Se afișează postările cu eticheta Regii României. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Regii României. Afișați toate postările

duminică, 23 august 2015

23 august 1944 - lovitura de stat




23 AUGUST 1944 
- LOVITURA DE STAT -

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester)

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni. A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană. Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților. La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

Regele Mihai           Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință. În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile. Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS. Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război. De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm. Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului. Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care însemna, de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic. Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”. Probabil nu în semn de recunoștință, ci în bătaie de joc. Tătucul popoarelor, cât era el de criminal, îi detesta pe trădători. Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui. Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior). Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.


După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au jucat un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes. Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric. În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989 ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea are o serioasă încărcătură emoțională. Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului. De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război. Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni. În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat. În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici. Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării. Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări. Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă. Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române. În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc. Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist. Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor. Aceștia erau pregătiți ca, odată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze guvernul comunist condus de Ana Pauker. Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară. În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.


duminică, 10 mai 2015

Regele Ferdinand I al României - Întregitorul de țară




REGELE FERDINAND I AL ROMÂNIEI
„ÎNTREGITORUL DE ȚARĂ”

La 10 mai 1866, în România a fost instaurată monarhia constituțională. La acea dată, Carol I a fost proclamat domn și prinț al țării. Sub conducerea lui, România și-a câștigat la 1878 independența de stat, proclamându-se regat la 26 martie 1881. Au urmat 66 de ani de modelare a statului român. Au fost dezvoltate instituțiile politice și infrastructura economică, România câștigându-și un loc de frunte între națiunile Europei. Cei patru regi, Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I, precum și cele patru regine, Elisabeta, Maria, Elena și Ana, sunt fiecare simbolul unei etape din istoria țării noastre. Independența și modernizarea țării, Marea Unire, înflorirea economică și culturală din perioada interbelică și restaurarea democrației pot fi legate de persoana unuia dintre acești monarhi.

Ziua Regelui, Ziua Monarhiei sau Ziua Regalității, sărbătorită pe 10 mai, a fost ziua națională a României între anii 1866 și 1947. În 1866, la 10 mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajungea la București, unde era încoronat ca rege al României. Ca o coincidență, Ziua Regelui sărbătorea, de asemenea, Independența României față de Imperiul Otoman, proclamată de Senatul României pe data de 10 mai 1877. Considerată zi națională, 10 mai era sărbătorită de toți românii. A fost interzisă temporar în anul 1917, ca urmare a ocupației germane a țării, iar în 1947 a fost interzisă definitiv de regimul comunist, după abdicarea forțată a regelui Mihai.

Regele Ferdinand I al României – loial, bun la suflet, iubitor de dreptate – iată calităţile cu care l-au descris contemporanii săi. S-a născut pe 24 august 1865 la Sigmaringen, un oraș din sudul Germaniei. Primele învățături le-a primit în familie, de la profesorul Gröbels, urmând apoi gimnaziul din Düsseldorf. După câţiva ani ca ofiţer în garda prusacă şi elev la şcoala militară din Kassel, tânărul prinţ a devenit în 1887 student al universităţilor din Tübingen şi Lipsca. În lipsa unui moştenitor direct al regelui Carol I al României, la 14 martie 1889 prințul Ferdinand a fost declarat membru de drept al Senatului României, iar la 18 martie 1889, „moştenitor prezumptiv al Coroanei”, cu titlul de Alteţă Regală Principe al României. De aici începe aventura vieţii sale. Începe să devină român.

Imediat după venirea în ţara ce-l va adopta, principele a fost înaintat la gradul de locotenent, iar la 10 mai 1891, la gradul de căpitan. După stabilirea în România, tânărul prinț a avut o relație cu poeta Elena Văcărescu, la acea vreme domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta. Povestea de iubire a fost însă întreruptă la intervenția Consiliului de Miniștri, care i-a reamintit Principelui că un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu principese de origine străină. Astfel, unui viitor rege al României trebuia să i se găsească o mireasă pe măsură. Aceasta avea să fie o prinţesă britanică. La 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, principele Ferdinand s-a căsătorit cu principesa Maria de Edinburgh şi Saxa Coburg-Gotha, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună şase copii, primul născut şi moştenitorul tronului, principele Carol, venind pe lume imediat după căsătoria părinţilor, la 16 octombrie 1893. Au urmat principesa Elisabeta (1894), principesa Marioara (Mignon, 1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) şi principele Mircea (1913), acesta din urmă murind însă la vârsta de trei ani, de febră tifoidă.

Tot la data de 29 decembrie 1892, principele Ferdinand a fost avansat la gradul de maior, prilej cu care a fost numit şi comandant al Batalionului 1 Vânători, după care a parcurs mai multe grade militare, la 7 aprilie 1911 fiind numit general de Corp de Armată şi Inspector General al Cavaleriei. O altă uniformă pe care regele Ferdinand a purtat-o, a fost cea de amiral. Cu ocazia primirii unor înalţi oaspeţi, se impunea ţinuta militară de ceremonie, iar în anumite situaţii, atât regele, cât şi prinţul moştenitor purtau uniformele specifice regimentelor ai căror comandanţi onorifici erau, din ţările înalţilor oaspeţi. În acest context, regele Ferdinand a fost comandant onorific al Regimentului de Infanterie prusac nr. 68, al Regimentului 1 prusac de gardă pedestră, colonel în Regimentul austro-ungar nr. 6 «Regele Carol I al României», proprietar al Regimentului 18 de Infanterie rusă Vologda şi sublocotenent à la suite al Regimentului 1 prusac al gărzii pedestre.

La 28 septembrie 1914, când a murit regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, aflat în Parlament pentru a depune jurământul în calitate de rege al României, avea să declare că va fi „un bun român” şi că nu se va opune intereselor naţionale româneşti. Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filo-antantă şi cea filo-germană în problema intrării României în Primul Război Mondial. Opinia publică românească se întreba cum îşi va manifesta noul rege datoria sa de bun român deoarece i se cerea să ridice spada împotriva ţării şi a familiei sale. „Am simţit – a spus el – o mare mâhnire, căci am înţeles că acea cale avea să mă îndepărteze pentru totdeauna de familie, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă între conştiinţă şi inimă. Conştiinţa a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranţa de a învinge pe Mackensen, deoarece reuşisem să înving în mine pe un Hohenzollern”.

