Se afișează postările cu eticheta OSHO. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta OSHO. Afișați toate postările

miercuri, 8 iunie 2016

OSHO - Sfârșitul eroilor



SFÂRȘITUL EROILOR

OSHO

Întrebare: Bhagwan, ai spus odată că tu ești omul nou de care lumea are nevoie și că această comunitate este pregătirea pentru venirea lui. Vezi cumva aici, între noi, oameni cu acest potențial, care vor deveni, ca și tine, oameni noi, sau doar pregătești noile generații?


Răspuns: Nu m-a preocupat niciodată viitorul și nici trecutul. Singura mea preocupare este prezentul. Iar prin „omul nou” nu înțeleg un anume model, tipul ideal, ci un om care are propria lui individualitate, care nu este copia altcuiva. Omul nou nu va fi nici ca mine, nici ca altcineva. Fiecare va fi el însuși, autentic. Cel mai important lucru care trebuie înțeles este acela că egalitatea este o iluzie. Marx, Engels, Lenin și alți gânditori comuniști au introdus în mințile a milioane de oameni (și nu numai ale comuniștilor) ideea că țelul suprem trebuie să fie egalitatea. Greșit! Numai mașinile pot fi egale, oamenii nu. Așa cum două chipuri nu sunt identice și două degete nu au aceleași amprente, nici doi oameni nu sunt la fel. Dacă vrei ca toți oamenii să fie egali, trebuie să le distrugi umanitatea și să-i faci roboți.

Această idee absurdă a egalității s-a răspândit acum în toată lumea. De ce a influențat atâția oameni e foarte ușor de înțeles. Fiecare om se simte inferior cuiva, fie din punct de vedere intelectual, fie financiar, fie fizic. Fiecare om poartă în el un complex de inferioritate, și asta pentru că se compară în permanență cu alții. Evident că există oameni care sunt mai inteligenți decât tine, sau ale căror calități fizice le întrec pe ale tale. Dacă începi să te compari cu ei, este imposibil să nu te simți inferior. Chiar și Napoleon, unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii, era complexat: măsura numai 1,65 m înălțime și era foarte sensibil în această privință. Se povestește că într-o zi, când încerca să agațe o pictură pe perete și nu ajungea la cui, garda lui de corp a sărit să-l ajute: „Sire, lăsați-mă pe mine, sunt mai înalt ca dumneavoastră”. Atunci, Napoleon s-a înfuriat și i-a răspuns: „Retrage-ți cuvintele sau te omor pe loc! Poate vrei să spui că ești mai lung decât mine, dar mai înalt, niciodată!”. Soldatul îi atinsese punctul sensibil...

Așadar, chiar și omenii cu o putere imensă se pot simți inferiori altora, când încep să se compare. De aceea comunismul a influențat atâți oameni. Asta n-a avut nimic de-a face cu economia, cu capitalismul. Pur și simplu le-a împlinit oamenilor dorința de a se simți egali cu toți ceilalți. Nimeni nu a privit comunismul sub aspectul lui psihologic. El a fost studiat numai ca teorie economică. Fals! De fapt, este o consolare psihică pentru toți cei care se simt inferiori într-un fel sau altul. De aici s-a ajuns ca jumătate din omenire să fie comunistă. Comunismul este acum cea mai puternică religie și continuă să se răspândească, iar dacă nu vom putea crea un om nou, care să nu aibă niciun fel de complexe de inferioritate, această doctrină va cuprinde întreaga lume.

Omul nou nu va fi un comunist, pentru că el nu va dori să fie egal cu ceilalți. Omul nou va dori să fie el însuși, un unicat, și va dori ca toți ceilalți să se considere la fel. O societate de oameni unici, fiecare în felul lui, va fi cea mai bogată societate care a existat vreodată în lume. Unul va fi pictor, unul poet, unul sculptor, unul om de știință. Fiecare va avea unicitatea lui. Tot ce va face un om va purta amprenta lui și el va deveni un creator. Nu vor exista motive de comparație. Trăim de mii de ani cu acest complex de inferioritate și suferim: „Natura n-a fost bună cu mine”. Începe să-ți valorifici unicitatea și renunță la ideea de egalitate, care ar fi posibilă numai dacă ai fost creat într-o fabrică, pe o linie de asamblare, în care caz n-ai mai fi un om, ci o mașină.

Omul nou nu va fi ca mine, în sensul că nu va fi copia mea fidelă. Dar într-un fel, va fi ca mine. Eu sunt un om independent; și el va fi independent. Eu sunt eu însumi; și el va fi el însuși. Eu nu  accept să cred în nimic din ceea ce n-am experimentat eu însumi. Eu fie știu, fie nu știu, nu mă situez undeva, între aceste noțiuni. Credinciosul e la mijloc. El nu știe, dar pretinde că știe. Întâlniți astfel de ipocriți pretutindeni în lume, adunați în biserici, sinagogi, temple, moschei. Nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu, dar se roagă la el. Habar n-au dacă rugile lor sunt auzite, dar continuă să se roage. Omul nou va fi un căutător, nu un credincios. Se va îndoi și își va pune întrebări. Îndoiala este singura cale care duce la adevăr. Credința este o barieră, nu un pod. Niciun credincios n-a ajuns vreodată la adevăr. Credința lui îl împiedică să cerceteze.

În această privință, omul nou va fi ca mine. Eu am pus totul sub semnul întrebării. N-am acceptat niciodată nimic doar pentru că așa stă scris în sfintele scripturi, pentru că marii fondatori ai religiilor au spus-o, sau pentru că marii sfinți au confirmat-o. M-am încăpățânat să cred că nimic nu-mi poate dovedi ceva, în afară de propria experiență. Când ajungi singur la adevăr, te umpli de bucurie, înflorești. Căutarea a luat sfârșit, ființa ta e acasă. Bineînțeles că fiecare va căuta adevărul în felul lui. Drumul spre adevăr este precum cerul. Păsările zboară într-o direcție, dar nu lasă urme, nu le poți urma. Cerul tău interior e la fel, trebuie să-ți găsești singur drumul.

Omul nou își va croi singur drumul, nu va merge pe unul deja bătătorit de alții. Hinduismul, creștinismul, iudaismul sunt drumuri gata construite, autostrăzi confortabile, dar care nu duc nicăieri. Ele înconjoară pământul în toate direcțiile. Urmându-le, te poți învârti astfel toată viața, fără să-ți atingi vreodată propriul sine, pentru că niciunul dintre aceste drumuri nu este conectat cu tine. Nu este drumul tău. Dacă ești un adevăratul căutător, ignoră aceste drumuri și pășește în necunoscut. Cu fiecare pas vei simți că ești mai aproape de casă, vei simți o pace pe care n-ai cunoscut-o înainte, vei simți iubire, compasiune, extaz. Bătăile inimii tale vor deveni muzică și toată ființa ta se va armoniza cu ea. Sunt semnele că te apropii de casa ta.

