Se afișează postările cu eticheta Râsul bate boala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Râsul bate boala. Afișați toate postările

vineri, 18 septembrie 2015

Inventivitatea la români


INVENTIVITATEA LA ROMÂNI

De obicei, se spune că ceea ce-i stimulează și-i mobilizează pe oameni să fie inventivi și să creeze lucruri noi este climatul pozitiv. Așa o fi în general, dar în ceea ce-i privește pe români, lucrurile stau exact invers. Căci dacă noi, românii, avem un motiv autentic de mândrie, aceasta este inventivitatea noastră în condiții vitrege. Este vorba de acea imaginație creatoare care poate rezolva probleme insurmontabile pentru alte popoare, pe principiul „a face din rahat bici” și „sită de mătase din coadă de câine”. Dacă ceva se strică, nu funcționează cum trebuie sau nu încape, românul nu va sta prea mult pe gânduri. El va face universul să acționeze în folosul lui. Explicația constă în sărăcia care ne-a bântuit atâția ani de comunism, și care nu s-a sfârșit nici după 25 de ani de capitalism benefic. Societatea de consum, în care populația este încurajată să arunce obiectele la cel mai mic semn de defecțiune sau uzare și să le înlocuiască cu unele noi nu dă nici acum semne c-ar fi pe poziții solide. Românul e obișnuit să fie meșterul drege-tot, care se gospodărește cu resurse puține și cârpăcește orice se defectează, cu o sârmă, o sfoară, un cui, un scoci, un punct de sudură și... lasă că merge și-așa! Am trecut de la faza istețimii și a capacității de a rezolva o situație de criză la cea de frică permanentă. Imposibilitatea de a cheltui pentru un lucru nou ori pentru o soluție mai potrivită ne aduc în situația în care învățăm să ne descurcăm cu ceea ce avem și să reciclăm până la ultima întrebuințare posibilă.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Vino mamă să mă vezi la spitalul de obezi


VINO MAMĂ SĂ MĂ VEZI LA SPITALUL DE OBEZI

În februarie 2010, un reporter al Jurnalului Naţional s-a internat incognito la Institutul Naţional de Endocrinologie C.I. Parhon, ca să afle mai multe despre obezitate şi să scrie despre această maladie globală şi despre victimele ei. A petrecut o săptămână în pavilionul obezilor, infernul celulei adipoase. Experienţa reporterului, el însuşi obez, s-a materializat într-o mărturie crudă, nemiloasă, despre „sinucigaşii sătui”.

«Bună! Mă numesc Viorel Ilişoi şi sunt obez de gradul trei. Am aproape şaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo şase milioane de români prea graşi. Cam 30%. Atâţia spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii că suntem. Şi că peste vreo 20 de ani vom fi de două-trei ori mai mulţi. O ţară de grăsani şi grăsane. Dar statisticile astea planează mute, ca nişte avioane de hârtie peste noi şi nici nu le băgăm în seamă.
Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de gresie. Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri. Nu mai puteam să-mi leg singur şireturile. Vă spun fără niciun fel de jenă că şi ştersul la fund sau spălatul deveniseră o problemă. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimităţi, aşa că vă spun tot. Ca la doctor. Şi sunt şi alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta, adesea miros urât. Stau mai mult închis în casă. Aşa evit penibilul. Se întâmplă să nu vorbesc cu nimeni şi câte o lună. Doar pe mess şi foarte puţin la telefon. N-o să vă vină să credeţi, dar aşa, aproape mi-am pierdut şi exerciţiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. Asta se cheamă bradilalie. Aşa mi-a scris doctoriţa Cristiana Stoian, de la „Parhon”, pe foaia clinică de observaţie. Tot ea mi-a dat şi alte veşti triste despre cum au lucrat mişeleşte împotriva mea toate bunătăţile cu care m-am înfruptat. Mi-a plăcut să fac asta, recunosc. Am făcut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies pe ochi. Doctoriţa mi-a explicat ce se întâmplă cu un trup inundat de grăsime. Mi-a tras o sperietură soră cu moartea. De frică, am hotărât să-mi schimb viaţa. Nu să ţin o dietă, pentru că doctoriţa mi-a spus că nu există diete. Când ţii o dietă, slăbeşti. Iar când n-o mai ţii, te îngraşi. Arăţi aşa cum mănânci. Aşadar, mi-am schimbat modul de viaţă...

PREA TÂRZIU

La Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon”, m-am internat la secţia profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Numai el a ştiut că sunt ziarist şi că urmăresc să scriu un reportaj. Am putut vorbi cu pacienţii ca de la obez la obez. Am aflat multe despre ei şi despre mine. Adevăruri cu care nu mă mândresc.  Mi-am făcut şi nişte analize, ca să nu bată la ochi prezenţa mea acolo. Asistenta Adriana Giui mi-a luat din venă sirop. De mai multe ori. Mi-a montat la venă un fel de canea, ca la butoaie, ca să nu mă înţepe de mai multe ori. Că era asistentă medicală, nu croitoreasă. Şi m-ar fi durut şi pe mine. Că doar şi obezii au simţuri. Ei îi ziceau dispozitivului branulă, dar n-am găsit cuvântul ăsta în DEX. Deci doamna Adriana deschidea caneaua din jumătate în jumătate de oră şi îmi tot lua sânge. Mi-a mai lăsat şi mie.
Domnul profesor Dumitrache mi-a spus râzând când a văzut ecografia: „Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la raţele îndopate. E bun de făcut pateu”. Şi a început să înşire un cârnat de boli provocate de obezitatea mea. Dar măcar la mine ţesutul adipos e repartizat uniform şi nu par aşa de gras. Scrie asta în foaia de observaţie. Mă consolez cu asta. Semăn cu graşii ăia perfecţi din planşa didactică atârnată în anticamera profesorului. Planşa stă printre reproduceri după Gustav Klimt şi Salvador Dali. Sunt foarte frumoase.
N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La şcoală nu m-a învăţat nimeni cum să mănânc. Nici copiii de azi nu învaţă. Bine măcar că le fac educaţie sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Şi că oricât aş fi mâncat, tot mai mergea o cană de lapte. În sat la mine, femeia ideală era albă, grasă şi frumoasă. Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii 3-4 ani. Tocmai în perioada în care îmi desăvârşeam varianta expandată. Eram în plină expansiune. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.

CE BĂRBAT ERAM ODATĂ!

Prietenii au început să mă ocolească sau eu am început să-i ocolesc pe ei. Nu-mi spun decât: „Vai, ce te-ai îngrăşat!” Parcă nimic altceva n-ar mai fi semnificativ, remarcabil în viaţa mea. Sau, şi mai rău, se uită pe lângă mine, se fac că nu observă cât de tare m-am îngrăşat în ultimul timp. Jena mea şi jena lor dau mână cu mână şi fac între noi un lanţ ca la „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” Sunt tot mai izolat. Ca o insulă. Mă ajută şi dimensiunile. Femeile mă evită ca pe un lepros. Toate. Fac glume pe seama mea. Mă îmbălează cu falsa lor compasiune. Sau mă biciuiesc de-a dreptul: „Hai, rostogol de-aici!” Nici nu ştiţi cât doare asta! E umilinţă în stare pură. Unele poate mă invidiază în secret că am ţâţele mai mari decât ale lor. Dar celor mai multe pur şi simplu nu le plac obezii. Nici mie nu-mi plac oamenii graşi. Şi, în special, femeile grase. Adevărul e că acum şi eu fug de ele. Obezitatea e inamicul numărul unu al potenţei. Dorinţa, chemarea, satisfacţia sexuală îşi iau frumuşel tălpăşiţa, alungate de grăsime. În locul lor se încuibează complexele de tot felul, blazarea, dispreţul faţă de tine însuţi, depresiile cele mai negre. Şi bolile, care nu lasă nimic neatins de la neuron până la pielea de pe tălpi. Vin toate astea şi nu se mai dau duse. Până şi fosta mea nevastă s-a scârbit. Am prins-o că mă înşeală şi căsnicia mea s-a dus dracului. După divorţ, mi-am zis: gata, nu se mai poate, trebuie să dau burta jos. Şi am dat-o. Acum a ajuns aproape la genunchi. De-abia o mai duc. Şi am reuşit asta aşa, de unul singur. Nu mi-a luat decât 3 ani.

