A doua zi a apărut o doctoriță nouă, după ce iar a fost lăsat să aștepte cu orele. În final, i s-a comunicat că Bobo intrase în moarte cerebrală, totul ireversibil, bla bla bla... și apoi a venit și întrebarea inevitabilă: „Nu ne dați organele?” Era candidata perfectă: 45 de ani, fără copii, șomeră și fără rude lângă ea, cu excepția soțului. Vă las pe voi să trageți concluziile, căci eu nu mai am lacrimi, sunt împietrită.

Știu că articolul ăsta va fi o lectură extrem de dureroasă și neplăcută, care vă va face pe alocuri să vi se strângă stomacul, dar dacă tot ați ajuns aici, vă rog să citiți cu atenție totul și să vă convingeți singuri. Apelez ca întotdeauna la discernământul fiecăruia să-și facă propria părere. De data asta am să încerc să pun mai puține linkuri în text, am să pun mai multe pe lista de surse din final, pe care vă invit să le parcurgeți, ca să fiți informați din surse medicale independente despre ce înseamnă cu adevărat „darul vieții”, de care vorbesc cu atâta abnegație cei care vor să vă convingă să vă faceți card de donator!


Sunteți sau vreți să deveniți donatori de organe?
 Citiți cu atenție acest articol din ciclul „Minciunile profitabile ale științei”.
Of, știu că a fost un articol lung și obositor și nici măcar n-am cuprins toate aspectele care trebuie luate în considerare, dar am speranța că acum știți exact la ce să vă așteptați când auziți cuvintele „donare de organe”. Vă doresc să nu ajungeți niciodată în situația scumpei mele prietene sau a soțului ei! Gândiți-vă și cântăriți bine toți factorii implicați, înainte să luați decizia de a vă pune eventual la dispoziția acestei mașinării frauduloase. Dacă vă decideți în favoarea donării de organe, nu uitați să precizați pe declarația respectivă că doriți să primiți anestezie generală când vi se vor scoate organele cu inima încă bătând! Dacă luați decizia că nu vreți să ajungeți vreodată în situația de a fi măcelăriți de vii, vă rog mult să răspândiți acest articol la toți cunoscuții, ca să se informeze cât mai mulți oameni! Last but not least, încercați să înțelegeți că trebuie să vă trăiți viața din plin, conștient, autentic, frumos, în așa fel, încât să nu aveți nimic de regretat. Astfel, atunci când vă va veni timpul, sufletul vostru se va putea desprinde în mod firesc și natural de ciclul prezent al vieții materiale.

Cum se desfășoară testarea pentru diagnosticul de „moarte cerebrală”
Coma (RO)

Susan Wheeler este o studentă în anul trei la medicină, rezidentă la spitalul Boston Memorial. Încă din primele zile, devine contrariată după ce observă numărul alarmant de mare de pacienți care intră în comă. Începe să urmărească mai îndeaproape ce se întâmplă în timpul operațiilor și descoperă că pacienți sănătoși, care în mod normal n-ar trebui să aibă complicații în urma unor operații simple, ca cea de apendicită, ajung în comă, fără un motiv aparent. Curioasă să afle ce se întâmplă în spital, reușește să pună mâna pe niște dosare la care nu este autorizată să aibă acces. De aici, găsește o pistă care o duce la misteriosul Institut Jefferson, unde ajung toți pacienții intrați în comă, și unde, cu aparatură și costuri apreciabile, acestora li se mențin un timp funcțiile vitale. În ce scop? Vizionați acest film excepțional realizat și interpretat și veți afla. În rolurile principale: Geneviève Bujold, Michael Douglas și Richard Widmark.


Coma 1 (RO) de frumoasaverde



Coma 2 (RO) de frumoasaverde

joi, 27 decembrie 2012

Neale Donald Walsch - Conversații cu Dumnezeu + film artistic (RO)

-->

CONVERSAȚII CU DUMNEZEU

Neale Donald Walsch este un apreciat scriitor american, autorul seriei Conversații cu Dumnezeu. Cărțile care compun până în acest moment seria sunt: Conversații cu Dumnezeu (3 volume), Prietenie cu Dumnezeu, Comuniune cu Dumnezeu, Noile revelații, Dumnezeul de mâine, Ce vrea Dumnezeu, Acasă cu Dumnezeu într-o viață care nu se termină niciodată, Mai fericit decât Dumnezeu și ultima sa carte, Când totul se schimbă, schimbă totul.