În cadrul istoricului Consiliu de Coroană ţinut la Palatul Cotroceni în ziua de 14 august 1916, s-a luat hotărârea ieşirii României din starea de neutralitate şi participarea la război alături de Antantă (Marea Britanie, Franţa şi Rusia), pentru împlinirea unităţii naţionale a românilor. A doua zi, 15 august 1916, tot la Palatul Cotroceni, regele Ferdinand împreună cu membrii guvernului au semnat „Proclamaţia către ţară”, prin care se afirma idealul naţional – unirea Transilvaniei şi Bucovinei – şi care avea următorul text:

«Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor».


Ferdinand era convins de necesitatea războiului pentru întregirea neamului, iar sacrificiul pe care l-a făcut i-a adus recunoştinţa contemporanilor şi numele de Ferdinand Întregitorul sau Ferdinand cel Loial. După cei doi ani de refugiu în Moldova, pentru sacrificiul din timpul Marelui Război, regelui Ferdinand i-a fost oferit de către Armata Română, reprezentată de gen. Eremia Grigorescu, bastonul de mareşal. În anii de refugiu, alături de rege s-a aflat minunata Regină Maria, cea care a fost soldat și infirmieră pe front și diplomat în cancelariile europene, fără de care România Mare poate n-ar fi fost înfăptuită.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii a avut loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, ca suverani ai României întregite (foto jos). La 28 noiembrie 1922, în mesajul de deschidere a sesiunii Adunării Naţionale Constituante, regele Ferdinand I spunea: „Acest act, săvârşit în sfântă împărtăşire cu întregul popor şi în prezenţa înalţilor soli şi ai reprezentanţilor aliaţilor şi celorlalte state, a consfinţit odată mai mult unirea românilor, închegată din sforţările şi sacrificiile necurmate ale generaţiilor apuse şi a celei de astăzi”.


Regele Ferdinand I, primul rege al tuturor românilor, a fost omul reformei agrare şi al celei electorale, precum şi al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român. În 1914, când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 km², pentru ca în 1927 la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 km².  Realizarea unităţii statale din 1918 a impus adoptarea unei alte Constituţii, care să reflecte noile realităţii economico-sociale, politice, etnice şi instituţionale. Aceasta a fost propusă de guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu şi votată de Parlament la 28 martie 1923. Noua Constituţie a preluat integral sau parţial cca 60% din textele Constituţiei din 1866 şi reformele votate la Iaşi în 1917. Această Constituţie a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi suveranităţii sale, definind precis trăsăturile şi conţinutul regimului politic din România și fiind considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice şi accesul la viaţa politică pentru categorii sociale foarte largi.

În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, ce demonstra vocaţia şi inteligenţa poporului român. Ca om, Ferdinand era total diferit de unchiul său, Carol I. Odată cu urcarea lui pe tron, viaţa la Curte s-a schimbat considerabil, regele integrându-se în lumea românească a vremii, cu calităţile şi defectele ei, ajungând să cunoască mentalitatea poporului şi să se acomodeze cu ambianţa societăţii în care trăia. Se simţea bine nu numai la Palatul Cotroceni, dar şi la Castelul Pelişor din Sinaia, la Scroviştea sau la Buftea, în palatul lui Barbu Ştirbey.

Regele Ferdinand avea o cultură vastă. Cunoștea limbile latină, greacă, germană, română, engleză, franceză şi chiar rusă. În toate aceste limbi avea un accent surprinzător de bun. Îşi scria singur discursurile. În același timp, era pasionat de botanică. Regele Ferdinand a fost şi un om deosebit de evlavios, în copilărie fiind crescut în mijlocul preoţilor şi călugărilor catolici. A suferit mult când Papa l-a excomunicat pentru că şi-a botezat copiii în religia ortodoxă. Și-a dorit tot timpul să scape de anatema papală, lucru care nu s-a întâmplat decât la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş şi cardinalul Gasparri au semnat Concordatul cu Vaticanul. După semnare, ca gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât acesta a putut să-şi trăiască liniştit ultimele luni de viaţă.

O altă supărare care l-a măcinat pe regele Ferdinand a fost cea provocată de fiul său cel mare, Carol. Moștenitorul tronului ducea o viață scandaloasă. Încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit chiar clandestin, la Odessa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul a anulat însă căsătoria. Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol, iar principele a fost trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru a o uita. La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit la Atena cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei, iar în 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Totuși, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să dureze, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, regele îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său, Carol.

Regele Ferdinand s-a stins din viaţă în noaptea de 20 iulie 1927, la Castelul Pelişor. A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş – necropola familiei regale a României – în prezenţa familiei regale, a membrilor Regenţei, guvernului, Sfântului Sinod şi a altor persoane oficiale. Moartea lui a îndurerat profund poporul român. În presa din ţară şi în cea din străinătate s-au scris numeroase articole elogioase despre omul şi regele Ferdinand.

Surse: aici și aici

Pentru mai multe detalii privind domnia și personalitatea Regelui Ferdinand I, citiți și articolul „Regele Ferdinand I - un neamț care a jurat să fie un bun român”, aici:

luni, 1 decembrie 2014

Regele Ferdinand al României - un neamț care a jurat să fie un bun român + slideshow


REGELE FERDINAND AL ROMÂNIEI
UN NEAMȚ CARE A JURAT SĂ FIE UN BUN ROMÂN

Ferdinand I a devenit rege al României la 11 octombrie 1914. În numai 13 ani de domnie, dintr-un necunoscut, el avea să devină un mare rege, supranumit fie „Întregitorul”, fie „Cel loial”, pentru felul în care și-a dedicat viața țării sale. În timpul Primului Război Mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, chiar dacă a fost nevoit să lupte împotriva țării sale natale, Germania. După război, în ciuda gravei crize economice și a instabilității politice, a condus țara pe drumul reconstrucției și armonizării administrative. Regele Ferdinand a contribuit la făurirea României Mari, a înfăptuit reforma agrară din 1921, pentru care a fost numit „Rege al țăranilor”, și a promulgat Constituția modernă din 1923. S-a stins după o lungă şi grea suferinţă, la 20 iulie 1927, lăsând în urmă o Românie la maxima ei înflorire cunoscută în istorie.

La începutul anului 1927, care avea să fie şi ultimul al vieţii regelui, boala fatală intră în faza terminală. Suferă de un cancer de intestin. Nu e deloc liniştit, deşi lasă în urmă o ţară mare şi unificată – aproape 17 milioane de români, trăind pentru prima dată în acelaşi stat. Renunţarea la tron a fiului său iubit, Carol, i-a creat incertitudini majore. Mihai e minor. Regenţa nu e decât o soluţie efemeră, cu atât mai mult, cu cât membrii ei au o experienţă politică precară.