BAZAR ASEPTIC

A fost neaşteptat de bine la „Parhon”, la obezi. E, totuşi, institut naţional. Dacă nimeream într-un spital jegos, îmi ieşea un reportaj mai bun. Dar nu-mi pare rău. La „Parhon” era cald, curat, apă caldă non-stop şi mâncarea bună. Nu trebuia decât să o dibui în farfurie. Dacă ţi-ai adus farfurie de acasă... N-am ştiut. Credeam că numai medicamentele trebuie să le aduci de acasă. Norocul meu că în sala de mese era o doamnă care vindea castroane de plastic. Mi-a făcut o reducere. De orice ai nevoie la spital, se găseşte cineva să-ţi vândă. A bătut la uşă o altă doamnă să-mi vândă un tensiometru. A doua zi a venit alta, cu aparate de măsurat glicemia. Alta, cu şosete. Pe urmă una cu chiloţi din ăia cât sacul lui Moş Crăciun. Pe urmă un domn mi-a trântit în pat un braţ de cărţi. Numai romane siropoase. I-am zis mersi, dar nu, că am glicemia mare. Altul vindea integrame şi pixuri. Ce să zic, era bună agitaţia asta comercială. Mai spărgea monotonia albă şi aseptică a spitalului. Îi dădea un aer mai viu, de bazar. Erau şi preţuri îmbietoare. Ca la Dragonul Roşu.

AM SCĂPAT FĂRĂ ŞPAGĂ

Nu cunosc pe nimeni care a stat în spital şi n-a dat bani la doctori, la asistente, la infirmiere. Ei din ce trăiesc? Din o mie de lei pe lună? Îmi era jenă să le bag banii în buzunar asistentelor. Puteau să creadă că încerc să le pipăi. Niciun obez n-ar face asta. Ei sunt complexaţi şi timizi, dar nu poţi să ştii ce-i poate trece prin cap unui bugetar prost plătit. Am ţinut toată săptămâna o bancnotă de 10 lei pe noptieră. Când cu Grigorescu-n sus, când cu ţărăncuţa. N-a întins nimeni mâna s-o ia. Nici nu mi-a cerut cineva vreun ban. Şi nu ştiau că sunt ziarist în documentare. Doctorul Constantin Dumitrache susţine că aşa e în secţia lui: nu-ţi spune nimeni că, dacă nu-i dai bani, nu-ţi face tratamentul sau nu-ţi schimbă lenjeria. E incredibil, dar adevărat. Aaa, dacă vrei tu să le oferi o atenţie, nu bagă mâna în foc că angajaţii lui nu acceptă. Dar nu condiţionează. Ar zbura imediat din spital, ca un obez prins cu mâncare de-acasă ascunsă sub saltea. Domnul profesor e sever şi cu angajaţii, şi cu pacienţii. În anticameră la el se vorbeşte numai în şoaptă, ca la priveghi. Aşa trebuie. Mie mi-a plăcut acolo. Zău că m-aş mai duce.

CU TELEVIZORUL AŢI ÎNGRĂŞAT POPORUL

În saloane nu erau televizoare. Televizorul îngraşă. Te uiţi la telenovele şi tot bagi în tine alune sau alte prostii, în loc să te plimbi prin parc. Bine, noi nu prea mai avem parcuri în Bucureşti, dar asta e altă poveste. Primarul general e medic, nu cred că termină el mandatul fără să consulte Capitala şi la plămâni. Îmi vine să strig: Cu televizorul aţi îngrăşat poporul! Şi cu calculatorul. Numai eu ştiu câţi ani am stat lipit de calculator chiar şi când n-aveam nimic de scris. Dimineaţa, întâi şi-ntâi deschideam calculatorul. Era ca un drog care te ţine lipit de scaun zi şi noapte. Când stai pe loc, în retortele invizibile din carne se distilează grăsimea. Nu trebuie să faci niciun efort ca să te îngraşi.
Domnul profesor Dumitrache mi-a spus că supra-alimentaţia şi sedentarismul au devenit un mod de viaţă în toată lumea. Ca efect al globalizării, alimentaţia se uniformizează. Toată lumea mănâncă produse concentrate şi procesate. Asta se numeşte globezitate – obezitatea ca epidemie cronică şi globală. Nu există absolut nicio şansă să fie eradicată. Drept să spun, m-a speriat rău de tot. A spus chiar că însăşi specia umană, aşa cum arată ea acum, e în pericol. Fiecare om trebuie făcut să înţeleagă ce rău e binele de care se bucură mâncând cum, ce şi cât nu trebuie. Pe noi, românii, turcii ne-au învăţat prost. Mama lor de turci! Bine le făcea Ştefan cel Mare că-i căsăpea. Ne luau vitele, păsările şi oile şi ne lăsau porcii. În câteva sute de ani, ne-am învăţat cu mâncarea grasă.

ABDOMENUL LUI MIRCEA BADEA

La ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teşcu, din Mioveni. Ce coincidenţă! Şi el a fost ziarist câţiva ani după revoluţie. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt şi mult mai gras decât mine, bătea binişor spre două sute. Am simţit că se curbează spaţiul şi timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein. Gâfâia când vorbea. Avea depozite de grăsime pe braţe. Parcă ascundea castane pe sub piele. Îmi era tare antipatic. Şi eu lui. Dar ne era şi milă unuia de altul. Mi-a spus că nu-i pare rău că n-are televizor în cameră. Şi acasă a renunţat la blestematul de televizor. Nu face decât să te îndemne să mănânci orice şi cât mai mult. Armate de oameni complotează în laboratoarele publicităţii să te smintească de cap. N-a mai suportat să-i vadă pe copiii ăia din reclame ronţăind la cipsuri şi la batoane de ciocolată cu alune şi caramel. Mai dădeau şi ochii peste cap, de plăcere, parcă se drogau. Într-o zi s-a enervat şi a aruncat televizorul de la etaj. Obezii sunt de multe ori în stare de asemenea răbufniri. Din ziua aceea s-a hotărât el să înceapă o viaţă de om activ şi alimentat raţional. Sorin mi-a spus că de la televizor nu-l regretă decât pe Mircea Badea. Chiar dacă face la emisiunea lui un mişto nemilos de graşi, lui Sorin îi place de el, e modelul lui. Dar nu la celebritatea lui Mircea Badea râvneşte fostul ziarist. Nici la verva, la talentele sau la dantura lui. Ci la acei formidabili muşchi abdominali pe care poate să-i onduleze cum vrea el. „A făcut valuri cu abdominalii la televizor, în direct. A văzut toată ţara. Deci se poate!”, a încheiat uriaşul, bătându-se optimist pe burtă. Şi m-a îndemnat şi pe mine să slăbesc. „Acum e momentul, cât e Boc la guvernare!”

MĂNÂNCĂ, BĂIATUL MAMII!

Şi Tudor Tudosă s-a hotărât să slăbească. Era un puşti de 12 ani şi o sută şi ceva de kile. Părea făcut numai din fălcuţe. El era un obezel roz şi simpatic. Îţi venea să te joci cu el cum te joci cu un urs mare de pluş. Era din Suceava. La Parhon se internează mai ales bolnavi din provincie. Bucureştenii vin, îşi fac analize şi pleacă acasă, dacă nu e ceva foarte grav. Obezitatea e o boală foarte răspândită în România, dar sunt puţine centre unde poate fi investigată şi tratată.
Urcam în fiecare zi cu greu până în salonul lui Tudor să mă cântăresc. În secţie erau câteva cântare electronice speciale, cum nu găseşti în comerţ. Ţineau 350 de kile. De câte ori mă cântăream, puştiul stătea cu ochii pe ecran. Se bucura la fiecare scădere. Parcă slăbea el, nu eu. Zicea că în fiecare noapte visează cotlete cu cartofi prăjiţi, gogoşi-ineluş tăvălite prin pudră de zahăr şi Cola. Eu i-am mărturisit că am coşmaruri cu pui din ăia perpeliţi la rotisor la hypermarket. Mâncam unul la o masă. Tare buni şi fragezi mai erau! Cred că aveam expresia de drogat pe care Sorin din Mioveni o văzuse la copiii din reclame.
După câteva zile, m-am obişnuit cu porţiile mici de la spital, ca pentru obezi, şi am început să visez din nou femei. Eram pe calea cea bună. Dar Tudor, care se internase înaintea mea, şi când m-am externat eu, tot cotlete visa. La el lucrurile erau mai complicate. Mama lui se internase cu el. A recunoscut că ea e de vină. L-a tot îndopat pe Tudor cu de toate. La şcoală îi dădea bani să-şi cumpere tot ce poftea. Frigiderul era mereu plin. Se bucura să-l vadă mâncând. Zicea că e semn de sănătate. Şi acum, poftim, băiatul plesnea de atâta sănătate. Visa cotlete şi se cântărea din oră-n oră. Era obsedat. Nu voia decât să redevină copil. Cât mai repede. Numai el ştia câte îndura la şcoală. Nici nu ştiţi cât de răi pot fi uneori copiii cu alţi copii. Pot ajunge chiar să se omoare. Ca în romanul Împăratul muştelor, de William Golding. Tudor a simţit-o pe pielea lui.