Neale Donald Walsch s-a născut în Wisconsin, Milwakee pe data de 10 septembrie 1943. A fost crescut în spiritul romano-catolic, familia încurajându-i interesul pentru tot ce ține de spiritualitate. Lecturile sale ulterioare au vizat o comparare a religiilor lumii, studiind ani la rând Biblia, Rig Veda și Upanishadele. El spune că ideile lui nu sunt venite prin channeling, ci mai degrabă inspirate de Dumnezeu, și că pot ajuta o persoană să se raporteze la Divinitate din perspectiva modernă. Dumnezeul din cărțile sale spune că „nu trebuie să faci nimic extraordinar pentru a fi împlinit”. Walsch crede într-un Dumnezeu panteistic, care încearcă să ni se arate ca o ființă lipsită de ego și care se identifică cu fiecare dintre noi. Viziunea lui Neale Donald Walsch cuprinde o unificare a tuturor sistemelor de credințe ale lumii, pentru ca evoluția spirituală personală să fie mai bine înțeleasă și realizată de omul zilelor noastre. El a înființat mișcarea spirituală Humanity’s Team (Echipa umanității), al cărei scop este să-și facă cunoscute convingerile lui într-un nou tip de spiritualitate. Mesajul central al credinței lui Neale este acela că noi suntem una cu Dumnezeu, într-o stare comună a existenței. El spune că această stare poate fi atinsă prin simplul act de a ajuta alți oameni. „Cea mai rapidă cale de a face un lucru bun în viața ta este de a-i ajuta pe alții să-l facă; cel mai rapid mod de a-ți folosi înțelepciunea care există în inima ta este să ajuți o altă ființă, pentru că noi toți suntem unul”. Neale Walsch are nouă copii și locuiește cu soția sa, Nancy, în Ashland, sudul statului Oregon. Împreună, au pus bazele Fundației „Conversații cu Dumnezeu”, o organizație non-profit, al cărei scop este acela de a sprijini procesul de vindecare al lumii, făcând cunoscute mesajele acestor cărți unui număr cât mai mare de oameni.

Dl. Walsch călătorește în întreaga lume, ținând prelegeri și organizând workshop-uri și cursuri pe baza revelațiilor sale. Iată un fragment de 4 minute, în care veți înțelege de ce concepția lui despre Divinitate e mai convingătoare decât cea a oricărui sistem religios existent pe glob:

Există un Dumnezeu (There is a God) (RO)


La sfârșitul anilor ‘80, înainte de a începe să scrie seria „Conversații cu Dumnezeu”, Walsch a trecut printr-o serie de necazuri: un incendiu i-a distrus toate bunurile, a divorțat, un accident de mașină i-a produs o fractură la gât. Odată refăcut, dar singur și fără loc de muncă, Walsch a fost nevoit să trăiască într-un parc de corturi și rulote în Jackson Hot Springs, la periferia localității  Ashland, Oregon. Aici, pentru a-și asigura hrana zilnică, el colecta și ducea la un centru de reciclare conserve de aluminiu. Deznădăjduit, în acele momente, simțea că viața lui s-a împotmolit definitiv. La un moment dat însă, soarta i-a surâs, reușind să se angajeze ca gazdă a unui talk-show la un post de radio local. Viața lui a revenit la normal, s-a mutat într-o locuință decentă și și-a recăpătat respectul de sine. Acesta a fost și momentul în care a început să scrie primul volum din celebra serie „Conversații cu Dumnezeu”. În România, cărțile lui Neale Donald Walsch sunt publicate de Editura For You și Editura Daksha.

În 2003 a fost lansat filmul „Indigo”, scris de Neale Donald Walsch și James Twyman și regizat de Stephen Simon. Pelicula spune povestea imaginară a unui bunic (jucat de Walsch) salvat de nepoata sa, care este un copil indigo. Al doilea film, „Conversații cu Dumnezeu”, a avut premiera pe 27 octombrie 2006 în Statele Unite și pe 10 noiembrie în Canada. În 2007, filmul a fost distribuit publicului și pe DVD.

Sursa informațiilor: Wikipedia

Vă recomandăm să vizionați filmul „Conversații cu Dumnezeu”, postat pentru voi aici. Este povestea adevărată a vieții lui Neale Donald Walsch și a apariţiei primei sale cărţi din seria „Conversaţii cu Dumnezeu”. Veți vedea cât de grele pot fi încercările prin care trece un om în viață și cum pot fi, totuși, învinse. Veți vedea ce minuni poate face conexiunea umană, dincolo de diferențele rasiale, prejudecăți sau statut social. Este un film motivațional emoţionant, excelent interpretat de actorul Henry Czerny. Merită vizionat!

Conversații cu Dumnezeu - film artistic (RO)

-->

luni, 3 septembrie 2012

Românce remarcabile (film artistic + slideshow)