Da, eu sunt omul nou și vă pregătesc calea ca să deveniți și voi oamenii noi. De aceea insist să vă folosiți inteligența, să fiți tăcuți și meditativi. Alegeți un drum nou și nu vă lăsați descurajați de bolovanii întâlniți în cale. Transformați fiecare piatră într-o treaptă și veți fi răsplătiți. După cum văd, sunteți o comunitate pură, proaspătă, senină. Acestea sunt semne bune. Păreți că vreți să scăpați de ceea ce v-a învățat societatea, de vechile tipare. Acum aveți această șansă. Aici puteți deveni independenți și creativi. Nimeni n-o să vă forțeze să faceți ceva și nimeni n-o să vă reproșeze nimic.

Omul nou este un om liber. Nu este sclavul nimănui, nici al părinților, nici al partenerului de viață. Este propriul lui stăpân. Nu depinde de nicio autoritate și nu are nevoie de un Dumnezeu, care nu este altceva decât proiecția unor minți bolnave, care au nevoie în permanență de un tătic atotputernic, care să-i călăuzească. Văd că unora dintre voi nu le convine ce spun, dar am să continui. Eu nu pretind că sunt omniscient. Nu știu ce se întâmplă în camera alăturată, deși aud zgomote. Cred că se pregătește masa, dar ce anume, habar n-am. Tot așa, nu pot pretinde că știu ce faceți voi toată ziua, pentru că nu ies din cameră. Dar simt că mulți dintre voi proiectați asupra mea figura părintelui ocrotitor. Vă rog, nu mă transformați într-un ecran pe care să proiectați ce vreți voi, pentru că n-am să mă comport după cum vă așteptați, așa cum nici eu nu mă aștept ca voi să vă comportați după cum vreau eu. Haideți să fim de acord asupra unui singur lucru: fiecare să-și păstreze independența.

Omul nou va continua să trăiască în comunități, împreună cu alți oameni, dar va fi un om liber. Eu sunt omul nou. Și voi trebuie să fiți oameni noi, și împreună să creăm condițiile pentru apariția a cât mai mulți oameni noi în această lume. Omul nou nu va fi un politician. El nu va avea dorința de putere. Omul nou nu va crea figuri ca Adolf Hitler, Joseph Stalin sau Mao Tse-tung. Omul nou nu va crea eroi, pentru că fiecare va fi un erou, în felul lui. Cu omul nou, istoria va lua sfârșit, pentru că fiecare om va fi unic și ar trebui să i se aloce tot atâta spațiu ca oricui altcuiva.

O să fiți surprinși dacă vă spun că, înainte ca India să devină o țară sclavă, nu exista chestia asta numită istorie. Mahomedanii au început să-și scrie istoria o dată cu regii mahomedani, britanicii și-au început istoria o dată cu dominarea altor teritorii. Dar atâta timp cât India a fost un teritoriu independent, ea n-a avut o istorie. O țară cu un trecut atât de îndepărtat, care a descoperit matematicile și astronomia, care a creat limbajul științific și a produs cea mai bună literatură și poezie, nu și-a scris istoria. O țară care a ridicat cele mai incredibile monumente arhitectonice – temple, palate, statui unice în lume – n-are o istorie și nimeni nu se întreabă de ce. După mine, pe vremea aceea existau atât de mulți omeni unici, încât să scrii despre fiecare în parte ar fi fost o sarcină imposibilă.

O dată cu apariția omului nou, lumea eroilor va dispărea. Un Alexandru cel Mare nu va mai fi posibil. Dacă azi ar apărea călare pe calul său, lumea s-ar amuza, căci ar arăta ca Don Quijote. Nimănui nu i-ar mai păsa de el. Istoria se va sfârși o dată cu omul vechi. La fel și eroii. Omul nou va scrie despre calitățile umane și nu despre persoane aparte, în termeni de comparație, făcându-i pe unii superiori - celebri sau sfinți, iar pe alții inferiori - niște păcătoși, niște nimeni. Omul vechi a trăit vertical, într-o ierarhie. Omul nou va trăi orizontal, fără nicio ierarhizare.

Discurs publicat în cartea The Last Testament (Ultimul testament)

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)


marți, 16 februarie 2016

OSHO - Societatea te vrea prost + VIDEO (RO)




SOCIETATEA TE VREA PROST
Osho

Una dintre problemele cu care se confruntă fiecare fiinţă umană este mediul în care vine pe lume. Fiinţa lui şi intenţiile mediului nu sunt orientate în aceeaşi direcţie. Mediul te vrea prost, sclav, ca să poți fi folosit de cei puternici. Normal că simţi că ceva nu e în ordine. Vrei să fii tu însuţi.


Lumea noastră nu permite absolut nimănui să devină ceea ce este în natura lui să fie. Nu, ea îl îndeasă pe fiecare într-o formă, îl face folositor, eficient, ascultător, în așa fel, încât să nu se revolte niciodată, să nu-şi ia destinul în propriile mâini, să nu-şi declare individualitatea, să fie mereu perfect funcţional, ca un robot. Lumea nu vrea fiinţe umane, vrea maşini eficiente. Cu cât eşti mai eficient, cu atât vei fi mai respectat şi mai onorat. Asta e problema. Nimeni n-a venit pe lume ca să fie o maşină. Este o umilire şi o degradare, este o călcare în picioare a mândriei şi demnităţii umane, distrugerea fiinţei spirituale şi reducerea ei la o entitate mecanică.

Copilul care-şi dă seama de intenţiile societăţii, ale părinţilor, ale familiei, ale sistemului educaţional, ale religiei şi ale naţiunii începe să se închidă în sine. Devine defensiv, din teama de a nu fi strivit de o forţă uriaşă. El este mic, fragil, vulnerabil, neajutorat, dependent de cei faţă de care vrea să se protejeze. Problema devine cu atât mai gravă, cu cât oamenii de care trebuie să se apere sunt cei care cred că-l iubesc. Poate că aceștia nu sunt nişte mincinoşi. Intenţiile lor sunt bune, dar le lipseşte conştiinţa, sunt adormiţi. Nici ei nu ştiu că sunt nişte marionete în mâinile forţelor oarbe ale societăţii, mânată de interese.