ŞCOALA DIN SPITAL

Mama lui Tudor n-a ştiut că la copii obezitatea survine prin creşterea numărului de celule adipoase. La adulţi ca mine ele nu se înmulţesc, ci cresc în volum. Aşadar, când Tudor va ajunge adult, va avea mai multe celule adipoase decât mine, care în perioada de creştere am fost un copil normal şi la mine nu s-au format celule adipoase noi. Mai târziu, când acele celule care se înmulţesc acum în corpul lui Tudor îşi vor mări volumul, el ar putea deveni planetă. Cu gravitaţie proprie. Doamna Tudosă n-a ştiut nici că obezitatea întârzie maturizarea sexuală a băiatului ei. La fetiţe e invers, o grăbeşte. Iar la adulţi, pur şi simplu le ia bucuria asta. Ca pe un dar pe care n-au ştiut să-l preţuiască.
Obezitatea instaurează anarhia hormonilor. La femei, cresc estrogenii şi se poate ajunge la cancer de sân, de col uterin. Ori creşte testosteronul şi le vezi că încep să se bărbierească. Iar infertilitatea îi pândeşte pe toţi deopotrivă. Cine s-ar fi gândit că mănânci prăjituri şi după aia îţi taie un sân sau rămâi fără urmaşi? Nici doamna Tudosă n-a ştiut asta, nici eu. Ne-a spus domnul profesor. Tot el mi-a spus că e o prostie să crezi că, dacă te laşi de fumat, te îngraşi. Nu lipsa nicotinei îngraşă, ci mâncarea în exces. El nu mai fumează de cinşpe ani şi n-a luat nici un kil în greutate. Ba a mai şi dat jos. Bun, el a făcut medicina şi ştia asta. Dar eu? După ce m-am lăsat de fumat, am înlocuit ţigările cu bomboane. Aşa mi-a spus o prietenă de pe net. Pe urmă i-am dat-o cu napolitane. Ronţăiam tot timpul ceva, ca să nu fumez. Şi nici n-am băgat de seamă când m-am făcut cât Rusia. Îmi stă inima în loc numai când mă uit la ce diagnostic stufos am. Cazierul infracţiunilor mele, contra mea.
La spital am aflat şi că ţesutul adipos este considerat un organ endocrin. Este implicat în sinteza peptidelor, a componentelor non-peptidice şi a altor factori. El eliberează trigliceride, retinoizi şi colesterol. Interacţionează cu alte organe. Mi s-a făcut părul măciucă. Va să zică am un organ în plus. Nu m-am născut cu el. Dacă-mi creştea încă un picior? Şi organul ăsta dobândit are vreo şaizeci de kile! Am senzaţia că e încă o persoană în pielea mea. Una străină. Eu îi dau să mănânce şi ea îşi aruncă gunoiul în mine. E un organ care poate face atâtea! Poate capătă şi sentimente, mai ştii? Să se îndrăgostească de altcineva şi să plece de la mine. Ar fi prea simplu...

TĂTICUL OBEZILOR

Nouăzeci la sută dintre obezi sunt aşa pentru că au mâncat mai mult decât avea nevoie organismul lor. Organismul ăsta al nostru are apucături de hârciog. Ce capătă în plus adună în fălci. „Aşa e programat corpul uman. Soluţia e simplă: două linguri mai puţin şi doi paşi mai mult”, mi-a zis domnul profesor. El e tăticul nostru, al obezilor. Ne explică tot ce se întâmplă cu trupurile şi cu minţile noastre. Dacă ne prinde că mâncăm pe ascuns, ne dă afară din spital. Ne ţine la dietă, ca să reînvăţăm să mâncăm normal. Care vrea. Care nu, pa! Nu prescrie medicamente. Părerea lui e că statul n-ar trebui să asigure servicii medicale pentru bolile pe care omul şi le face cu mâna lui, cum ar fi obezitatea. Mai puţin alea zece la sută cazuri de obezitate provocată de nişte boli preexistente. Doamne fereşte! Ne ajută cu ştiinţa lui să ne recăpătăm dimensiunea umană – pe asta luaţi-o cum vreţi. Ne spune clar că nu există diete şi soluţii miraculoase. Dar noi, obezii din spital, tot visăm că domnul profesor vine tiptil pe la spate şi ne înţeapă cu un ac magic. Şi pfsss, ne dezumflăm încet, ca nişte baloane. Şi gata!

PLATOŞA DE CIOCOLATĂ

Pe doamna Aurica am întâlnit-o într-o zi pe hol. Nu puteam trece de ea. Reuşea să blocheze cu fundul holul acela larg, de spital. Stătea sprijinită cu braţele de calorifer şi se uita pe geam cum nişte ţigani râneau zăpada din faţa porţilor de peste drum. Câştigau un ban. Cele mai profitabile zăpezi cad în România. Şmecherii aruncau zăpada de la o poartă la poarta vecină şi luau bani şi de colo, şi de colo. Nişte asfaltangii rataţi. Calculată în fripturi, doamna Aurica însemna câteva turme de porci. Chiar aşa zicea ea despre sine. Era glumeaţă, ca toţi graşii.
Domnişoara Alexandra Siru, psihoterapeut la Centrul de Diagnostic şi Tratament „Dr. Victor Babeş”, m-a lămurit la un interviu: „Jovialitatea asta proverbială a grasului este de fapt o încercare de a se face plăcut. Îi este teamă că nu va fi acceptat sau că va fi ignorat. Obezul poate deveni extrem de exuberant, afectuos, oferindu-şi în mod excesiv ajutorul pentru a se face util. Astfel vrea să se asigure că este căutat”. Deci noi, obezii, purtăm un fel de platoşă de ciocolată. Ne protejăm de ceilalţi şi ne facem plăcuţi.
Ca să mi se facă plăcută, doamna Aurica mi-a spus o pildă licenţioasă, făcându-mi cu ochiul. Cică un tip s-a aşezat din greşeală pe scaun cu fundul pe propriile testicule. Îl durea de-i săreau ochii din cap, urla, dar nu se ridica. N-avea voinţă. Aşa şi cu obezii. Suferă, ştiu că le face rău surplusul de mâncare, dar nu au tăria să renunţe. Ca fumătorii, ca alcoolicii, ca drogaţii. Femeia se consola că există totuşi unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânăra aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuinţă ca s-o ducă la maternitate să nască. Zicea doamna Aurica: „Eu nu pot să pricep cum, Doamne, iartă-mă, a rămas fata aia gravidă. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!” Şi şi-a făcut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, să fie iertată. Tovarăşa mea de suferinţă mi-a mai spus că presa greşeşte. Prezintă numai excepţiile: elefanta  din Craiova, mamutul de 350 de kile din Bucureşti. Şi în felul ăsta se ignoră marea masă a obezilor. Cei mulţi. Adevărata problemă. Nu ştia că sunt ziarist. Ăsta e avantajul de a nu apărea la televizor. Am primit drept în ficat reproşul. Am simţit că am pus la loc instantaneu câteva sute de grame.