-->
 
 ROMÂNCE REMARCABILE

ECATERINA TEODOROIU - EROINA DE LA JIU

Pe numele său adevărat Cătălina Toderoiu, s-a născut la 16 ianuarie 1894, la Vădeni (azi contopit cu Târgu Jiu), judeţul Gorj şi a fost eroina Armatei Române din Primul Război Mondial. Ea şi-a început activitatea de susţinere a Armatei ca infirmieră la spitalul din Târgu Jiu, făcând parte din cohorta de cercetaşi „Domnul Tudor”. La 15 august 1916, ziua în care România a intrat în război, toţi cercetaşii au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei. Printre aceștia s-a aflat şi Ecaterina. Momentul de decizie asupra înrolării ca soldat a avut loc la moartea fratelui ei, Nicolae, căzut pe front, când s-a simțit datoare față de țară și și-a dorit s-o slujească în locul lui.
După mai multe încercări de a participa pe front ca soldat activ, de fiecare dată spunându-i-se că locul unei femei este în spital, ca infirmieră, ia totuși calea frontului. Comandanții superiori au cedat insistențelor ei și au trimis-o să se alăture ostașilor români în calitate de luptător cu arma în mână. Prima bătălie la care a participat a prins-o în primele rânduri. Încetul cu încetul, toată lumea a început s-o respecte și s-o iubească pentru dăruirea și curajul ei. A parcurs traseul Târgu-Jiu, Dăneşti, Brătuia, Floreşti, Răşina, Peşteana, Tunşi, unde a fost luată prizonieră şi dusă la Cărbuneşti, dar a reușit să scape împuşcând santinela de pază. Revenind pe câmpul de luptă, este rănită uşor la picior, iar mai apoi un obuz îi fracturează tibia şi coapsa stângă. Nu se dă bătută, iar începutul lui 1917 o prinde cu rănile aproape vindecate, cu dorința de reveni în luptă și cu onoruri oferite de regele Ferdinand: Ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război” și Ordinul „Virtutea militară de război clasa a II-a”.
La 22 august 1917 a avut loc bătălia de la Varnița și Muncelu. Acțiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare a fost oprită de către Armata Română, iar în cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent, fiind răpusă de două gloanțe în piept. Ultimele ei cuvinte, cutremurătoare, dar pline de motivație și patriotism, au fost: Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine! Înainte! Răzbunaţi-mă!”.
A fost înmormântată pe câmpul de luptă, dar mai târziu, trupul ei a fost mutat. Un monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu a fost ridicat la Târgu Jiu de către Milița Petrașcu, sub forma unui sarcofag din piatră sculptat în basorelief, şi amplasat în centrul municipiului. Casa în care s-a născut Jeanne D’Arc a noastră există şi azi în Târgu Jiu, ca muzeu dedicat tinerei eroine care a căzut pentru patrie în timpul Primului Război Mondial.
Pentru fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, faptele curajoase şi sacrificiul suprem al Eroinei de la Jiu ar trebui să fie o pildă plină de învățături, curaj și patriotism. Iar dacă doriți să vă apropiați mai mult de viața acestei românce remarcabile, puteți viziona filmul Ecaterina Teodoroiu, realizat în 1978, în regia lui Dinu Cocea.




Multe alte biografii ale unor femei celebre din țara noastră puteți citi pe site-ul http://www.cenusadetrandafir.ro în cadrul seriei Românceremarcabile, scrisă de Valentina Roman, o tânără româncă de asemenea remarcabilă prin demersul ei.


FEMEI CELEBRE DIN ROMÂNIA


-->

vineri, 18 mai 2012

Mareșalul Antonescu - Document de arhivă + documentar + film artistic

-->

MAREȘALUL ION ANTONESCU

DOCUMENT DE ARHIVĂ

Ion Antonescu (1882-1946) a fost un om politic român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului. Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial, de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României, sub presiunile Germaniei. A fost demis de la conducerea statului de regele Mihai I, prin Actul de la 23 august 1944. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. (Wikipedia)


Scrisoarea Mareșalului Ion Antonescu adresată lui C.I.C. Brătianu
la data de 29 octombrie 1942

Fiecare are libertatea de  înţelege ce şi cum doreşte. Este mesajul unui român, ucis de unii şi de alţii, izbitor de actual, deşi scris în urmă cu cca 70 de ani. Mai jos, puteți citi scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către capul politicienilor de-atunci, I.C. Brătianu. În ciuda timpului scurs, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost în stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a Mareşalului Antonescu, atunci. Pentru a înțelege prezentul, e necesar să ne cunoaștem trecutul. Să-l aflăm:

Ion Antonescu - Scrisoare de răspuns 
adresată lui C.I.C. Brătianu (29 octombrie 1942)

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros? Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.

În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate 20 de secole de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de  îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect de  pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiuitoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale dv., în detrimentul statului.

Adăugaţi la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit  economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât  de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivnițe de desfacere, nici bani depuşi,  nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.

Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi  până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceau, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă, eu nu voi  putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceeaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul  meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat  acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu. 

Când am intrat în război, cu prudenţa caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi  grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că e mai bine. Şi unul şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri fără prestigiu militar, care au deraiat de la linia principiilor strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag  armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi  astăzi, în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în  condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.

A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei  pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată domnule Brătianu la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.

Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând  de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi domnule Brătianu nu mai e loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dv. de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de  îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns cum v-am răspuns fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.

Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. 

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor are răspunderea destrăbălării administrative, iudeo-masonizării ţării, venalităţii, compromiterii viitorului neamului şi catastrofei graniţelor, nu mai are  calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie".

Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,
dos. 61/1940, f. 88-221

Destinul lui Ion Antonescu - documentar



Oglinda - Începutul adevărului (film artistic în regia lui Sergiu Nicolaescu - 1993)

-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.