Boala agravându-se, iar speranţele de vindecare fiind nule, regele ţine să lase ţara condusă de cel mai experimentat politician, vechiul său colaborator, Ionel Brătianu. La 4 iunie îl invită pe generalul Averescu la palat şi-i cere să se retragă. Lumea înţelege că regele, ca monarh constituțional și om al datoriei, ţine să lase lucrurile în regulă. La sfârșitul lunii iunie sunt organizate alegeri. Liberalii le câștigă detaşat. Se formează un guvern prezidat de Ionel Brătianu. Dar Partidul Național Ţărănesc atrage atenţia prin influența sa crescândă. Se formase cu un an în urmă, 1926, prin unificarea Partidului Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de învăţătorul Ion Mihalache. PNȚ nu a reuşit să se impună în alegerile din iunie, dar este deja cel mai important partid de opoziţie. Ionel Brătianu e la apogeul puterii sale. Are în spate un partid mare, cu experienţă de guvernare. Dacă tatăl său a fost cel mai apropiat sfetnic al lui Carol I, Ionel Brătianu a continuat tradiţia fidelităţii faţă de tron. Pentru cei doi Brătieni, monarhia a fost instituţia în jurul căreia s-a construit statul român modern şi amândoi au înţeles s-o slujească cu devotament.

Suferinţele inimaginabile ale regelui Ferdinand continuă. Cei din jurul lui îi admiră stoicismul cu care îndură totul. Nu se plânge niciodată de nimic. La 20 iulie 1927, preaiubitul şi bunul rege Ferdinand se stinge. Avea numai la 62 de ani. Fusese nepotul marelui rege Carol. Venise în România în 1886, ca tânăr ofiţer, sortit tronului României. Ferdinand a fost educat să domnească  de către unchiul său. A fost o şcoală aspră, cu un mentor sever, dedicat total simţului datoriei. Ferdinand a fost un om timid, singuratic, adesea umbrit de spectaculoasa, inteligenta şi hotărâta lui soţie, regina Maria. Ar fi preferat să fie un simplu civil, să îngrijească colecţii de plante. Era un rafinat botanist. Ar fi vrut să-şi trăiască viaţa călătorind prin păduri şi rezervaţii naturale. Era un fervent cititor, un om foarte cult, un poliglot. Extrem de modest, încerca să treacă neobservat. Era un chin pentru el să se adrese unei adunări sau să ţină un discurs mulţimii. Avea o bibliotecă impresionantă, unde-i plăcea să-şi petreacă timpul răsfoind albume, ierbare, cărţi de călătorie. Era un savant, un erudit. Îşi ascundea ştiinţa, detesta să apară superior sau să-şi afirme rangul regal în faţa cuiva. Politica şi conflictele ei inerente îi displăceau profund.

A domnit timp de 13 ani, în condiţii extraordinar de vitrege. Şi ce lucruri mari a înfăptuit! A urcat pe tron în împrejurări grele, în septembrie 1914, la numai câteva săptămâni după ce începuse războiul, un conflict armat devastator, cu milioane de combatanţi, un carnagiu. La sfârșitul anului 1916, la câteva luni după ce România a intrat în război de partea Antantei, a urmat contraofensiva Triplei Alianţe şi dramaticul refugiu în nordul Moldovei, cu ţara ocupată de armate străine. Numai abnegaţia regelui și tăria lui de caracter au făcut ca ţara să nu se prăbuşească. Jertfa soldatului român a fost efectul atitudinii sale ferme, a exemplului dat de rege. Ferdinand s-a făcut iubit de soldat și respectat de ţăran.

Să nu uităm că era german. S-a manifestat ca un patriot român în toţi anii de domnie, în toate atitudinile sale publice. Ferdinand fost, ca şi Carol Întâi, un mare rege. Sub sceptrul lui, românii au înfăptuit unirea cu Basarabia, Moldova, Transilvania şi Bucovina. Moartea lui a îndoliat o ţară. Lumea l-a plâns. S-a stins într-o noapte de vară, la 20 iulie, la Sinaia, în castelul Pelişor, pe care-l alesese ca reşedinţă după căsătoria cu Maria de Saxa Coburg Gotha. Era aproape ora două. L-au vegheat soția şi copiii lui: Maria, Elisabeta, prinţul Nicolae, principesa Ileana. La un moment dat, a părut să-şi revină. A spus: „Sunt obosit”. Au fost ultimele sale cuvinte.


Fiind un rege iubit, funeraliile au avut dimensiuni impresionante. Pe tot drumul de la Sinaia la Bucureşti şi apoi spre Curtea de Argeș, gările și drumurile erau pline de lume în doliu. Puţini şi-au dat seama până în acea zi cât de iubit a fost acest rege modest, discret, care n-a făcut niciodată caz de regalitatea lui. Şi prin asta, cu atât mai respectat. A fost o despărţire extrem de grea, poate şi pentru că se sfârșea o epocă. Una de mari încercări, dar glorioasă. Sub sceptrul regelui Ferdinand, poporul român obţinuse cele mai mari izbânzi. Avea de ce să-l venereze şi să-l plângă. Pretutindeni au fluturat steaguri tricolore în bernă și au bătut clopotele tuturor bisericilor din România. Comunicatul oficial al Guvernului, printre altele, spunea: „Primul rege al României Mari a murit în urma unei boli grave, din cauza căreia s-a terminat brusc cea mai glorioasă domnie din istoria ţării, o domnie care a făcut realitate din visul secular al poporului nostru... Poporul nu va uita niciodată că nu a existat sacrificiu pe care regele Ferdinand să nu-l fi făcut pentru supremul bine al ţării”. Marele rege Ferdinand odihneşte la Curtea de Argeş, ca şi înaintaşul său, marele rege Carol I.