FRUMOASĂ PE JUMĂTATE

Cea mai frumoasă pacientă de la obezi era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani. Rar am văzut o femeie mai frumoasă. Dar ea era frumoasă numai până la mijloc. Cum se termina talia subţire, delicată, izbucneau şoldurile şi coapsele într-o uriaşă explozie de grăsime. Semăna cu un bibelou fragil, de pus pe televizor, aşezat pe soclul lui Lenin din Piaţa Presei. Nu ştiu de ce, la ea se depunea numai acolo. Mergea legănat, ca raţa. Îşi arunca picioarele într-o parte ca să poată păşi. O pândeam când venea la masă şi mă uitam numai la faţa ei. Nu-mi coboram privirea. Ea contrazicea teoria platoşei de ciocolată. Să-i zicem aşa. Era o fată tristă, tristă. N-am putut să intru în vorbă cu ea. Cu toţi ceilalţi pacienţi înnodam uşor discuţii. Chiar şi cu cei cu greutate normală, internaţi pentru cine ştie ce boli endocrine. Am aflat de la o infirmieră că fata aceea a început să se îngraşe aşa după ce i-a murit mama. A mâncat inconştient, de supărare. Compulsiv, cum ar zice domnişoara Alexandra. Obezitatea pândeşte în orice întâmplare din viaţa noastră. Se ascunde ca diavolul în amănunte. Dacă nu eşti atent, îşi strecoară un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extratereştri, şi începe să pompeze. De la un timp a început o cură de slăbire luată dintr-o revistă. A slăbit şi pe urmă s-a îngrăşat şi mai tare. Toate prietenele s-au simţit datoare să-i dea câte un sfat. Ea, disperată, le-a urmat pe toate. Şi s-a îngrăşat tot mai mult. A părăsit-o şi iubitul, logodnicul, ce-o fi fost. Nu mai puteau face dragoste, tehnic vorbind. La spital, fiecare colăcel de grăsime de pe burta cuiva ascunde o dramă.

AM FOST UN DOBITOC

Exact aşa am făcut şi eu, în prostia mea. Am luat pastile cu ulei de in să-mi scadă pofta de mâncare. Pastile pe bază de crom ca să nu mi se mai facă de dulciuri. Înghiţeam cărbune. Cică reţine apa. Ceaiuri de slăbit. Dar erau doar nişte buruieni cu arome şi coloranţi sintetici. Mâncam disociat. Varză fiartă până mă lua leşinul. Pe urmă numai carne, de vomam bucăţi de pui. Chiar am vrut atunci să mă mut mai aproape de Protan. Era şi chiria mai mică în zonă. Altcineva mi-a zis să înghit dimineaţa, pe nemâncate, un bob de orez. A doua zi, două boabe. A treia zi, trei. Şi tot aşa până la zece zile, zece boabe. După care le luai descrescător. Disperat cum eram, am încercat şi asta, dar n-a ţinut. Fie m-am zăpăcit şi am încurcat numărătoarea, fie puii întregi pe care-i mâncam ciuguleau imediat boabele din stomac. Dar ce n-am încercat! Numai la doctor nu m-am dus, că aveam prieteni binevoitori pe net. Nu mai spun de colegii de redacţie. Obezii din România nu prea se duc la medic pentru obezitate. Ei se duc că le crapă inima sau ficatul din cauza obezităţii. Se duc la medic mai ales femeile. Ele sunt mai atente la cum arată. Dar obezitatea nu e doar o problemă de estetică. Şi când murim, nouă, obezilor, nu ni se scrie în actul de deces că am murit de obezitate. Ci de boala provocată de obezitate. Eu credeam că sunt un obez sănătos. Am primit asigurări de la medici că nu există niciunul.
M-am gândit cu multă compasiune la fata aceea. Şi la păţaniile mele. M-am înţeles cu câţiva obezi din spital să mobilizăm cât mai mulţi durdulii de-ai noştri. Deja ne revendicăm ca o categorie aparte. Parcă am fi alt fel de oameni. Al treilea sex. Să ne mobilizăm pentru un proiect de lege. Să fie pedepsiţi cei care recomandă neautorizat regimuri alimentare, cure de slăbire, metode, substanţe. Exact cum sunt pedepsiţi cei ce practică medicina clandestin. Iar obezii să-şi dea unul altuia câte un pumn în cap pentru cât de deştepţi au fost să apeleze la aşa ceva.

CREDE ŞI NU CERCETA!

Într-o zi am fost la slujbă. În curtea institutului e o bisericuţă unde vin şi se roagă bolnavii. Vin şi câţiva medici. Nu ascultă porunca din Scriptură: „Crede şi nu cerceta”. Se încăpăţânează să cerceteze. Asta e treaba lor la Institutul Naţional de Endocrinologie. Încă mai există cercetare acolo. Nu de alta, dar endocrinologia e o ştiinţă românească. Primul tratat de endocrinologie l-a publicat C.I. Parhon în 1909. Prima catedră de endocrinologie s-a înfiinţat la Bucureşti în 1933. Primul Congres internaţional de endocrinologie tot la Bucureşti s-a ţinut. În 1939. Chiar Institutul „Parhon” este primul de acest fel din lume. Paulescu a descoperit insulina. Grigore T. Popa a descoperit şi a demonstrat strălucit legătura dintre creier şi activitatea endocrină. Până prin anii '70, publicaţiile de endocrinologie din Europa erau scrise pe jumătate de endocrinologii români. Şi, în ţara endocrinologiei, avem şase milioane de supraponderali şi obezi! Iar unii vor să slăbească rapid cu un bob de orez pe stomacul gol. Alţii se duc şi la biserică. Unde se termină competenţa doctorului, intră preotul cu busuiocul. Părintele Gheorghe Oprea m-a miruit şi pe mine la rând cu bolnavii veniţi la slujbă. După câteva zile mi-a povestit cum o femeie tânără s-a îngrăşat rapid cu 35 de kile. Nu slăbea nicicum. Doctorii nu-i găseau pricina, erau în mare încurcătură. Stătea în spital fără diagnostic. Părintele i-a citit Sfântul Maslu, ce i-a mai citit, s-au rugat împreună. Şi, minune, femeia a slăbit. S-au mirat şi doctorii. Aveau faptul în faţă.

PĂCATUL NAŢIONAL

I-am mărturisit părintelui Gheorghe teama că nu sunt un bun creştin. Nu mi-am înfrânat poftele trupeşti şi uite unde am ajuns. N-am fost deloc cumpătat. Am stârpit tot mai multe animale. Îmi făceam şi tort singur, acasă. Să ies mai ieftin. N-am ţinut niciun post. „Postul nu e o cură de slăbire”, mi-a tăiat-o preotul. Doar aşa, ca efect secundar... E clar că am păcătuit. Şi părintele Gheorghe m-a dojenit pentru asta. Cu blândeţe. E un psiholog bun părintele. Mi-a citit din carte: „Trupul e o slugă bună, dar un stăpân hain”. Trupul e un templu în care sălăşluieşte sufletul, care e de la Dumnezeu. Datoria mea de bun creştin era să mă îngrijesc de acest templu. M-am scuzat ca un laş. Am zis că românii se declară 85% ortodocşi, dar 30% sunt obezi. Şi numărul lor tot creşte. Vor încăpea tot mai puţini în biserici. Plus că am văzut şi călugări obezi. „Bine, dar la ei e din cauză că mănâncă prost. Numai paste făinoase şi la ore nepotrivite”, a replicat părintele.

HAPPY END

De două săptămâni ţin cu stricteţe dieta prescrisă de domnul profesor Dumitrache la spital. Ceva ca în vremea alimentaţiei ştiinţifice, pe timpul lui Ceauşescu. Cu deosebirea că acum găsesc toate alimentele din listă. Grija mea e doar să nu abuzez. Îmi măsor mâncarea cu un cântar de bucătărie electronic. E foarte precis. Că ochiul e parşiv, te înşeală. Chiar s-a demonstrat experimental că o persoană legată la ochi mănâncă exact cât îi trebuie. Stomacul trimite un SMS la creier: „Îmi ajunge!”. Dar, dacă mai e mâncare, ochiul blochează SMS-ul şi zice: rade tot din aria de acoperire, că nu-i frumos să laşi în farfurie...
Dieta nu o dau la nimeni, aşa cum mi-au dat alţii mie reţete de slăbit care îngraşă. Sunt 7 miliarde de oameni pe Pământ şi nu găseşti doi la fel. Medicul trebuie să prescrie o dietă pentru fiecare caz în parte. Parafrazându-l pe Tolstoi, toţi oamenii sănătoşi sunt sănătoşi la fel, dar fiecare bolnav e bolnav în felul lui. De fapt, asta nu e o dietă. Aşa voi mânca toată viaţa de acum înainte. Şi mişcare în fiecare zi. Sunt hotărât. Sperietura de la spital şi suferinţa sunt cea mai bună motivaţie. Nu vreau să mă sinucid cu furculiţa. Şi nu mai suport să fiu obez. Nu mai am familie. Nu mai am prieteni. Cine se crede prietenul unui obez, să se gândească bine când l-a întâlnit ultima oară. Mi-am provocat singur câteva boli care m-ar putea ucide înainte de a pune punct acestei mărturii. Tot aşa cum s-ar putea să mai trăiesc încă mulţi ani. O să reuşesc. Oricine poate!»