Copilul se află în faţa unei dileme. Trebuie să lupte împotriva celor care îl iubesc şi pe care crede că îi iubeşte şi el. Ce ciudat! Oamenii care spun că ţin la el nu-l iubesc aşa cum este.  Ei îi spun: „Te iubim, dar numai dacă mergi pe drumul nostru, dacă devii membru al congregaţiei noastre, dacă te supui, aşa cum noi toţi ne supunem”. Dacă devii parte a acestui uriaş mecanism, rişti să trăieşti toată viaţa în interiorul lui... Iar a lupta împotriva lui este fără sens, vei fi strivit. Mai bine te dai bătut şi înveţi să spui „da”, fie că vrei, fie că nu. Îţi reprimi „nu”-ul.

În toate situaţiile, se aşteaptă de la tine să fii un „yes-man”. Este interzis să spui „nu”. Acest „nu” este păcatul originar. Lipsa de supunere înseamnă păcatul originar, şi societatea se răzbună. Aceste lucruri îl înfricoşează de-a binelea pe copil. Întreaga lui fiinţă vrea să-şi realizeze potenţialul. Vrea să fie el însuşi, pentru că altfel nu vede cum să dea sens propriei vieţi. Fără aceasta, nu va fi niciodată fericit, vesel, împlinit, mulţumit. Nu se va simţi în largul său, va fi tot timpul divizat. Partea cea mai intimă a fiinţei sale va fi mereu însetată, înfometată, neîmplinită, incompletă. Dar forţele sunt prea mari şi lupta împotriva lor mult prea riscantă. Fiecare copil va învăţa, încet-încet, să se apere, să se protejeze. Va închide porţile fiinţei lui. Nu se va mai expune către semeni, se va preface tot timpul. Va deveni un actor, jucând în conformitate cu indicaţiile care i se dau. Dacă vor apărea îndoieli, le va reprima. Dacă natura lui adevărată va vrea să iasă la suprafaţă, el o va reprima. Inteligenţa va ţipa: „Ce faci? Nu e drept!” Dar el va alege să nu mai fie inteligent. E mai sigur să fie retardat, prost.

Orice te pune în conflict cu interesul general e periculos. E riscant să te deschizi, chiar şi faţă de cei care-ţi sunt apropiaţi. De aceea toţi sunt atât de închişi. Nimeni nu-şi mai deschide petalele asemenea florilor, fără teamă, dansând în vânt, ploaie sau soare. Fragil, dar fără nicio teamă... Toţi trăim cu petalele închise, de teamă că, dacă le deschidem, vom deveni vulnerabili. Fiecare se ascunde după ce scut poate: chiar şi prietenia poate fi folosită drept scut. Pare contradictoriu, pentru că prietenia înseamnă deschidere reciprocă, împărtăşire de secrete, de inimi. Fiecare trăim asemenea contradicţii. Oamenii își folosesc prietenii, iubirea, rugăciunea, ca pe nişte scuturi. Nu pot plânge atunci când vor, zâmbesc şi se ascund sub scutul zâmbetului. Poate că plâng când nu este cazul – şi lacrimile servesc drept scut. Râsul e un exerciţiu al buzelor, iar în spatele lui se ascunde adevărul: o perdea de lacrimi.

Toată societatea se învârteşte în jurul unei ipocrizii: aici, tu trebuie să fii ce vor alţii să fii, nu ce eşti. De aceea totul este atât de fals şi artificial. Şi în prietenie păstrezi distanţa, nu laşi pe nimeni să se apropie prea mult de tine. Poate că unul, foarte aproape fiind, îţi va vedea figura în spatele măştii. Sau îşi va da seama că faţa pe care o arăţi nu este reală, e o mască. Toţi din lumea în care trăim sunt neautentici, sunt în afara adevărului. În viziunea mea, omul cel nou este un rebel în căutarea sinelui, a feţei lui reale, un om gata să arunce toate măştile, toată ipocrizia, gata să arate lumii cine este el cu adevărat. Iubit sau condamnat, respectat sau înjurat, nu contează: a fi tu însuţi este cel mai important în viaţă. Şi pe cruce ai fi împlinit şi etern mulţumit.

Omul adevărului, omul sincer cunoaşte iubirea, compasiunea, înţelege orbirea şi inconştienţa celorlalţi, vede că simt cu spiritul adormit... Ceea ce fac ei, fac în somn. Ai fost atât de mult timp învăţat şi condiţionat, poate toată viaţa. Nici dezvăţul nu se va produce foarte repede. Ai fost umplut cu falsuri, cu pseudo-idei. Va dura ceva timp să renunţi la ele, să vezi că sunt nişte surogate. De fapt, o dată ce vezi că un lucru e fals, nu e greu să renunţi la el. Se duce la vale singur în momentul în care îi demaşti falsitatea. Recunoaşterea este suficientă. Legătura e ruptă, identitatea se pierde. Şi o dată ce dispare falsul, apare realul, în toată frumuseţea lui nouă, pentru că toate – sinceritatea, onestitatea, adevărul – înseamnă frumuseţe.

Dacă eşti tu însuţi, eşti frumos. Conştiinţa, înţelegerea şi curajul cu care porneşti hotărât să arunci feţele false pe care ţi le-au pus alţii trebuie să te călăuzească mereu. Dacă ceilalţi sunt inconştienţi – părinţi, profesori – nu fi supărat pe ei, pentru că şi tu ai fost la fel. Iar ei sunt nişte victime, ca şi tine. Părinţii lor, profesorii lor, preoţii lor le-au pervertit minţile, la fel cum ei te-au corupt pe tine. Nici nu te-ai gândit că învăţătura de la părinţii care te iubesc, de la profesori, de la preoţi ar putea fi greşită. Dar a fost, şi a creat o lume întreagă pe o temelie greşită. Dovada: toată istoria e o înşiruire de războaie, de crime, de violuri...

Ciudat! Nimeni nu-şi vede de propria persoană. Toţi vor să fie altcineva. Și asta le distruge viaţa.

OSHO – Cartea despre bărbați

OSHO – Ești într-o închisoare, dar crezi că ești liber (RO)



joi, 17 decembrie 2015

OSHO - un maestru spiritual care te ajută să devii tu însuți + VIDEO (RO)




OSHO - UN MAESTRU SPIRITUAL
CARE TE AJUTĂ SĂ DEVII TU ÎNSUȚI

OSHO este unul dintre cei mai cunoscuți și mai provocatori lideri spirituali ai vremurilor noastre. Publicația Sunday Times l-a numit „unul dintre cei 1.000 de creatori ai secolului XX”. Romancierul Tom Robbins l-a numit „cel mai periculos om de la Iisus încoace”. La 23 de ani de la moartea sa, învățăturile lui OSHO continuă să fie prețuite de către căutătorii de comori spirituale din întreaga lume. În țara noastră, Editura Pro Editură și Tipografie a publicat o serie de cărți alcătuite tematic după învățăturile lui OSHO pentru discipolii săi. Iată câteva perle de înțelepciune și umor fin, extrase din aceste cărți:


Intuiţia este cea mai înaltă treaptă a scării, scara conştiinţei. Această scară are trei trepte: prima şi cea mai de jos este instinctul; a doua, cea din mijloc, este intelectul; iar a treia, cea mai de sus, este intuiţia. În toate trei este folosit prefixul „in”. Lucrul acesta este semnificativ. El înseamnă că aceste calităţi sunt înnăscute. Ele nu se pot învăţa, nu există niciun mod de a le dezvolta cu ajutor din afară. Intuiţia îţi oferă posibilitatea de a-ţi da răspunsuri la întrebări fundamentale – nu verbal, ci existenţial. Intelectul este un mecanism frumos, foarte util oamenilor de ştiinţă, dar dacă devine stăpân şi te domină, e periculos. Când mintea se comportă ca un supus al conştienţei, este un supus blând; dar mintea în postura de stăpân al conştienţei este un stăpân foarte periculos. (Intuiţia - cunoaşterea de dincolo de logică)

În Occident, religia nu mai face parte din viață. În jurul vârstei de 42 de ani, fiecare occidental se confruntă cu probleme psihice. Apar mii de tipuri de nevroze și ulcere. Ulcerul este amprenta ambiției. Omul ambițios face ulcer la stomac. Ambiția mușcă, roade. Ambițiosul e foarte încordat, și când mintea e încordată, și stomacul e încordat și el, și atunci se roade. Dacă ai ulcer, asta arată că ești un om de succes. Dacă n-ai ulcer, ești un amărât, viața ta e un eșec, ești un ratat. Dacă ai primul atac de cord în preajma vârstei de 42 de ani, ești un om de mare succes. Trebuie sa fii cel puțin un ministru, un industriaș bogat, sau un actor renumit, altfel atacul de cord nu se explică. Atacul de cord este definiția succesului. Toți oamenii de succes suferă atacuri de cord. Organismul lor e încărcat cu elemente toxice: ambiții, dorințe, faimă. Au trăit atât de încordați, încât încordarea a devenit stilul lor de viață. La 42 de ani se produce un salt. Omul începe să se gândească la religie, la lumea cealaltă. A mai rămas puțin timp. Când să mai ajungă la Dumnezeu, la nirvana, la iluminare? De aici, teoria reîncarnării: „Nu-ți fie frică! Te vei naște din nou, iar și iar, roata vieții se învârte întruna. Nu te teme, ai destul timp să evoluezi spiritual, să te purifici”. Când ai ambiții, ai nevoie de timp. Un om spiritual nu are nevoie de timp. El este eliberat și ajunge la iluminare aici și acum, căci religiozitatea nu depinde de trecut sau de viitor. (Maturitatea - responsabilitatea de a fi tu însuți)

Colectivitatea este o idee foarte periculoasă. În numele colectivității, individul, realul, a fost mereu sacrificat. Sunt împotriva ideii de colectivitate. Națiunea este doar un cuvânt, iar națiunile și-au sacrificat mereu indivizii în numele țării. Liniile pe care le-ați desenat pe hartă nu există pe pământ. Sunt doar parte din jocul tău. Iar lupta pentru aceste linii a avut drept urmare mulți morți, oameni reali, care au murit pentru linii imaginare. Iar voi îi faceți eroi naționali! Ideea de colectiv trebuie distrusă; altfel, într-un fel sau altul, sacrificarea individului va continua. Am sacrificat individul chiar și în numele religiei, în războaie religioase. Un mahomedan care moare într-un război religios știe că locul lui în paradis e asigurat. I-a spus preotul: „Dacă mori pentru Islam, paradisul, cu toate plăcerile pe care le-ai visat vreodată, e al tău. Iar persoana pe care ai omorât-o va ajunge și ea în paradis, deoarece a fost omorâtă de un mahomedan. E un privilegiu pentru el, deci nu trebuie să te simți vinovat că ai omorât un om”. Creștinii au avut cruciade și au omorât mii de oameni, au ars ființe umane de vii. Pentru ce? Pentru creștinism. La fel s-a întâmplat și încă se întâmplă pentru budism, hinduism, comunism, fascism... orice motiv e bun. E de-ajuns un cuvânt care înseamnă o mică colectivitate și individul poate fi sacrificat. Nu există niciun motiv pentru ca această colectivitate să existe măcar: indivizii sunt îndeajuns. Și dacă indivizii au libertate spirituală, atunci și colectivul va fi liber spiritual. (Libertatea - curajul de a fi tu însuți)

Fiecare om are propriul său centru, dar nu trăieşte în el – trăieşte în afara lui. Acest fapt duce la tensiune interioară, la frământare, la angoasă. Nu vă aflaţi unde ar trebui să fiţi; vă lipseşte echilibrul, iar dezechilibrul stă la baza tuturor tensiunilor mintale: dacă depăşeşte o anumită limită, înnebuneşti. Nebun este acela care şi-a ieşit cu totul din fire. Iluminatul este opusul unui nebun. El este centrat în el însuşi. Voi vă aflaţi undeva la mijloc, între cele două situaţii. Încă n-aţi ieşit total din voi înşivă, dar nici nu sunteţi în centrul vostru. Vă mişcaţi undeva la mijloc. Uneori, vă îndepărtaţi foarte mult și deveniţi temporar nebuni. În mânie, în sex, în toate direcţiile în care v-aţi dus prea departe de voi înşivă sunteţi temporar nebuni. În acele momente, nu-i nicio deosebire între voi şi un alienat mintal. Diferenţa constă numai în faptul că nebunia lui este definitivă, în timp ce a voastră este temporară și vă reveniţi. Când sunteţi furioşi, ajungeţi în starea de nebunie, care nu este permanentă. Calitativ, nu există nicio diferenţă, diferenţa este numai cantitativă. Alteori, când sunteţi relaxaţi, total în largul vostru, vă atingeţi şi centrul. Acelea sunt momente fericite. Se întâmplă şi ele. Atunci sunteţi ca un Buddha, ca un Krishna, dar numai pentru o clipă. Nu rămâneţi acolo. Căci, în momentul în care vă daţi seama că sunteţi fericiţi, deja ați plecat de acolo. Durează atât de puţin, încât până când aţi recunoscut fericirea, ea a şi trecut. Pendulăm permanent între aceste stări, dar această mişcare este periculoasă, pentru că nu vă puteţi crea o imagine proprie stabilă. Nu ştiţi cine sunteţi. Dacă oscilaţi permanent între nebunie şi propriul centru, nu puteţi avea o imagine clară despre voi înşivă. Veţi avea o imagine lichidă și nu veţi şti cine sunteţi. Din această cauză vă temeţi chiar şi când aşteptaţi momente de fericire, şi atunci vă fixaţi undeva, la mijloc. (Cartea secretelor)