Surse:

CASA REGALĂ A ROMÂNIEI – 1934

Primul rând de la stânga la dreapta:

1. Gheorghe Mironescu, Prim-ministru, politician
2. Nicolae Iorga, Prim-ministru, Președintele Senatului, istoric
3. Constantin Prezan, Prim-ministru, mareșal
4. Alteța Sa Regală Elisabeta, Principesă a României
5. Majestatea Sa Carol al II-lea, Regele României
6. Alteța Sa Regală Nicolae, Principe al României
7. Alexandru Vaida-Voevod, Prim-ministru
8. Miron Cristea, Prim-ministru, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
9. Octavian Goga, Prim-ministru al României, politician, poet

Al doilea rând de la stânga la dreapta:

1. Tancred Constantinescu, matematician, inginer, ministru, senator, director general la C.F.R.
2. Simion Mehedinți, academician, geopolitician român
3. Constantin Angelescu, prim-ministru interimar, consilier Regal, ministru al educației
4. Gheorghe Mărdărescu, general, ministru de război
5. Henri Cihoski, general, om politic
6. Ion Nistor, istoric și militant unionist bucovinean
7. Alexandru Lapedatu, președintele Academiei Române, președintele Senatului, ministru, istoric
8. Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării al Basarabiei, vice-prim ministru, ministru de interne, ministru de stat
9. Mircea Cancicov, deputat, ministru de finanțe, economist, avocat, academician, membru marcant al PNL
10. Constantin Meissner, pedagog, academician, om politic
11. ?
21. Dumitru Manu, preot
22. Victor Deleu, jurist, ofiţer, redactor, deputat, primar de Cluj, președintele PNȚ Sălaj
23. Petru Cazacu, prim-ministru interimar al Basarabiei după Unire, politician
24. Emil Hațieganu, jurist, academician, fondatorul revistei „Glasul libertății” din Cluj
25. Voicu Nițescu, om politic, scriitor român
26. Aurel Vlad, promotor al Unirii din 1918, doctor în drept
27. Iuliu Hossu, cardinal
28. Vasile Suciu, arhiepiscop, mitropolit
29. Victor Antonescu, politician
30. Daniel Ciugureanu, prim-ministru al Basarabiei, ministru de stat, deputat, vicepreședinte al Camerei deputaților, senator, vicepreședintele și președintele ad-interim al Senatului
31. ?
32. Nicolae Macici, general.

Familia regală a României


sâmbătă, 23 august 2014

23 August 1944 - Un eveniment controversat

-->

23 AUGUST 1944
– UN EVENIMENT CONTROVERSAT –

General maior (r) dr. Mihail E. Ionescu
în „Revista de istorie militară” nr. 113-114/2009

Unul dintre punctele culminante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cel puţin în ceea ce priveşte istoria poporului nostru, o reprezintă actul de la 23 august 1944, când România s-a desprins de Germania Nazistă, s-a alăturat Naţiunilor Unite şi a luptat împotriva vechiului aliat. Evenimentul în sine este reprezentat de arestarea mareşalului Ion Antonescu din dispoziţia regelui Mihai, formarea unui guvern de coaliţie din membrii partidelor PNŢ, PNL, PCR şi PSD şi lupta trupelor române împotriva forțelor armate ale Germaniei naziste, îndeosebi pe Valea Prahovei şi Bucureşti. Noul guvern, constituit sub conducerea generalului Constantin Sănătescu, avea misiunea de a încheia armistiţiul.

Urmările deciziei luate de România în data 23 august au fost privite diferit de către cele două blocuri militare. Astfel, nemţii au considerat-o ca o trădare sau opera unei clici de trădători – fapt pe care germanii ni-l reproșează până în zilele noastre, sub o formă sau alta. Naţiunile Unite au privit această decizie ca un gest de bravură, subliniind faptul că actul în sine a dus la scurtarea războiului, unul dintre argumentele acestui fapt fiind decorarea ulterioară a regelui Mihai de către Stalin cu ordinul Victoria cu diamante (foto jos) şi de către preşedintele SUA, Harry Truman, cu Legiunea de merit în grad de comandor.

În decursul anilor care au urmat, paternitatea acestui eveniment a devenit un subiect controversat, deoarece oamenii politici şi istoricii i-au dat diferite interpretări, în funcţie de anumite contexte istorice şi interese. La început, evenimentul a fost numit „lovitură de palat”, accentuând rolul decisiv al Regelui Mihai în arestarea Mareşalului Antonescu, pentru ca mai apoi să fie numit „lovitură de stat”, organizată de rege cu sprijinul unor generali şi al partidelor politice. După numai un an şi două luni, odată cu începerea comunizării ţării, comuniştii îşi atribuie în întregime meritele acţiunii din 23 august. Ulterior, la 22 august 1949, „lovitura de stat” devine „actul de la 23 August 1944, pregătit şi înfăptuit de către Partidul Comunist Român”, iar mai târziu, evenimentul devine „ziua eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de partid, cea mai mare sărbătoare naţională a poporului nostru”. Începând cu anul 1955, Partidul Comunist atribuie evenimentului calificativul de „insurecţie armată” organizată bineînţeles de Partidul Comunist alături de forţele populare şi de armată. La scurt timp după venirea lui Nicolae Ceauşescu, se definitivează titulatura de „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”.

După anul 1989 părerile încep să fi împărţite din nou după cum urmează: Monarhiştii îi atribuie regelui rolul decisiv în scoaterea României din război, în timp ce adepţii lui Antonescu consideră evenimentul act de trădare, iar susţinătorii partidelor politice istorice susţin meritele înaintaşilor lor. În enciclopedia online Wikipedia, evenimentului îi este dată următoarea explicație: „Al Doilea Război Mondial: România a ieşit din alianţa cu puterile Axei, trecând de partea aliaţilor. Mareşalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizată de regele Mihai I al României, formându-se un guvern condus de Constantin Sănătescu”.

Preliminariile evenimentului

Despre lucrurile petrecute înaintea „puciului” de la 23 august există o diferenţă în ceea ce priveşte cât erau de informate terţele părţi care ar fi avut de suferit în urma unui asemenea eveniment, şi mă refer aici atât la Antonescu, cât şi la Hitler (Germania nazistă). Mareşalul Antonescu cunoștea tot ce făceau oponenţii lui, fapt incontestabil datorită documentelor din perioada 1943-1944 pe care le deţinem. Ne referim cu precădere la rapoartele Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale Inspectoratului Judeţean al Jandarmeriei. Mareşalul era informat la zi şi corect de tot ce i se pregătea de către opoziţie şi Casa Regală, anume înlocuirea guvernului condus de el cu Guvernul Sănătescu şi ieşirea României din Axă, precum şi faptul că liderii principalelor partide politice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, voiau totuşi să păstreze guvernarea Antonescu ca alternativă după ieşirea din Axă.