Viorel Ilișoi a debutat ca ziarist în anul 1990 și a scris, pe rând, la: Atitudinea (1990-1991), Timpul (1991-1998), Național (1998-2003), Cotidianul (2004-2009) și Jurnalul Național (din 2009 până în 10 oct. 2014)

luni, 16 decembrie 2013

Ce ne învață filmele americane

-->

CE NE ÎNVAȚĂ FILMELE AMERICANE

- Toate numerele de telefon din Statele Unite încep cu 555.
- Cam 50% din populația Statelor Unite sunt agenți FBI sau CIA, care lucrează sub acoperire.
- Persoana în care ai cea mai mare încredere îți vrea răul sau este un spion.
- Câinii știu întotdeauna cine este personajul negativ și latră la el.
- Toți străinii preferă engleza atunci când vorbesc între ei: ofițerii străini, membrii unei familii de altă naționalitate, chiar și extratereștrii.
- Dacă vrei să treci drept ofițer neamț sau rus, nu trebuie să știi limba, e de-ajuns să vorbești engleza cu accentul respectiv.
- Posturile TV transmit o știre care te privește direct chiar în clipa în care deschizi televizorul.
- Scopul sistemului de învățământ american este promovarea baschetului și a baseball-ului.


- Chinezii n-au altceva mai bun de făcut decât să predea sau să practice Kung Fu.
- Dacă începi să dansezi pe stradă, toți oamenii pe care-i vei întâlni vor cunoaște pașii.
- Toate pungile cu cumpărături de la supermarket conțin cel puțin o baghetă.
- Mamele pregătesc în fiecare dimineață ouă cu șuncă, deși soțul și copiii n-au niciodată timp să mănânce.
- Nu e nevoie să spui „Bună!” sau „La revedere” când începi sau termini o convorbire telefonică.
- Când vin de la serviciu, toți americanii se duc la frigider și-și deschid o cutie de bere.
- Un singur băț de chibrit e suficient ca să lumineze o încăpere cât un hangar.
- Orice creatură din Univers poate lăsa însărcinată o pământeancă.
- Extratereștrii sunt cu precădere interesați să atace Statele Unite.


- Țăranii din Evul Mediu aveau o dantură perfectă.
- Unul dintre gemenii identici este un ticălos.
- Atunci când fac o bombă artizanală, teroriștii respectă cu sfințenie schema de culori a FBI-ului.
- Pe toate bombele există cronometre mari și roșii, ca să știi cât mai ai până la explozie.
- Un erou nu simte nimic în timp ce e bătut crunt, dar geme de durere când o fată frumoasă îi curăță rana.
- Șeful secției de poliție este întotdeauna un negru.
- Un detectiv poate rezolva un caz dificil numai atunci când șeful îi dă un ultimatum de 48 de ore sau îl suspendă.
- În timpul unei investigații, polițiștii vizitează măcar o dată un club de striptease.
- Niciodată personajul negativ nu este ucis de cel pozitiv, ci moare din cauza propriilor acțiuni.
- Tusea este de obicei primul simptom al unei boli incurabile.
- Orice persoană care se trezește dintr-un coșmar se ridică brusc și începe să respire greu.
- O femeie tânără, cu un corp perfect, când e singură acasă, iese de la duș înfășurată într-un prosop și se duce direct la oglindă, în care va vedea reflexia atacatorului, care a intrat în locuința ei și a pândit exact acest moment.
- Dacă cineva te urmărește prin oraș, îți poți pierde urma amestecându-te în mulțimea care participă la parada din ziua respectivă.
- Dacă orașul tău este amenințat de un dezastru sau de o bestie ucigașă, prima îngrijorare a primarului va fi să nu-i scadă veniturile din turismul local.
- Dacă ești tânără, blondă și superbă, este foarte probabil să ajungi expertă în fisiune nucleară.


- Dacă un bărbat supraviețuiește unei întâmplări nefericite împreună cu o femeie, are dreptul la un sărut, chiar dacă a cunoscut-o în ziua respectivă.
- Polițiștii cinstiți sunt în mod tradițional împușcați cu trei zile înainte de pensionare.
- Înainte de a-l împușca pe erou, personajul negativ îi ține un discurs moralizator de câteva minute, timp în care victima face ceva și se salvează.
- Dacă trebuie să-ți reîncarci arma, vei avea în permanență suficientă muniție asupra ta.
- Megalomanii nu risipesc gloanțele; ei preferă să-și ucidă prizonierii folosind rachete, sisteme electronice, gaze mortale sau lasere, ceea ce le oferă captivilor cam 20 de minute pentru a evada.
- Toate paturile au cearșafuri cu o croială în formă de L, care ajung până la subrațul femeii care doarme și depășesc numai cu puțin coapsele bărbatului de lângă ea.
- Statele Unite sunt locul în care poți întâlni tot felul de creaturi mitice, ca vârcolaci și vampiri.


- Orice pasager poate pilota și aduce la sol un avion, doar urmând instrucțiunile turnului de control.
- Toate mașinile care intră în coliziune sau cad într-o prăpastie explodează.
- Vei avea șansa să supraviețuiești oricărei bătălii, din orice război, numai dacă nu faci greșeala să arăți cuiva înainte fotografia iubitei care te așteaptă acasă.
- Tarabele de fructe au zero șanse de supraviețuire dacă pe stradă are loc o urmărire de mașini.
- Dacă într-o clădire există un perete din sticlă, în scurt timp cineva va fi aruncat prin el.
- Dacă într-o luptă corp la corp ești depășit numeric, inamicii vor aștepta răbdători să te atace pe rând, dansând în jurul tău amenințător, până când îi dobori pe cei dinainte.


- Majoritatea laptopurilor sunt suficient de puternice pentru a pătrunde în sistemul de comunicații al unei civilizații extraterestre invadatoare.
- Orice calculator în care vrei să deschizi un text îți va spune „Introdu parola”, pe care o vei ghici din a treia încercare.
- Întotdeauna, expertul suprem în calculatoare e un puști căruia abia i-au mijit tuleiele, dar care poate să-ți creeze orice program și să intre cu ușurință în orice bază de date securizată.
- Sistemul de ventilație al unei clădiri este ascunzătoarea perfectă; nimănui nu i-ar da prin cap să te caute acolo, așa că poți traversa fără dificultate sau riscuri în cealaltă parte a imobilului.
- O persoană care cade inconștientă în urma unei lovituri la cap nu va suferi niciodată o comoție cerebrală, iar judecata nu-i va fi afectată câtuși de puțin.
- Nicio persoană implicată într-o urmărire de mașini, deturnare de avion, explozie, erupție vulcanică sau invazie extraterestră nu va intra în șoc.
- Când plătești taxiul, nu căuta niciodată în portofel, extrage o bancnotă la întâmplare și dă-i-o taximetristului; întotdeauna va fi exact cât a costat cursa.
- Când ai nevoie urgentă de ele, mașinile americane nu pornesc niciodată la prima cheie... nici la a doua... nici la a treia.


Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde) 

Lista rămâne deschisă – așteptăm sugestii.

-->

luni, 2 decembrie 2013

Din istoria prostiei omenești

-->

DIN ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI

– PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU –

Judecătorul de odinioară se îmbrăca în robă, își punea peruca pe cap și din momentul acela se dezumaniza; devenea o mașină judiciară, înveșmântată cu fast oficial. Degeaba a spus apostolul Pavel: „Litera omoară, spiritul însuflețește”. Dreptul medieval nu lua în considerare decât litera. Nu-l interesa intenția, ci fapta. Pedeapsa pe care legea o hotăra pentru fapta respectivă era aplicată fără cruțare. Nu exista nici discernământ, nici circumstanță atenuantă, nici îndurare! Robotul cu robă și perucă trimitea la eșafod chiar și un copil, dacă acesta comitea vreo faptă pe care legea o pedepsea cu moartea.