Greşelile trebuie acceptate, nu-i nimic în neregulă cu ele. Toată lumea face greşeli şi toată lumea trebuie să le facă. Nu cere perfecţiune. Greşelile sunt bune, ele te fac să fii uman. Altfel, vei fi ori ne-uman, ori supra-uman, şi niciuna dintre aceste variante nu este benefică. A fi uman e frumos, dar pentru a rămâne uman trebuie să greşeşti. Nu-i nimic în neregulă cu greşelile! Dar tu știi că nu trebuie să comiţi greşeli. Atunci te torturezi, te simţi vinovat şi te condamni. Nu-i nevoie, toţi greşim. Doar ţine minte un lucru: nu face aceeaşi greşeală! Fă doar greşeli noi. Satură-te de cele vechi şi găseşti moduri de a face alte greşeli. Cu cât faci mai multe greșeli, cu atât mai multă experiență capeți. Cu cât capeți mai multă experiență, cu atât mai puține greșeli vei face. (ABC-ul iluminării)

Existenţa este pregătită să-ţi ofere paradisul aici şi acum, dar tu tot amâni, mereu, până mori. Dacă nu ai compasiune pentru propriul corp, nu poţi să ai compasiune nici pentru un alt corp. Corpul este un organism viu care nu ţi-a făcut niciun rău. Ţi-a stat tot timpul la dispoziţie de când ai fost conceput şi-ţi va sta până la moarte. Va face tot ce vrei tu să facă pentru tine, chiar şi imposibilul, şi nu se va arăta nesupus. E de neconceput să creezi un mecanism atât de ascultător şi de înţelept. Dacă vei deveni conştient de toate funcţiile organismului tău, vei fi surprins. Nu te-ai gândit niciodată ce face corpul tău. E atât de miraculos, atât de misterios. Dar nu te-ai interesat niciodată de el. Nu te ai deranjat niciodată să faci cunoştinţă cu propriul corp. Corpul este cel mai mare mister al existenţei tale. Acest mister trebuie iubit, funcţionarea lui trebuie să fie pătrunsă în intimitate. (Echilibrul corp - minte)  

Plăcerea depinde de ceilalți. Dacă iubești o femeie și asta e plăcerea ta, acea femeie devine stăpâna ta. Dacă iubești un bărbat, dacă asta e plăcerea ta și ești nefericită, disperată, tristă fără el, ai devenit sclavă, nu mai ești liberă, ești la închisoare. Dacă ești în căutare de bani și putere, vei fi dependent de ele. Omul care acumulează bani, a cărui plăcere este să aibă din ce în ce mai mulți, va deveni din ce în ce mai nefericit, deoarece, cu cât are mai mulți bani, cu atât va vrea și mai mulți, și cu cât va avea mai mulți, cu atât mai tare se va teme c-o să-i piardă. E o sabie cu două tăișuri. Pot fi furați, banca poate da faliment, situația politică din țară se poate schimba. Există o mie și unu de lucruri de care depind banii tăi. Banii nu te fac stăpân, ci sclav. Plăcerea e ceva periferic, ea depinde de împrejurări exterioare ție. E numai o excitație. Dacă mâncarea e plăcere, ce-ți place la ea, de fapt? Doar gustul, preț de câteva clipe. Când trece peste papilele gustative, ai o senzație pe care o interpretezi ca plăcere. Azi s-ar putea să fie plăcere, dar mâine s-ar putea să nu mai fie. Dacă mănânci zi de zi aceeași mâncare, papilele gustative devin insensibile la ea și nu-ți va mai plăcea. (Bucuria - fericirea care vine din interior)

Dacă cineva vrea să devină lider, trebuie să facă mai întâi un lucru: să-ți distrugă cumva inteligența. Să te clatine din rădăcini, să te facă să-ți fie frică, să nu mai ai încredere în tine. Asta e o condiție indispensabilă. Dacă ești inteligent, îți rezolvi singur problemele. De fapt, orice probleme apar în viața, tu ai mai multă inteligență decât ele. Inteligența e un dar al naturii. Dar există oameni ambițioși, care vor să guverneze, să domine. Există nebuni ambițioși care creează frică din tine. Frica e ca rugina, distruge inteligența. Dacă vrei sa distrugi inteligența cuiva, fă-l să-i fie frică. Creează iadul și fă-i pe oameni să se teamă. Când oamenii se tem de iad, se duc și se prosternează în fața preotului. Îl ascultă pe preot. Dacă nu-l ascultă, îi așteaptă focul gheenei. E firesc să le fie frică. Ei trebuie să se apere, și pentru asta au nevoie de preot. Preotul devine indispensabil. Trebuie mai întâi creată teama, și apoi lăcomia. Inteligența nu e lacomă. O să te miri să afli că un om inteligent nu e niciodată lacom. Lăcomia este caracteristică oamenilor mărginiți. Aduni acum provizii pentru ziua de mâine pentru că nu ai încredere că mâine ai să mai fii în stare. Devii avar, lacom, pentru că nu știi dacă mâine inteligența ta o să facă față vieții sau nu. N-ai încredere în inteligența ta, așa că aduni în prostie. Un om inteligent nu se teme, el nu e lacom. (Inteligența - reacționează creativ la prezent)

Când misionarii creștini au ajuns în Africa, s-au trezit în mare dificultate. Trebuiau să traducă Biblia, iar în Biblie, Dumnezeu e descris ca fiind alb, iar Diavolul, negru. Așa că a apărut o problemă: cum să le spui negrilor că Diavolul e negru și Dumnezeu e alb? Ei îl puteau concepe pe Dumnezeu numai ca fiind negru și pe Diavol, alb. Era firesc, ei și-l imaginaseră întotdeauna pe Dumnezeul lor ca fiind negru, iar Diavolul lor fusese întotdeauna alb. S-ar putea să nu știți cum au rezolvat problema misionarii creștini. Ei bine, în traducerile africane ale Bibliei, Dumnezeu e zugrăvit ca fiind negru, iar diavolul, alb. Altfel n-ar fi existat comunicare, confluență. Noi concepem lucrurile cu mintea; mintea noastră interpretează întruna. Dacă omul ar dispărea, în lume n-ar mai exista bine și rău, nimic n-ar mai fi moral sau imoral. Toate judecățile noastre se datorează concepțiilor. Crezi în Dumnezeu. Apoi afacerea ta dă faliment și brusc apare necredința. Crezi în Dumnezeu, îți moare cineva drag și nu mai crezi. Credința ta în Dumnezeu este distrusă doar prin moartea cuiva drag? Înseamnă că n-a valorat mult. Spre deosebire de credință, încrederea nu poate fi niciodată distrusă. Odată ce există, nimic n-o poate distruge. Așa că, ține minte, între încredere și credință e o mare diferență. Încrederea este personală; credința este socială. Încrederea ți-o dezvolți singur; credința îți este impusă. Renunță la credințe. Sigur, va apărea teama, pentru că apare îndoiala. Credința forțează îndoiala să se ascundă undeva, o reprimă. Nu-ți face griji în privința asta. Lasă îndoiala să vină. Fiecare trebuie să treacă printr-o noapte întunecoasă înainte de a ieși la lumina soarelui. Dar când, după lunga călătorie prin noaptea neagră apare dimineața, știi că a meritat. Încrederea nu poate fi cultivată și nu încerca s-o cultivi. Asta a făcut omenirea. Încrederea cultivată devine credință. Descoperă încrederea în interiorul tău, n-o cultiva. Pătrunde mai adânc în ființa ta și descoper-o. (Curajul - plăcerea de a trăi periculos)