Motivele pentru care Mareşalul Antonescu nu a reacţionat în niciun fel sunt numeroase. Primează totuşi judecata greșită că problemele vitale ale ţării se puteau rezolva numai „cu el şi prin el”. Această motivaţie intimă a fost, după cum se va dovedi, o eroare uriaşă pentru un şef de stat. O altă eroare a fost şi ideea că adversarul politic intern nu va avea curajul de a reacţiona, dată fiind grava situaţie generală a ţării şi necunoaşterea problemelor. Din cauza acestei greșeli de viziune, Mareşalul nu a pus mare preţ pe valoarea membrilor opoziţiei şi pe șansa lor. Ca argument în acest sens există notele lăsate de Antonescu asupra unui raport al SSI din 23 iunie 1944, intitulat Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României. Era exact cu două luni înaintea puciului, iar Mareşalul, luând act de manevrele persoanelor implicate, le rezerva un „rol de ciocli care așteaptă să moară omul, ca să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat”. Cât priveşte moralitatea complotiştilor, ei reprezentau „toate zdrenţele adunate de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”.

Referindu-ne la viziunea pe care o avea Hitler despre ce i se pregătea aliatului său, putem spune că acesta nu a fost la curent cu pregătirile complotiştilor de la 23 august 1944. Führerul a avut informaţii, dar acestea au venit pe foarte multe căi (militari, diplomaţi, spioni, consilieri economici) acest fapt creând un puzzle greu de descifrat. În plus, multe erau contradictorii. Hitler nu a acordat destulă atenţie informaţiilor primite şi pentru că era foarte ocupat, fiind prins în vâltoarea înfrângerilor suferite.

Relativ la soarta lui Antonescu, Hitler era îngrijorat de ceva timp, dat fiind faptul că în ianuarie-februarie 1944, temându-se că România va ieşi din coaliţia cu Axa, a ordonat începerea pregătirilor tehnice ale planului „Margaretha II”, ce viza invadarea României. Salvarea a venit în urma vizitei pe care Antonescu i-a făcut-o Führerului în 26-27 martie 1944. La 24 de ore după întrevedere, Hitler ordona încetarea demersurilor de invadare a României. Acest rezultat al întrevederii celor doi lideri a fost favorabil celor care pregăteau complotul, deoarece în situaţia în care România ar fi fost invadată şi Antonescu înlăturat, acesta ar fi fost înlocuit cu un conducător ales de nazişti şi cel mai probabil guvernul ar fi fost înlocuit cu un guvern marionetă, în care mai mult ca sigur niciunul dintre complotişti nu şi-ar fi găsit locul.

Dacă la întâlnirea din februarie Hitler a fost liniştit de asigurările pe care i le-a dat Antonescu, nu același lucru putem spune şi despre ultima lor întâlnire, din data de 5 august 1944, care a avut loc la Rastemburg. Discuţiile au fost frontale, Hitler cerându-i direct şi răspicat lui Antonescu să spună dacă va merge cu el în război până la capăt sau nu. Informaţiile ne arată că cei doi n-au ajuns la o soluţie comună. Hitler, conform unei stenograme germane, apare că ar fi lămurit lucrurile, pe când Antonescu, după propriile note pe care le-a scris la întoarcerea la Bucureşti, spune că ar fi avut o poziţie fermă asupra durităţilor lui Hitler. Iată exact cuvintele mareşalului: Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli. Din stenograma germană rezultă că Antonescu şi-a dat totuşi acordul: De altfel, niciun aliat al Germaniei nu este atât de loial ca România. Ea va rămâne de partea Germaniei şi va fi ultima ţară care va părăsi Reichul, pentru că ştie că sfârşitul Germaniei înseamnă sfârşitul României. În concluzie, la momentul respectiv nu era în avantajul României să se opună Germaniei sau să lupte contra ei.

Discuţia dintre Antonescu şi Hitler este cel mai bine sintetizată de generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare române pe lângă OKW. Din rezumatul făcut de Titus Gârbea redăm cel mai elocvent fragment. Antonescu a creat un moment tensionat, la care Hitler, încruntat şi nervos, sare din domeniul militar al discuţiei în domeniul politic, fără legătură. El îi cere lui Antonescu să răspundă dacă va lupta ca aliat al Reichului, în fruntea armatei române, până la limita extremă. Mareşalul a fost surprins şi indignat de această întrebare fără ocol, care îndepărta perspectiva încheierii războiului. Foarte dezamăgit, a răspuns prin nişte întrebări. Iată-le: «Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit odată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?». Reacţia neaşteptată a lui Antonescu l-a descumpănit pe Hitler; acesta nu se aştepta la atâta vehemenţă şi din această cauză răspunde cu lucruri care nu pot să stea în picioare. Titus Gârbea, referindu-se la rezultatul discuţiilor, afirmă că acesta a fost unul nul.

La ieşirea din sala unde a avut loc întrunirea, Antonescu le-a spus lui Titus Gârbea şi Ion Gheorghe, ministrul nostru în funcţie la Berlin: Auzi, domnule... Ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român! În urma acestei ultime discuţii, putem explica cele două opinii puse în antiteză, şi anume opinia susţinătorilor lui Antonescu şi opinia adversarilor săi. Cei care îl susţineau au văzut un lucru demn de admirație şi încredere. Printre aceştia se număra şi Titus Gârbea, care afirma: Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania. În partea opozanţilor, acest lucru nu făcea decât să întărească idea că Antonescu trebuia demis cât mai repede, deoarece atitudinea lui faţă de Hitler la ultima întâlnire făcea să crească încrederea în el a aliaţilor, cu precădere a ruşilor. În argumentarea acestui lucru putem vedea atitudinea lui V.M. Molotov la adresa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, conducătorul delegaţiei României la Moscova, acesta afirmând într-un schimb de replici: Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură! Un alt argument îl reprezintă spusele lui Iuliu Maniu în momentul întruniri de la Palat din data de 22 august: Preferatul aliaţilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu, domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, este şeful armatei şi îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.