Între tipăriturile aflate în biblioteca Szechenyi, într-un manuscris din 1780 găsim descrierea amănunțită a felului în care a fost decapitată o fetiță de 13 ani, cu numele de Margarete Dissler. Acest lucru s-a întâmplat în secolul numit „al luminilor”! În nr. 30 din anul 1681 al ziarului berlinez Sonntagischer Postilion citim o știre care relatează despre o fetiță de 14 ani care a fost prinsă încercând să provoace un incendiu. Astăzi, medicii s-ar pronunța: piromanie. Pe vremea aceea însă, au condamnat-o la moarte, au decapitat-o, iar cadavrul i l-au ars. Un alt ziar berlinez, Vossische Zeitung, relatează în nr. 112 din 1749 că în Bavaria a fost arsă pe rug o vrăjitoare. Și, pentru că au existat mărturii cum că ea inițiase în meserie și o fetiță de 8 ani, au executat și copila, călăul tăindu-i venele.

Nu se renunța la principiul represiunii nici atunci când făptașul nu putea fi adus în fața instanței. În acest caz, pedeapsa se executa simbolic, „în efigie”. Dacă prin sentință se pronunța condamnarea la moarte, se confecționa un manechin de paie, care era târât până în centrul orașului, sub spânzurătoare. Acolo, i se citea în mod solemn sentința, după care se dădea ordin călăului să-și facă datoria. Respectând strict canoanele meseriei, călăul spânzura păpușa de paie (lipsea doar medicul care să confirme, cu stetoscopul, decesul). Dacă sentința era deosebit de aspră, după execuție, se proceda și la arderea cadavrului. Și acest ordin era dus la îndeplinire cu respectarea legii. Călăul scotea din ștreang manechinul spânzurat, îl așeza pe rug și-l ardea cu mare pompă, spre satisfacția publicului spectator.

Procese penale împotriva cadavrelor

Neiertătoarea practică judiciară se aplica și în cazul când făptașul murise între timp. Principiul aspru al represiunii, cu alte cuvinte răzbunarea etatizată, își descărca furia rece și pe cadavru. Atunci când Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru a ocupa tronul tatălui său, Cromwell (cel care insistase ca regele Carol I să fie executat) și câțiva dintre cei ce împărțiseră puterea cu el își dormeau somnul de veci sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster. La 30 ianuarie 1661 (comemorarea execuției lui Carol I) sicriele lui Cromwell și a doi dintre tovarășii săi au fost scoase din mormintele lor și duse la Tyburn, locul de execuție al criminalilor de rând. Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate în spânzurătoare până seara, apoi decapitate și înmormântate la piciorul spânzurătorii. Acest spectacol a avut loc în prezența unui public numeros. Doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăți cu plăcuta amintire a unui tablou interesant. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!
Memorialistul Pepys relatează întâmplările din ziua de 30 ianuarie a acelui an: a ascultat o predică, a primit o scrisoare de la fratele său, apoi a vizitat-o pe lady Batten. Aceasta, împreună cu soția lui Pepys, sosise chiar atunci de la Tyburn, unde fuseseră să vadă cele trei cadavre spânzurate. Excursia doamnelor este amintită, fără niciun comentariu, ca cel mai firesc lucru.

Era caracteristic pentru formalismul vechii legislații ca procesul împotriva cadavrului celui vinovat să decurgă cu respectarea tuturor normelor procedurale. Diferența era doar că se desemna un curator pentru mort, deoarece, după cum se știe, cadavrul nu poate vorbi și, în consecință, n-are cum să se apere. Astfel se proceda și în cazul sinucigașilor. Un foarte interesant extras de proces din anul 1725 ilustrează semnificativ acest fapt:
„Proces penal, intentat de către procurorul regal din Fontaine les Nonnes, împotriva lui Jacques de la Porte, funcționar al judecătoriei din Marcilly, curator pe lângă cadavrul lui Charles Hayon. La proces s-a dovedit că Charles Hayon, locuitor din Chaussée, s-a sinucis din proprie inițiativă și în mod criminal. Legându-și picioarele, el s-a aruncat în râu, înecându-se. Drept pedeapsă, cadavrul lui este condamnat să fie plimbat pe străzile comunei Chaussée, întins cu fața în jos pe un grătar de lemn”.

N-am putut constata dacă, în cazul lui Cromwell, procesul a decurs după toate formalitățile. În schimb, actele procesului intentat împotriva cadavrului ucigașului lui Henric al III-lea al Franței se păstrează integral până în zilele noastre. Cu acel prilej, au fost ascultați 9 martori, care au declarat cu toții, sub jurământ, ceea ce toată lumea știa, și anume: atentatorul Jacques Clément l-a înjunghiat pe rege, după care soldații și curtenii, năvălind în încăpere, l-au ciopârțit pe atentator, omorându-l. După obișnuita introducere, sentința rostită în numele urmașului regal, Henric al IV-lea, dispunea: ,,Urmând sfatul consiliului judecătoresc, Maiestatea sa a hotărât: cadavrul amintitului Clément să fie rupt în patru de patru cai, apoi ars, iar cenușa să-i fie aruncată în fluviu, pentru ca în felul acesta să-i piară până și urma. Dat la St. Cloud, 2 august 1589. Iscălit: Henric. Adnotare: S-a îndeplinit în același loc și în aceeași zi”. Ruperea în patru era pedeapsa ucigașilor de regi. Henric al IV-lea nu bănuia la vremea aceea că și el va fi victima pumnalului unui atentator, iar ucigașul său, Ravaillac, va suporta pe viu supliciul lui Clément.

La 8 aprilie 1498, mulțimea ridicată împotriva lui Savonarola a asediat mânăstirea San Marco din Florența. Unul dintre discipolii călugărului a tras clopotul. La semnalul de alarmă, cei din mânăstire s-au strâns și au rezistat un timp: până la urmă însă, a biruit mulțimea. Restul îl știm. Dar puțini știu că arderea pe rug a lui Savonarola a fost urmată, în vara aceluiași an, de condamnarea clopotului de către un consiliu de magistrați. Clopotul a fost scos din turn, pus într-o căruță trasă de măgari și purtat prin tot orașul: călăul îl biciuia tot timpul, la fel cum zbirii lui Xerxes biciuiseră Hellespontul [n.n.: În timpul traversării strâmtorii Hellespont (Dardanele), Xerxes a ordonat ca marea să fie pedepsită cu 300 de lovituri de bici și să fie blestemată, pentru că o furtună întârziase îmbarcarea spre Europa].

Am enumerat aceste câteva pilde, ca să pot deschide, cu ajutorul lor, cărare prin bălăriile vechiului drept și, în felul acesta, să ajung la cea mai absurdă procedură judiciară feudală.

Procese intentate animalelor

Să acuzi și să condamni animale – iată o temă pentru umoriști. Trebuie să deosebim aici două feluri de procese intentate animalelor: Unele aveau ca scop izgonirea animalelor dăunătoare care aduceau pagube însemnate. Aceste procese țineau de competența tribunalului ecleziastic. O altă categorie era formată din procesele care se intentau împotriva unui anumit animal criminal, și aveau ca scop pedepsirea fărădelegii săvârșite. Acestea țineau de judecătoriile civile.


Printre calamitățile naturale ale Evului Mediu, un loc important îl ocupau imensele invazii de viețuitoare mărunte care se abăteau peste o regiune: lăcuste, viermi, cărăbuși, șerpi, broaște, șoareci, guzgani, cârtițe... Ele distrugeau recoltele și, de multe ori, în urma lor izbucnea foametea. Știința din vremea aceea privea neputincioasă dezastrul. Oamenii deci renunțau la știință, apelând la religie. Primejdia, care izbea pe neașteptate și cu o forță necruțătoare, nu și-o puteau explica decât ca pe fapta unui demon. Nu lăcustele devorau recolta, nu șoarecii rodeau rădăcinile plantelor, ci însuși necuratul, întrupat în acele animale dăunătoare. Oamenii îngroziți așteptau ajutor de la preoții lor și pretindeau ca demonul să fie afurisit. Bine, bine, dar afurisirea avea reguli foarte precise. Formalismul Evului Mediu s-a insinuat și în dreptul bisericesc, la fel ca și în cei laic, lucru cu atât mai de înțeles, cu cât în ambele domenii legislative paragrafele erau învârtite, sucite și cârpăcite de aceiași juriști.