OSHO: The Future Philosophy of Humanity (RO)



luni, 14 septembrie 2015

OSHO - Dorința de perfecțiune


DORINȚA DE PERFECȚIUNE 

OSHO

Dorința de perfecțiune este căutarea pântecului pierdut, a paradisului pierdut. Cât timp s-a aflat în pântecul mamei, copilul a fost fericit. Și această amintire nu rămâne numai în creier, ci și în fiecare fibră și celulă a corpului. Au fost 9 luni de plăcere, de relaxare totală, greu de șters din minte. Chiar dacă la nivel conștient ai uitat, pentru că trauma nașterii te-a deconectat brusc, inconștient încă jinduiești după acea perioadă; încerci să ajungi din nou la acel paradis. Esența oricărei religii constă în această căutare, iar esența științelor, la fel. Efortul științific este acela de a crea acel pântec afară: sisteme de încălzire, aer condiționat, îmbrăcăminte confortabilă... Religiile încearcă și ele să reproducă acel pântec, în interior: cu Dumnezeu, cu rugăciuni, cu tehnici de meditație, cu iubire. Și efortul lor are aceeași finalitate: cum să trăiești din nou acele zile minunate. Acest paradis pierdut este sursa parabolei cu Adam, Eva și Grădina Raiului.

Cum facem să scăpăm de această dorință de perfecțiune? Doar conștientizând de unde vine și că acel mediu perfect nu poate fi recreat. Îți poți imagina zile mai bune, o ambianță mai plăcută, momente de fericire deplină, poți tânji după toate astea, dar trebuie să renunți la ideea de perfecțiune, altfel vei trece iar și iar prin trauma nașterii. Dacă vei trăi conștient în această lume, dorința de perfecțiune va dispărea. Și odată cu ea, vei simți o mare ușurare, pentru că numai atunci vei începe să trăiești cu adevărat fiecare moment al vieții tale.

Dorința de perfecțiune este sursa tuturor nevrozelor, pentru că omul care caută perfecțiunea nu mai trăiește în prezent, ci în viitor. Nu se mai bucură de clipa trăită, ci o condamnă. Nu se bucură de mâncarea din fața lui, pentru că a avut alte așteptări. Bărbatul nu poate iubi această femeie, pentru că și-a format ideea de femeie perfectă. Femeia nu poate iubi acest bărbat, pentru că nu este perfect. Și comparația cu idealul imaginat poate continua la nesfârșit.

Omul care trăiește cu dorința de perfecțiune se condamnă singur la nefericire, iar în acest sens, societatea îi dă o mână de ajutor. Părinții, școala, preoții, politicienii... toți îl ajută să devină nevrotic. Încă de când ești mic nu ești acceptat așa cum ești. Ți se spune: „Fii așa, numai atunci o să te accepte lumea”. Dacă vrei să trăiești în felul tău, toată lumea va fi împotriva ta. Părinții nu-ți vor tolera personalitatea și vor încerca să te schimbe, să te modeleze, să te manufactureze conform dorințelor lor. V-ați întrebat vreodată de ce? Care-i problema cu acești părinți? Răspunsul e că și ei au încercat toată viața să fie perfecți și au eșuat. De fapt, nimeni nu reușește. În toate cazurile, dorința de perfecțiune este sortită eșecului. Chiar dacă la un moment dat reușești ce ți-ai propus, ideea ta de perfecțiune devine mai sofisticată și așteptările tale cresc. Astfel, distanța dintre tine și ideea de perfecțiune rămâne aceeași. Dacă ai strâns 1.000 de rupii, apare gândul că ai nevoie de 100.000 de rupii ca să fii fericit. Dacă i-ai făcut și pe cei 100.000, dorința se mută mai sus; nu mai sunt de-ajuns. Și așa se întâmplă în orice situație.

Părinții trăiesc același fel de traumă. Au încercat toată viața să fie perfecți și au eșuat. Acum, vor să trăiască această perfecțiune prin copilul lor. Dacă ei n-au reușit, măcar copilul lor să fie perfect. Și pentru că ei cunosc zicala „Un pom se cunoaște după roadele sale”, raționează în mintea lor: „Dacă copilul este perfect, înseamnă că părinții lui au fost perfecți”. Și așa, nevroza continuă, din generație în generație. Părinții încearcă zi de zi să-și îmbunătățească copilul. Și tot ce reușesc este să-l facă pe copil să se simtă complexat că este așa cum este. Copilului îi este imposibil să se placă, să se respecte. Iar odată respectul de sine pierdut, copilul devenit matur e pierdut. Omenirea suferă de tot felul de boli fizice și mintale. Și în 90% din cazuri, aceste probleme minte-trup, vin din această abordare a adulților: copilul trebuie să fie perfect.

O familie se așează la masă într-un restaurant. Chelnerița ia comanda adulților, după care se întoarce către băiatul lor.
– Tu ce vrei să mănânci, dragule? îl întreabă ea.
– Aș vrea un hot dog, răspunde timid băiatul.
Imediat, mama îl întrerupe:
– Nu, nu mănânci hot dog! Dați-i cartofi, vită și morcovi.
Chelnerița însă o ignoră total pe mamă.
– Vrei ketchup sau muștar la hot dog? îl întreabă ea pe copil.
– Aș vrea ketchup, răspunde băiatul cu un zâmbet fericit.
– Imediat, spune chelnerița, și se îndreaptă spre bucătărie.
Urmează un lung moment de tăcere. Într-un final, băiatul se întoarce către părinți și spune:
– Știți ceva? Doamna crede că sunt real...