Pregătirea complotului

Ca urmare a politicii lui Antonescu, şi anume aceea de prelungire a războiului alături de Axă, în anul 1944 s-au creat alianţe între opozanţii Mareşalului. Cea mai importantă este Blocul Naţional Democrat (iulie 1944) din care făceau parte liderii principalelor partide politice: Iuliu Maniu - P.N.Ţ, Constantin I.C. Brătianu - P.N.L, Titel Petrescu - P.S.D şi Lucreţiu Pătrăşcanu - P.C.R. De menţionat că la complot au participat atât membrii BND, cât şi ofițeri superiori ai armatei. Prima etapă în pregătirea complotului o constituie acţiunea unei formaţiuni militare formată din C. Sănătescu, D. Dămăceanu şi E. Bodnăraş, care sub raport tehnic au definitivat preparativele concrete ale arestării lui Antonescu, stabilindu-se ca dată 26 august – ultima sâmbătă din lună. Au ales această zi pentru că, fiind sfârşit de săptămână, mareşalul se afla în Bucureşti şi, în momentul convocării n-ar fi bănuit ce i se pregătea. Ceea ce a devansat loviturii de stat pe data de 23 august este o sumă de elemente care au intervenit în zilele acelea: situaţia şi apelul disperat de pe front care ar fi făcut ca mareşalul să se deplaseze din capitală fără posibilitatea de a se mai întoarce pe 26 august, decizia lui Antonescu de a informa pe Hitler prin Clodius că se va retrage din Axă, intenţia lui Antonescu de a continua lupta până va obţine o singură victorie pe linia Focşani - Nămoloasa, victorie care să-i asigure condiţii mai bune pentru armistiţiu.

Desfăşurarea evenimentelor

Am să încep relevarea evenimentelor petrecute prin enumerarea câtorva actorilor principali din cele 30 de personalităţi marcante care se aflau la Palatul Victoria în ziua de 23 august: Ioan de Mocsonyi-Styrcea (apropiat şi sfetnic al regelui Mihai), D. Dămăceanu, Emilian Ionescu, C. Sănătescu (militari), Lucreţiu Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, Grigore Gafencu şi Eugen Cristescu. Toţi cei enumerați au lăsat mărturii mai mult sau mai puţin însemnate, cărora istoria le-a atribuit un rol în nararea corectă a acestui eveniment. Voi prezenta evenimentele petrecute în 23 august 1944 în ordinea desfăşurării lor, după cum urmează:

În data de 22-23 august Mareşalul Antonescu luase decizia fermă de a încheia armistiţiu cu Naţiunile Unite - lucru pe care complotiștii îl ştiau foarte bine. Mareşalul fusese rugat de către membrii conducători ai B.N.D să conducă operaţiunea de semnare a armistiţiului. Mareşalul era convins că semnarea tratatului trebuia făcut numai după înştiinţarea lui Hitler, lucru pe care l-a şi făcut, prin intermediul lui Clodius, dându-i acestuia un răgaz de 24 de ore până în data de 24 august orele 1800. Lucrurile nu au mai stat însă aşa, deoarece Antonescu s-a răzgândit şi a căzut la un consens cu Gh. Brătianu, acesta din urmă promiţându-i că-i va aduce o „scrisoare de garanţie” semnată de liderii istorici, care atestă faptul că aceştia erau de acord cu condiţiile puse de Antonescu pentru încheierea armistiţiului. Până la urmă, Gh. Brătianu nu i-a mai prezentat scrisoarea lui Antonescu, motivul cel mai plauzibil fiind acela că Iuliu Maniu n-a vrut s-o semneze. La orele 1500 Mihai Antonescu a fost convocat la palat, urmat de Mareşal la orele 1615.

Mihai Antonescu, care sosise înaintea mareşalului, a avut o scurtă întrevedere cu Regele Mihai şi cu generalul Sănătescu, propunând, din proprie iniţiativă să plece la Ankara cu un avion gata pregătit, pentru negocierea armistițiului. Regele l-a refuzat şi i-a spus să aştepte venirea mareşalului pentru discuţii. În pauza de 30 de minute, Regele s-a întâlnit cu complotiștii în Casa nouă de lângă Salonul galben, unde urmau să fie arestaţi Antoneştii, aici făcându-se şi planul prin care regele trebuia să-l forţeze pe Mareşal să semneze armistiţiul. În caz contrar, ei ar fi intervenit alături de soldaţi şi l-ar fi arestat pe Mareşal. După sosire, regele i-a ordonat Mareșalului să încheie neapărat armistiţiul. Suveranul român a fost contrat de Antonescu, care i-a spus că nu primeşte ordine de la un copil, replicându-i că ştie el cel mai bine ce are de făcut şi nu vrea să dea ţara pe mâna ruşilor. Nevrând să cedeze presiunilor Regelui Mihai, conform consemnului avut cu complotiştii, Ion Antonescu este arestat la ordinele lui Constantin Sănătescu de către garda regelui, condusă de Emilian Ionescu. De reţinut că regele n-a schiţat niciun gest, ci pur şi simplu a părăsit încăperea pe uşa din spate. Cei doi Antoneşti au fost arestaţi şi închişi în camera seif a palatului.

Regele Mihai îl numeşte în funcţia de prim-ministru pe Constantin Sănătescu iar ca ministru de externe pe N. Buzeşti. La orele 2200, regele dă un comunicat la radio către ţară prin care anunţă ieşirea din Axă şi destituirea lui Antonescu. În dimineaţa zilei de 24 august, un reprezentant al guvernului român pleacă la Ankara pentru a informa reprezentanţii guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii asupra noii situaţii politice și militare din România. În aceeaşi zi, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru al afacerilor externe, transmite emisarilor români la Cairo - Barbu Știrbey și Constantin Vişoianu – hotărârea guvernului de a li se acorda depline puteri pentru a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA. Guvernul URSS s-a pronunţat, la 25 august 1944, pentru încheierea armistiţiului pe bazele comunicate la 12 aprilie 1944 şi ale unor modificări aduse acestora în cadrul negocierilor secrete de la Stockholm. Guvernele de la Moscova, Londra şi Washington au convenit ca negocierea armistiţiului să se desfăşoare la Moscova.

După arestare, Mareşalului Antonescu a fost ţinut în camera seif alături de Mihai Antonescu, după care au fost predați unui grup de comunişti condus de inginerul Ceauşu, zis şi Bodnăraș şi ţinuţi într-o casă conspirativă din Bucureşti până la trimiterea lor la Moscova, pentru a fi judecaţi. Un lucru foarte important ce trebuie menţionat este însemnarea dată pe 20 aprilie 1946 în urma interogatoriului lui Avram Bunaciu, din care ne putem da seama că Ion Antonescu a apreciat corect evenimentele. Ex-mareșalul spune următorul lucru:
...Mergând la Palat [în după-amiaza de 23.8.1944], l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta, m-a luat de coate un maior [Anton Dumitrescu] pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «Cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta, Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată [din „Salonul Galben”]. Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l Ceauşu, care ne-a dus într-o casă de la periferie [în Bucureşti] unde am stat 8 zile [până pe 30 august 1944], când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova.  