Prin urmare, și la afurisenie trebuiau respectate normele de judecată: denunțul, desemnarea apărării, procesul, acuzarea, apărarea, sentința. Firește, astăzi, toate aceste lucruri par comice, dar privite prin optica epocii erau ciudate doar în măsura în care astăzi ni se par ciudate unele dintre obiceiurile tradiției englezești. Știm, de pildă, că în amintirea „conspirației prafului de pușcă”, și astăzi, într-o anumită zi a anului, o gardă coboară în pivnițele Parlamentului britanic, luminând cu lămpașe de ulei fiecare ungher, spre a vedea dacă nu cumva se ascunde, pe undeva, ceva suspect! Cred că nu mai trebuie să precizăm că întreaga pivniță este dotată cu lumină electrică. Cu toate acestea, nu râde nimeni de zelul emeritei gărzi. Revenind: Sentința tribunalului bisericesc cuprindea, pentru început, un avertisment. Apoi urma afurisirea propriu-zisă (maledicția). Nu împotriva animalului, ci a demonului!

S-au întâmplat cazuri când și tribunalele laice au încercat o procedură asemănătoare. Aceasta era o caricatură a celei destinate proscrișilor bisericești, după cum ne informează, cu un umor involuntar, un detaliat proces-verbal de procedură care s-a păstrat. Procesul a avut loc în Elveția, în fața judecătoriei din comuna Glurns:

«Anno Domini 1519, de ziua Ursulei, în fața judecătorului comunei, Wilhelm von Hasslingen, s-a înfățișat Simon Fliss, locuitor al comunei Stilfs, anunțând în numele locuitorilor că, în conformitate cu prevederile legii, dorește să intenteze acțiune penală împotriva șoarecilor de câmp. Cum, potrivit prevederilor legale, în astfel de cazuri șoarecii au nevoie de un apărător, el a cerut ca autoritățile să numească unul din oficiu, astfel ca șoarecii să nu aibă motiv a se plânge. Pe baza acestei cereri, judecătorul l-a numit pe cetățeanul Hans Grienebner din Glurns ca apărător al susnumiților șoareci, împuternicindu-1 legal în această funcție.
Din partea locuitorilor comunei Stilfs, Simon Fliss a desemnat acuzatorul împotriva șoarecilor în persoana lui Minig von Tartsch.
Judecător: Conrad Spergser (căpitan de mercenari în trupele conetabilului de Bourbon).
Jurați: (se înșiră numele a 10 cetățeni).
Împuternicit de toți locuitorii comunei Stilfs, acuzatorul Minig von Tartsch a arătat că el a citat pentru ziua aceea în fața instanței pe Hans Grienebner, apărătorul animalelor lipsite de rațiune numite șoareci de câmp, drept pentru care respectivul s-a și înfățișat, prezentându-se ca reprezentant al rozătoarelor.
Fiind audiat ca mator, Minig Waltsch, locuitor din Sulden, a spus că el umblă de 18 ani prin ogoarele din Stilfs și a putut constata că șoarecii de câmp produc într-adevăr pagube însemnate, astfel încât locuitorilor abia de le rămâne puțin fân.
Locuitorul Niklas Stocker din Stilfs a arătat că el ajută la lucrul câmpului pe acele ogoare și a văzut cum niște animale ale căror nume și prenume nu le cunoaște produc mari pagube gospodarilor: acest lucru l-a putut constata mai ales toamna, la cositul fânului.
În prezent, Vilas von Raining locuiește în vecinătatea comunei Stilfs, dar acum 10 ani era locuitor al Stilfsului. El arată că poate afirma același lucru ca Niklas Stocker, fiindcă și el i-a văzut de multe ori pe șoarecii stricători.
Aceste fiind zise, martorii și-au întărit prin jurământ depozițiile.»

După cum se vede, judecătorul a evitat să audieze gospodarii interesați din Stilfs, dovedindu-și imparțialitatea prin faptul că a ascultat numai martori nepărtinitori: doi cetățeni de prin împrejurimi și un zilier localnic.

«Acuzarea: Minig von Tartsch acuză șoarecii de câmp pentru daunele provocate și arată că dacă lucrurile vor continua, iar animalele dăunătoare nu vor fi îndepărtate, păgubiții vor ajunge în situația să nu mai poată plăti impozitele și vor fi nevoiți să se mute prin alte părți.
Apărarea: Față de această acuzare, Grienebner arată: A înțeles acuzația, însă reamintește că protejații săi aduc și foloase (distrug larvele insectelor), deci el contează pe faptul că judecătoria nu le va retrage ocrotirea sa. Dacă acest lucru totuși se va întâmpla, el cere ca instanța să oblige prin decizie pe apărători să desemneze un alt teritoriu, unde șoarecii să poată trăi mai departe netulburați; să pună la dispoziția lor o gardă care, în timpul mutării, să-i apere de dușmanii lor firești, câinii și pisicile, iar în încheiere își formulează pretenția că, în cazul în care printre protejatele sale s-ar găsi vreunele gravide, să li se dea un termen de grație suficient pentru a-și putea naște puii și a-i transporta în condiții optime.
Sentința: După audierea acuzării și a apărării, precum și a martorilor, se hotărăște că animalele cu numele de șoareci de câmp sunt obligate să evacueze ogoarele și pășunile comunei Stilfs și să se mute în termen de 14 zile, fiindu-le interzisă pe veci întoarcerea pe meleagurile de unde au plecat. Dacă însă vreuna dintre rozătoare este însărcinată sau dacă, din cauza vârstei fragede, n-ar suporta călătoria, pentru acestea se asigura ocrotire încă 14 zile. În schimb, toți cei în stare să călătorească trebuie să plece la termenul fixat.»

Se poate vedea că formele procedurale s-au respectat cu strictețe, instanța fiind la fel de nepărtinitoare în sentință, ca și în audierea martorilor. Șoarecii trebuiau să fie condamnați, deoarece comportarea lor distrugătoare a fost dovedită de martori imparțiali. Față de unii dintre condamnați, instanța a dovedit însă o atitudine deosebit de înțelegătoare, luându-se după procedura legală, care asigura diferite înlesniri femeilor însărcinate. Față de propunerea apărătorului a avut o atitudine rezervată și rigidă: n-a desemnat vreun alt loc de pripas, ci pur și simplu i-a expulzat pe vinovați. Să se ducă unde vor ei. S-au dus? Au rămas? Nu se știe...

Procesul penal individual, agățat de gâtul animalului vinovat, avea un cu totul alt caracter. În asemenea cazuri, prin judecător glăsuia vechiul principiu juridic jus talionis: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dacă pedeapsa se putea executa și de către vinovați fugiți sau de către oameni morți, de ce n-ar fi putut-o executa și animalele delincvente? Principiul rigid al răzbunării și al terorii poruncea ca cel în culpă să ispășească: Themis, zeița dreptății, are ochii legați: n-o interesează dacă paloșul ei cade peste om sau peste animal.

Prima sentință care ne-a parvenit datează din 1266 și a fost pronunțată împotriva unui porc. Cea din urmă sentință împotriva animalelor condamna la moarte o iapă, în 1692. Deci moda proceselor de o absurditate fără seamăn a ținut mai mult de patru secole! Ne-au rămas în total 93 de însemnări și procese-verbale autentice, ceea ce reprezintă un număr foarte mare, având în vedere prăpădul pe care-1 făceau în vechile arhive incendiile, războaiele și lipsa de grijă a oamenilor. Cele mai multe cazuri provin din Franța, dar avem date și din Germania, Elveția și Italia. Din Anglia ne-au rămas foarte puține date autentice. În ceea ce privește cazurile următoare, în locul unei bibliografii detaliate trimit la cea precisă, întocmită de E.P. Evans în cartea sa, The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animate, London, 1906. La paginile 362-371 el enumeră toate cărțile și studiile cunoscute, consacrate proceselor cu animale. Câteva rânduri din opera lui Shakespeare ne lasă să înțelegem că execuțiile de animale vinovate erau frecvente. În „Neguțătorul din Veneția”, Gratiano se repede la nemilosul Shylock cu aceste cuvinte: „Firea ta de călău îmi aduce aminte de lupul spânzurat pentru omucidere, al cărui spirit hain s-a smuls până și din spânzurătoare”.