De aici vin toate problemele – nu-i permiteți copilului vostru să fie real. Îl faceți să se simtă fără importanță. Și odată cu această idee implantată în mintea lor apare dorința de perfecțiune, germenul tuturor nevrozelor. Efortul meu nu este să vă fac perfecți, ci să renunțați la acest nonsens și să deveniți pentru prima dată reali. Realitatea nu este niciodată perfectă, rețineți asta. Realitatea este într-o permanentă mișcare și creștere, deci n-are cum să fie perfectă. Odată ce un lucru este perfect, creșterea, nu mai este posibilă. Numai imperfecțiunea se bucură de calitatea de a se perfecționa. Rămâneți imperfecți și respectați-vă imperfecțiunile. Numai așa veți rămâne sănătoși, atât fizic, cât și mental, bucurându-vă de viață.

Dacă oamenii ar fi mulțumiți cu ei înșiși, nimeni n-ar mai avea nevoie să meargă la un psihiatru sau un psihanalist, să se întindă pe canapeaua lui, ca un prost, timp de cinci ani, și să-i povestească tot felul de aiureli. N-ar mai fi nevoie de tratamente și de șocuri electrice. Multe boli ar dispărea de pe pământ dacă această idee stupidă de a deveni perfect ar dispărea. Dar ca să dispară, o nouă învățătură ar trebui să-i ia locul, ceea ce e greu de înfăptuit. Ideea perfecțiunii este propovăduită peste tot, de la biserici, temple și moschei, până la universități. Toți par a fi parte a conspirației. Toți par a fi hotărâți să ne facă perfecți. N-a existat niciodată nici măcar o singură ființă umană perfectă, pentru că așa ceva nu poate exista. Perfecțiunea e rigidă, moartă, în timp ce imperfecțiunea e vie și are în ea potențial.

Deschide ochii și-ai să vezi că lumea e frumoasă. Salcia e verde, trandafirul e roșu. Privește lumea cu alți ochi și-ai să-ți dai seama că pântecul matern a fost bun, dar nu locul în care să-ți trăiești toată viața. Pântecul a fost numai pregătirea, nu viața ta reală. A fost viața de bebeluș, trăită într-o totală dependență. N-ai știut ce-i libertatea. Da, a fost confortabil, dar doar ai vegetat, n-ai fost viu cu adevărat. Apoi ai văzut că viața are frumuseți pe care niciun pântec nu ți le poate oferi. Pântecul a fost o închisoare – caldă, confortabilă, dar totuși, o închisoare. Te-ai eliberat și ai văzut cerul deasupra ta, soarele, luna și stelele. Ai auzit cântecul păsărilor, ai simțit ce înseamnă iubirea. Nimic din toate acestea nu ți-a fost oferit cât timp ai stat în pântec. Paradisul după care în mod inconștient tânjești nu prea a fost un paradis. Acum ești liber și ai timp să pătrunzi misterele acestei existențe minunate.

Sursa: Osho Books - „Take it Easy”, vol. 2

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

luni, 13 iulie 2015

Frica de moarte + VIDEO (RO)


FRICA DE MOARTE

Frica de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte din plin este pregătit să moară oricând. Mark Twain

În orice moment, moartea este omniprezentă în lume. Mai devreme sau mai târziu, totul moare, și nu mă gândesc aici numai ființele vii. Ziua de ieri a murit, azi s-a născut o nouă zi. În fiecare dimineață în care ne trezim e ca și cum ne-am naște din nou. Moartea n-a fost niciodată dușmanul nostru. Adevăratul nostru dușman este neacceptarea că totul curge. Ne-am imaginat moartea ca pe un sfârșit al existenței noastre. Dar dacă, de fapt, este o ușă spre un nou început? Întâlnim această credință în textele antice ale multor popoare. Prin urmare, să fim fericiți când am ajuns în fața ușii și să nu ne dăm cu capul de ea. Dacă am știut cum să trăim, ideea morții nu ne mai înspăimântă.

Moartea nu este opusul vieții, căci viața nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viața este eternă. Eckhart Tolle

Frica de moarte (tanatofobia) își are rădăcinile în frica de necunoscut și face parte din condiția umană, care vrea să înțeleagă lumea în care trăiește. Oamenii religioși, cărora Biblia le-a dat câteva repere, se tem că vor ajunge în Iad. Bineînțeles că este un nonsens, născut din ignoranță. Există multe religii în lume care-și bazează puterea și controlul pe naivitatea oamenilor. De aceea, „frica de Dumnezeu” este o temă mult mai frecvent uzitată în discursurile popilor decât „iubirea de Dumnezeu”. Aceștia știu că nu există nimic mai paralizant decât frica și o speculează la maximum, în propriul folos.

Frica de moarte este cea mai nejustificată dintre toate fricile omului, pentru că nu există niciun risc de accident pentru cineva care e mort. Albert Einstein

Există și oameni care consultă astrele, ca să afle când vor muri. Acești oameni trăiesc cu spectrul morții în minte, în loc să se gândească la ce-ar putea face să fie mai fericiți cât sunt în viață. Eu aș numi horoscopurile acestor șarlatani, care își spun astrologi, „horror-scopuri”.

Cu mult timp înainte de a te naște în această lume, Dumnezeu, în marea lui mărinimie, a pus lapte în sânii mamei tale. Cine știe, s-ar putea să-l mai creeze o dată și după ce mori, așa că fii optimist! Rabindranath Tagore

În lumea modernă a apărut o manifestare nouă, pe care psihiatrii o numesc „atac de panică”. Cei care l-au trăit îl descriu ca pe o frică intensă de moarte. Aceștia, deși nu suferă de vreo boală, nu se mai pot gândi la altceva, având senzația morții iminente. În plan fizic apar simptome precum tremurul incontrolabil, transpirația, palpitațiile. Omul, captiv al activității sale zilnice, stresat și obsedat să-și învingă limitele, uită de el însuși. Grijile și anxietatea iau locul relaxării și introspecției, iar echilibrul minte-trup este pierdut.

Ceea ce mă surprinde cel mai mult este omul. Acesta își sacrifică sănătatea ca să facă bani. Apoi își sacrifică banii ca să-și recupereze sănătatea. Și apoi devine atât de neliniștit în privința viitorului, încât nu se mai poate bucura de prezent. Rezultatul este că el nu mai trăiește nici în prezent, nici în viitor. Trăiește ca și când nu va muri niciodată, și apoi moare fără să fi trăit niciodată cu adevărat. Dalai Lama 

Frica ne devastează, atât mental, cât și fizic. Vorbind despre frica de moarte, celor care se tem de ea, le spun: faceți-vă mereu planuri frumoase de viitor – mai apropiat sau mai îndepărtat. În acest fel, în plan mental, vă prelungiți viața. Și pentru că recent am aflat cu toții că gândul creează realitatea, s-ar putea ca, gândind astfel, să ne prelungim efectiv viața și în plan fizic. Eu zic că merită să verificăm această afirmație pe propria piele.