Puncte de vedere ale istoricilor asupra evenimentelor din 23 august 1944

Pentru o viziune clară asupra evenimentelor, este important de aflat punctul de vedere al oamenilor avizați, care făcut studii aprofundate asupra acestui eveniment istoric unic. Am făcut o sinteză a părerilor următorilor istorici: prof.univ.dr. Alesandru Duțu, Neagu Djuvara, prof.univ.dr. Ioan Scurtu, acad. Dinu C. Giurescu, dr. Ottmar Traşcă și prof.univ.dr. Cristian Troncotă:

Prof.univ.dr. Alesandru Duţu: „România nu avea la 23 august 1944 altă soluţie decât trecerea de partea Naţiunilor Unite”. Profesorul Duţu susţine că, indiferent de poziţiile divergente ale specialiştilor şi memorialiştilor, actul de la 23 august reprezintă trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Acest lucru s-a făcut şi pentru că situaţia Armatei Române pe front era foarte grea, deoarece nemții retrăseseră cu puţin timp înainte 12 divizii blindate și motorizate, ducându-le pe frontul din Polonia, precum şi din cauza unor greşeli de comandament şi execuţie a misiunilor de către români. De asemenea, armata rusă, formată din 1.000.000 de militari, reuşise să rupă frontul româno-german şi să producă pierderi mari trupelor noastre. Prin urmare, victoria sovieticilor era doar o chestiune de timp. Evenimentul de la 23 august, de trecere a românilor de partea Naţiunilor Unite, le-a adus sovieticilor avantaje strategice, concretizate prin prăbuşirea frontului german pe flancul său sudic, dând posibilitatea unei translaţii într-un timp scurt spre frontul de vest, aceasta însemnând pentru ei o avansare bruscă cu circa 900 km. Nu în ultimul, rând, prof. Duță subliniază faptul că acest eveniment a deschis drumul spre împlinirea idealului românesc, şi anume eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei, ocupată de unguri în 1940, fapt care s-a şi petrecut, datorită eroismului armatei române.

Neagu Djuvara: „Un act dureros, dar, din păcate, indispensabil şi chiar intervenit prea târziu”. D-l Juvara consideră că şeful statului – Regele Mihai – şi-a făcut datoria cu determinare şi curaj, iar un rol cheie l-a avut armata, care a ascultat ordinele suveranului. Soluţia aceasta a fost una corectă, dar intervenită destul de târziu - un factor în întârzierea trecerii de partea aliaţilor constituind-o Ion Antonescu. Domnul Djuvara mai susţine că părăsirea alianţei cu Germania a accelerat ocuparea ţării de către Armata Roşie, dar nu a determinat-o.

Prof.univ.dr. Ioan Scurtu: „...un act necesar, dar insuficient pregătit, ţara fiind lăsată la discreţia Armatei Roşii”. Profesorul Scurtu subliniază faptul că actul de la 23 august 1944 a fost unul dintre cele mai importante evenimente petrecute în cel de-Al Doilea Război Mondial. Prin ieşirea României din Axă, Germania a pierdut un important şi puternic aliat, important mai ales în privința resurselor de petrol. Acest act coincide şi cu înlăturarea unui regim autoritar şi revenirea, cel puţin teoretic, la un regim democratic, întemeiat pe Constituţia din anul 1923.

Academician Dinu C. Giurescu: 23 august 1944 „a fost o schimbare de 180° dictată de o stringentă necesitate. Armata a fost factorul hotărâtor în efectuarea răsturnării de la 23 august 1944”. Domnul Giurescu susţine că schimbarea din 23 august a fost singura modalitate de a mai salva ce mai era de salvat în împrejurările de atunci. Mareşalul Antonescu, în timpul scurt cât a fost reţinut la palat, a arătat de ce nu a încheiat armistiţiul cu ruşii. El a rămas credincios crezului său militar, deşi considerentele politice de atunci se aflau clar pe primul loc. Deşi Mihai Antonescu, cu aprobarea tacită a Mareşalului, a lansat tatonări la Berna, Madrid, Lisabona, Ankara și Stockholm, acestea nu s-au finalizat. Un alt aspect pe care d-l Giurescu pune accent este că oamenii politici nu şi-au unit eforturile şi au lucrat separat, chiar în opoziţie unii cu alţii: „Dată fiind desfăşurarea evenimentelor, întrebarea rămâne în categoria «ce s-ar fi întâmplat dacă». Prevedea planul de operaţiuni al Stavka ocuparea Moldovei întregi, cu oprirea temporară pe linia Focşani–Nămoloasa–Galaţi? Dacă da, atunci ocuparea României ar fi durat mai mult şi s-ar fi făcut pe etape. Într-o asemenea ipoteză, Moscova ar fi aplicat, probabil, schema din Polonia, cu instalarea unui guvern «popular», pro-moscovit, în teritoriul «eliberat». Dar toate acestea rămân simple ipoteze”. Ca și ceilalţi specialişti, d-l Giurescu subliniază importanţa Armatei Române în canalizarea evenimentelor, care s-a focalizat în jurul palatului.

Cercetător șt. dr. Ottmar Traşcă: „Ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act de salvare naţională”. Domnul Traşcă susţine că ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act care a scutit teritoriul ţării noastre de a fi teatrul unor lupte cu efecte devastatoare. Nu se putea lua în calcul continuarea luptei alături de Axă, deoarece diferenţa între cele două tabere era una foarte mare şi în favoarea Naţiunilor Unite, iar luarea în calcul a unei victorii pentru obţinerea unor condiţii favorabile încheierii armistiţiului era de domeniul irealului.

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă: „23 august 1944 a fost o adaptare a strategiei româneşti la noua configuraţie politico-militară..., singura soluţie posibilă prin care păstram şansa de a redobândi nord-vestul Transilvaniei”. Profesorul Troncotă spune că decizia de la 23 august a demonstrat, ca şi în cazul altor evenimente istorice, că România, fiind un stat mic, nu-şi putea permite decât alianţe de conjunctură cu cel mai puternic. Nu poate fi vorba de trădare, deoarece ne-am conformat deciziilor luate de cei mari. Istoria demonstrează că suntem mai degrabă disciplinaţi în detrimentul oportunismului şi că ne-am urmărit, aşa cum era și normal, interesul naţional.