Procedura era îndeplinită de judecătoria de resort. Procurorul reprezenta acuzarea. Se întâmpla să se delege și un apărător din oficiu. Se audiau martori, uneori se făcea și o anchetă la fața locului, consemnând totul în procese-verbale amănunțite. Se întâmpla de pildă ca, în virtutea anumitor reguli de procedură, un porc vinovat să fie supus torturii, iar amarnicul său guițat să fie luat drept recunoașterea vinovăției. Până la pronunțarea sentinței, animalul inculpat își petrecea zilele în tristă detenție, la fel ca și tovarășii lui de suferință, oamenii, în aceeași închisoare și sub supravegherea acelorași temniceri. Mai mult, facturi oficiale atestă că autoritățile alocau pentru hrana animalelor deținute aceeași sumă ca pentru pușcăriașii oameni. În cazurile mai sus amintite se ivea doar o singură dificultate. Conform regulilor, trebuia ținută evidența celor arestați. Sub ce nume urma să figureze animalul deținut? Și cu acest detaliu birocrația vremii a scos-o la capăt, înregistrând deținutul patruped pe numele stăpânului său: „porcul lui X”. Dacă dezbaterile dovedeau vinovăția animalului acuzat, instanța pronunța sentința. Cunoaștem un caz din 1499, când, potrivit regulilor, sentința s-a citit în fața animalului, la închisoarea unde acesta era deținut preventiv.

Pedeapsa unui animal care săvârșise un omor era moartea. Dintre toate felurile de execuții, se aplica îndeosebi spânzurătoarea, socotită a fi cea mai rușinoasă pedeapsă. Se întâlneau și cazuri grave, de pildă când animalul vinovat și-a împuns sau și-a sfâșiat victima cu o cruzime deosebită. În astfel de cazuri, pedepsele se înăspreau, aplicându-se aceleași suplicii prin care se făcea mai îngrozitoare moartea criminalilor fioroși.

În 1463 au fost îngropați de vii doi porci criminali; tot un porc, condamnat în 1386, a fost târât de călău pe un grătar spre locul de execuție. Sentința de condamnare la moarte o executa călăul oficial în public, cu respectarea formalităților. Călăul primea remunerația reglementară, ca în cazurile de execuție obișnuită. În arhivele orașului Meulan din Franța există și astăzi o notă datând din 1403, în care sunt trecute cheltuielile pricinuite de executarea unui porc condamnat: pentru hrana porcului în închisoare, pentru deplasarea judecătorului și a călăului de la Paris, pentru căruța cu care a fost purtat prin oraș spre locul execuției, pentru frânghia cu care a fost spânzurat și pentru mănușile călăului. Din notă reiese, așadar, că la dramaticul eveniment călăul purta mănuși, la fel ca la execuția unui om. Erau cazuri când se tăia râtul porcului și pe capul astfel ciopârțit se punea o mască umană. Câteodată, se îmbrăca animalul cu pantaloni și vestă, spre a se crea o și mai mare asemănare cu oamenii.

De cele mai multe ori, în arhive apare ca acuzat porcul, ale cărui victime erau copiii nesupravegheați, ignorându-se neglijența crasă a părinților, care ar fi meritat să fie cel puțin plesniți. Mai rar apare ca acuzat taurul sau calul, și mai rar catârul sau măgarul. În 1462 a fost spânzurată chiar o pisica, fiindcă înăbușise un prunc.

În cazuri mai puțin grave, animalul acuzat avea șansa să scape de pedeapsa cu moartea. Cunoaștem legea din 1395 din Sardinia în legătură cu măgarii care pătrund într-un loc interzis: dacă măgarul intra pentru prima dată în locul cu pricina, legea ordona să i se taie o ureche: în caz de recidivă, i se tăia și cealaltă ureche. Este singurul caz din istorie când o pedeapsă infamatoare face să dispară tocmai semnul infamiei – urechile de măgar.

Din păcate, avem puține detalii în legătură cu un proces penal din vechea Rusie intentat unui berbec împungăcios. Știm doar atât: judecătorul l-a condamnat la deportare în Siberia. Nu ne-au rămas date despre felul în care s-a adus la îndeplinire sentința, nici despre viața particulară a berbecului, condamnat să mănânce iarba amară a exilului... Știm însă mai multe despre câinele care, într-un orășel din Austria, a mușcat un consilier municipal. Stăpânul câinelui și-a dovedit nevinovăția, obținându-și achitarea. În schimb, animalul a trebuit să ispășească. Pentru oribilul atentat a fost condamnat la închisoare un an și o zi. Având însă circumstanțe agravante, a trebuit să-și ispășească pedeapsa nu în închisoarea obișnuită, ci într-o cușcă amplasată în mijlocul orașului. Numele acelei cuști de fier era Narrenketterlein – cușca infamiei – și în ea se închideau vinovații condamnați să suporte și batjocura publică.

Cunoaștem, de asemenea, cazul unui conflict de competență. În 1314, în comuna Moissy din Franța, un taur scăpat din staul a luat în coarne un om. Fiind înștiințat, contele de Valois, vecin de domeniu cu comuna, a dispus arestarea taurului și a ordonat deschiderea procedurii penale. Funcționarii contelui au descins la Moissy și, în mod reglementar, au dat curs procesului. Audiindu-se martorii, taurul a fost dovedit criminal. Instanța contelui, care beneficia de jus gladii (drept de viață și de moarte), a dat sentința, care a fost executată pe loc, la spânzurătoarea comunei. Dar, după aceasta, primăria comunei Moissy și-a adus aminte că pe teritoriul ei contele n-ar fi avut drept de judecată. A făcut recurs la instanța superioară, dieta comitatului. Dieta s-a luat cu mâinile de cap: pe de o parte, comuna avea dreptate, iar pe de alta, nu era recomandabil să te pui rău cu puternicul conte de Valois. Ca urmare, a decis în mod înțelept că într-adevăr, contele n-a avut dreptul să judece pe teritoriul comunei, în schimb, spânzurarea taurului fusese legală, fiindcă acesta o meritase.

Au rămas însemnări și despre acordarea unei grațieri. În septembrie 1379, pe imașul comunei Jussey, trei porci turbați s-au repezit la băiețașul porcarului comunei și l-au sfâșiat. S-a iscat mare zarvă, porcii alergând toate părțile. În îmbulzeală, turma de porci a moșierului s-a amestecat cu turma comunei. Pentru a potoli revolta opiniei publice, moșierul a dispus deschiderea procedurii penale, închizând deocamdată, preventiv, ambele turme într-o cocină. Dar, după primul elan, atât moșierul, cât și primăria și-au dat seama că de aici poate ieși o mare belea, fiindcă judecata supremă o exercita ducele de Burgundia. Dacă acesta s-ar fi amestecat în proces, s-ar fi putut foarte bine ca el să nu se mulțumească doar cu condamnarea celor trei porci, vinovații principali, ci să dispună executarea, pentru complicitate, a ambelor turme. Aceasta ar fi însemnat o imensă pagubă, deoarece vânzarea cărnii animalelor executate era interzisă. Aceasta ori se arunca la câini, ori se îngropa la piciorul spânzurătorii. Prin urmare, seniorul s-a dus personal în audiență la Filip cel Curajos, ducele cu renume istoric ai Burgundiei. Intervenția a avut rezultat, obținându-se de la duce înalta grațiere a complicilor porcilor criminali. S-a trimis către judecătorul suprem al ducatului o ordonanță, dispunând doar condamnarea celor trei făptași principali. În urma grațierii, ceilalți porci, ,,deși au fost de față la uciderea copilului porcarului”, au trebuit să fie lăsați liberi.

În sfârșit, în 1457 găsim un alt caz, în care este vorba de o scroafă criminală, care a provocat moartea unui băiețel de 5 ani, și care de data aceasta n-a fost acuzată singură, ci împreună cu cei 6 purcei ai săi. Crima s-a petrecut la Savigny, teritoriu aflat sub jus gladii al doamnei de Savigny. După un proces minuțios, s-a decis condamnarea la moarte doar a scroafei, consemnându-se că „deși numiții purcei au fost găsiți mânjiți de sânge, vinovăția lor nu este pe deplin dovedită”. Stăpânul porcilor a evitat plata daunelor cedând latifundiarei cei 6 purcei de lapte, care în felul acesta au scăpat fără cazier judiciar.

Sursa: Rath-Vegh Istvan - Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003
-->

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.