Nu e nimic greșit în a te îmbolnăvi și a muri. Cine ți-a dat ideea că trebuie să trăiești la nesfârșit? Dacă toată lumea ar trăi veșnic, ne-am suprapopula. O persoană care moare este într-un fel onorabilă, pentru că face loc altora. Ideea că toate viețile trebuie salvate nu poate funcționa. Și chiar dacă moartea noastră ar putea fi amânată indefinit, la un moment dat vom realiza că nu acesta este felul în care vrem să supraviețuim. Altfel, de ce am mai face copii? Pentru că, de fapt, prin ei supraviețuim. E ca și cum am da mai departe o torță, ca să nu fim nevoiți s-o ducem noi tot timpul. Așa, vine un moment în care poți să renunți la ea și să spui: Acum poart-o tu!
Pentru natură, este un aranjament mult mai amuzant să continue procesul vieții prin indivizi noi, decât prin aceiași, tot timpul. Căci, de fiecare dată când se naște un copil, viața este reînnoită. Și oricine își amintește cât de fascinantă este cea mai obișnuită experiență de viață pentru un copil. Ei văd totul ca pe ceva minunat. Ei văd într-un fel care nu are nicio legătură cu supraviețuirea și profitul. Când ajungem să vedem totul în termeni de supraviețuire și profit, lumea înconjurătoare încetează să mai fie magică. Și, odată ce nu mai vedem magia din jurul nostru, nu mai împlinim jocul naturii de a fi conștientă de ea însăși. Nu mai avem niciun rost. Așa că murim. Și altcineva se naște, care va vedea natura dintr-o cu totul altă perspectivă. Și astfel, jocul naturii de a fi conștientă de ea însăși merită să fie jucat.
Așadar, nu e natural să vrem să ne prelungim viața la nesfârșit. Dar trăim într-o cultură în care ni s-a inoculat ideea că a muri e un lucru îngrozitor. E o boală de care suferă mai ales societatea noastră. Și observăm asta din modul în care moartea e ascunsă sub preș. E una dintre problemele majore în spitale, unde familia conspiră cu medicul să i se ascundă bunicii că e pe moarte. Bunica bănuiește, dar probabil nu vrea să știe sigur. Iar familia îi spune ceva de felul: În câteva săptămâni te faci bine și o să facem asta și asta. Și-i vorbesc așa pentru că au convingerea asta ciudată că e important să-i dai speranțe. Și bunica e lăsată să moară singură, nepregătită și dusă de nas până în punctul în care e convinsă că șansele să moară sunt minime. Și astfel, e privată de experiența spirituală a morții. Alan Watts, filozof și scriitor britanic.

Osho - Ziua de mâine nu există
(There Is No Tomorrow) (RO)

duminică, 12 aprilie 2015

OSHO - Omul nu are un destin + VIDEO (RO)


OMUL NU ARE UN DESTIN

OSHO

Viața ta este viața ta și nu poate fi trăită decât într-un singur fel; nu există alternativă. Iar singurul fel în care-ți poți trăi viața trebuie găsit de tine. Viața ta nu este gata făcută, ca o autostradă cu milioane de oameni circulând pe ea, îndreptându-se fiecare spre țelul lui, iar tu, neavând de ales, trebuie să te alături mulțimii. Nu, nu există vreo autostradă a existenței. Există doar cărări mici, făcute într-o totală singurătate. Și ține seama că nici acele cărări nu sunt gata marcate în fața ta, ca să poți spune: „Acum am pășit pe cărarea numărul unsprezece”. Cărarea ta nu există decât în momentul în care tu o faci; tu o creezi, prin mersul tău înainte.


Viața are un mod misterios, minunat, de a ți se așterne în față. Ea nu te tratează ca pe un tren care aleargă pe șine. Un tren nu are de ales, nu se poate duce unde dorește. Șinele de sub el sunt fixe, altcineva le-a hotărât direcția. Șinele sunt destinul trenului, care se va îndrepta spre o destinație dictată de altcineva. Omul nu are un destin și un sfârșit prestabilit al călătoriei sale prin viață, deși acest lucru i se repetă de mii de ani. Este ceea ce eu numesc un mod viclean de a înșela și a exploata oamenii. Fiecăruia dintre voi vi s-a spus că aveți un destin, dar nu cred că v-ați gândit vreodată să comparați acest concept cu șinele de cale ferată, iar pe voi, cu un tren. Vă îndemn acum să vă gândiți: numai trenurile au destinații și stații terminus inevitabile.

Poate cuvântul „destin” vă sună chiar ca ceva frumos, dar, de fapt, el ascunde o realitate urâtă. Și eu l-am auzit, încă de când eram copil, și de câte ori îmi era menționat, într-o oarecare împrejurare, spuneam: „Te rog, nu mă insulta!” Când i-am răspuns astfel unuia dintre profesorii mei, a fost șocat. Mi-a replicat: „Dar nu te insult! A avea un destin nu este o insultă, este cel mai onorabil lucru în viața cuiva”. Atunci i-am spus: „Se poate să fie pentru dumneavoastră, pentru că nu înțelegeți ce spuneți prin asta. Destin înseamnă predeterminare. Înseamnă că ziua mea de mâine este prestabilită de cineva. Și nici măcar n-am fost consultat, ca și când n-ar fi treaba mea. Eu sunt un nimeni, doar o carte de joc în mâna cuiva care poate să facă cu ea ce vrea el. Jocul pe care alege să-l joace este destinul meu. Înseamnă asta respect față de mine?”

De fapt, n-ar fi trebuit să mă supăr pe profesorul meu. Nu el inventase această idee prostească. Este o credință înrădăcinată în mintea multor popoare ale lumii. I-am mai spus: „Înțeleg că sunteți șocat, dar asta este pentru că nu v-ați gândit niciodată până acum la înțelesul termenului ‘destin’. Cum aș putea eu să am un destin? Până acum nu țin minte să-mi fi făcut planuri în legătură ce voi face în viață. Iar dacă eu n-am decis nimic – nici cum, nici cât să trăiesc – atunci cine e individul care mi-a decis soarta? Eu nu-l cunosc, nu ne-a făcut nimeni cunoștință. Și cu ce drept a făcut el asta? Mie nu mi-a cerut părerea. Măcar din politețe ar fi putut să mă întrebe: ‘Uite, ăsta o să fie destinul tău. Îți place, sau nu?’ Până acum însă, nimeni nu m-a abordat în privința stabilirii traseului meu în această viață”.

Sursa: OSHO - From Misery to Enlightenment (De la suferință, la iluminare)

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

OSHO - Viața mea nu este filozofie (RO)


Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.