Implicaţii internaţionale ale evenimentului şi opinia istoricilor străini

Implicaţii internaţionale. Cu siguranţă, putem spune despre acest eveniment că a fost unul dintre cele mai semnificative care s-au petrecut în cel de-Al Doilea Război Mondial. Unul dintre motive este acela că prin întoarcerea armelor de către români contra germanilor războiul a fost scurtat. Chiar dacă victoria aliaţilor era doar o chestiune de timp, intrarea României alături de Naţiunile Unite în război a făcut ca ţara noastră să economisească resurse și a evitat ca teritoriul ţării să devină teatrul unor lupte dezastruoase pentru noi. Un alt lucru important este că SUA şi Marea Britanie au văzut prin acest demers al naţiunii noastre o garanţie de stabilitate în zonă, urmând să lase totul sub influenţa sovieticilor, iar ei să-şi canalizeze forţele asupra planurilor pe care le aveau, în special luptei pe care o duceau contra nemților pe frontul de vest. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă consecință este aceea că trecerea de partea aliaţilor a facilitat, indirect și treptat, „bolşevizarea” ţării.

Opinia istoricilor străini. Legat de evenimentul 23 august 1944, este foarte important să vedem și păreri din cele două tabere implicate: germanii și rușii.
- Locotenent-colonel (r) dr. Klaus Sconerr susţine faptul că retragerea României din Axă nu a fost percepută de germani ca un eveniment la fel de grav precum invazia anglo-americană din Franţa, pierderea Italiei centrale sau înaintarea Armatei Roşii în regiunea baltică. Ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944 are un impact diferit în conştiinţa celor două popoare (german şi român). Pentru România, trecerea de partea aliaţilor reprezintă o cenzură din punct de vedere politic, economic şi militar. Urmările politice ale evenimentului se regăsesc în cei peste 40 de ani de regim comunist. În Germania, opinia publică nu a perceput acest eveniment cu aceeaşi intensitate ca în România, din cauza situaţiei militare dezastruoase în care se afla.
- Prof. univ. dr. O.A. Rjevesevsky afirmă că lovitura de stat din 23 august a redus din sacrificiile şi distrugerile ce afectau România, că a apropiat sfârşitul războiului în Europa şi că măsurile luate de rege au fost juste şi necesare.

Concluzii

Indiferent cum a fost numit evenimentul de la 23 august - lovitură de stat, lovitură de palat, insurecţie armată etc., el a avut un efect major în istoria naţiunii noastre şi în istoria mondială. Controversa apare mai ales pentru că ne punem semne de întrebare legate de ce ar fi fost dacă n-ar fi avut loc. Ce s-ar fi întâmplat dacă pacea ar fi fost încheiată de Antonescu? Ce întorsătură ar fi avut istoria? Lucrurile acestea nu le putem şti, dar partea frumoasă este că putem face studii, cercetări şi supoziţii. Cu trecerea timpului, vor apărea cercetători care vor găsi explicaţii mai aproape de adevăr. Acest lucru va fi posibil datorită faptului că va dispărea partea de subiectivism a cercetătorilor de astăzi, care încă sunt tentați să încline în favoarea uneia dintre taberele implicate.
-->

sâmbătă, 10 mai 2014

Testamentul lui Carol I - primul rege al României + documentar

-->

TESTAMENTUL LUI CAROL I
– PRIMUL REGE AL ROMÂNIEI –

Pe 10 mai 1866, Carol I soseşte în Bucureşti şi depune jurământul în faţa Parlamentului. 11 ani mai târziu, pe 10 mai 1877, Carol I proclamă Independenţa absolută a României. Şi, în fine, pe 10 mai 1881, Carol I este încoronat ca Rege al României. Din 1866 şi până în 1948, 10 mai a fost Ziua Naţională a României, când se sărbătorea independența țării. După 1947, regimul comunist, în încercarea de a șterge urmele monarhiei, a mutat Ziua Independenţei României pe 9 mai. După revoluția din 1989, semnificația acestei zile a revenit în actualitate și va rămâne în istorie ca Ziua Regalității.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, la ora 5:30 dimineaţa, bătrânul Rege Carol I al României a încetat din viaţă, lăsând în urma sa, după 48 de ani de domnie, un stat pe deplin respectat în Europa şi care înregistrase progrese spectaculoase pe toate planurile. După câteva luni de suferinţă, de zbucium și de dezamăgiri personale, avea să-şi găsească liniştea şi împăcarea în mormântul din Biserica domnească de la Curtea de Argeş, la a cărei restaurare contribuise personal.
De o corectitudine exemplară, pătruns de un puternic simț al datoriei, foarte exigent, în primul rând cu sine, Carol I a dus o viaţă aproape austeră. A fost o fire introvertită, rareori destăinuind cuiva gândurile şi planurile sale, neavând prieteni intimi, ci numai consilieri.
A trebuit să se adapteze din mers la realităţile – nu de puţine ori descurajante – din noua sa patrie, să se familiarizeze cu mentalităţile atât de diferite faţă de climatul în care s-a format. A dat dovadă în acest sens de o remarcabilă răbdare şi stăpânire de sine, reuşind deseori să-i domine pe cei din jurul său. În general, era extrem de rezervat în ceea ce priveşte exteriorizarea sentimentelor de simpatie faţă de o persoană sau alta, atitudine pe care şi-a impus-o până la sfârşitul vieţii.
A demonstrat reale calităţi de om de stat, dăruindu-şi întreaga energie treburilor de stat şi bunăstării unui popor cu care s-a identificat şi pe care l-a iubit. A fost un domnitor vrednic, comandant al oştirii române pe câmpul de luptă, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al ţării şi un ctitor de mari aşezăminte culturale.
Carol I a obținut independența țării, a redresat economia și a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern. Testamentul său din 14/26 februarie 1899, din care vă prezentăm aici câteva fragmente, arată un patriotism profund, un monarh în căutarea perfecţiunii și un om de o înaltă ţinută morală, pe care nu o vedem la actualii oameni politici ai României! Aşadar, să luăm aminte!

«Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. // Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin „Monitor” după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos.
Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.
Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.
Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.
Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte în dar o moştenire de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine”.
Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit.
Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: „Nihil sine Deo!”
Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război, şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, a fost botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...)
Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat de pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă lăcaş al meu şi readusă apoi la palat.
Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre.
Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi.
Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (...)
Prin o bună gospodărire şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri.
Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:
1. La Academia Română, şase sute mii lei, capital pentru publicaţiuni.
2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii lei.
3. La Orfelinatul Ferdinand din Zorleni, lângă Bârlad, cinci sute mii lei.
4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei.
5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei.
(Urmează alte 12 legate).
Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea.
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. //CAROL//
Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini legate cu fir roşu, şi am pus sigiliul meu. //CAROL//»

Puteți citi testamentul integral, plus codicilul aici.

Mari români - Regele Carol I



Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.