Se afișează postările cu eticheta Religii - Ateism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Religii - Ateism. Afișați toate postările

joi, 23 februarie 2017

Religia la români + VIDEO




RELIGIA LA ROMÂNI

Instituția religiei s-a constituit în momentul în care credințele, valorile, normele, tradițiile și moravurile de un anumit fel s-au consolidat în cadrul unei populații. Religia explică concret devenirea și sensul omenirii în dogme (adevăruri imuabile) și norme morale privind modul de comportare. Ea creează speranța de ocrotire în această viață, precum și în cea de apoi, pe baza credinței și a unor ritualuri individuale și colective de comuniune cu sacrul.

luni, 27 iunie 2016

Ce au copiat creștinii din mitologia păgână + documentare (RO)




CE AU COPIAT CREŞTINII DIN MITOLOGIA PĂGÂNĂ

Motto: Nu-l poți convinge de nimic pe un credincios, pentru că credința lui nu se bazează pe dovezi, ci pe o profundă nevoie de a crede. Carl Sagan, astrofizician

Creştinii timpurii şi păgânii aveau multe practici şi ritualuri comune, spun autorii britanici Timothy Freke şi Peter Gandy, care demonstrează că creştinii au copiat mult de la păgâni. Cartea lor, The Jesus Mysteries (Misterele lui Iisus) este o cercetare a creștinismului timpuriu, când, prin intervenția directă a Împăratului Constantin, mai multe secte creștine au fost obligate să se unească sub o credință comună, care să se constituie în religia oficială a Imperiului Roman. Studiind religiile din zona Mării Mediteraneene și din Orientul Apropiat, cei doi au descoperit paralele evidente între divinități ca Osiris, Dionisos, Attis, Mithra și Iisus. Astfel, ei au ajuns la concluzia că, de fapt, Iisus, ca personaj istoric, identificabil individual, n-a existat niciodată în realitate, ci este o reinterpretare contopită în conceptul păgân de „om bun” al Gnosticilor, secta care a stat la originea creștinismului. Dar nu putem ignora faptul că şi unele practici creştine au fost împrumutate de adepții cultelor păgâne, cum ar fi cultul lui Mithra, în secolul III e.n., mithraismul şi creştinismul fiind principalii competitori pentru afilierea religioasă a cetăţenilor romani. Dar dogma creştină a împrumutat şi de la alte religii, mai vechi, nu doar de la cele contemporane ei.


Horus şi Iisus

Horus, la fel ca Iisus, a fost născut dintr-o fecioară (Isis) şi a fost singurul fiu al zeului Osiris. Naşterea lui a fost vestită de Sirius, steaua dimineţii. Seth încearcă să-l omoare pe Horus, dar Osiris previne fapta, spunându-i mamei lui Horus: ,,Vino, tu zeiţă, ascunde-te cu copilul tău!”. Aceeași situaţie se întâlnește şi la Iisus, un înger spunându-i lui Iosif: ,,Scoală-te, ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Egipt”. Ca și în cazul lui Iisus, nu se ştie nimic despre viaţa lui Horus între vârsta de 12 şi 30 de ani. La 30 de ani sunt botezaţi amândoi, iar soarta celui care-i botează este aceeași - este decapitat. Minunile realizate de Horus sunt aceleaşi cu ale lui Iisus: amândoi merg pe apă, vindecă bolnavi, redau vederea, exorcizează, sunt crucificaţi, coboară în iad şi învie după trei zile.

Krishna şi Iisus

Conform Bhagavata Purana (Poveştile divine şi eterne ale Zeului Suprem), Krishna s-a născut fără existenţa unei uniuni sexuale, ci prin ,,transmisie mentală”, de la mintea lui Vasudeva în pântecele mamei, Devaki. Atât Iisus, cât şi Krishna erau numiţi zei sau fiii Zeului Suprem. Amândoi au fost trimişi din rai pe pământ, luând chip uman, numiţi salvatori şi fiind a doua persoană a Trinității. Tatăl lui Krishna era tot tâmplar, tatăl lui adevărat fiind tot un spirit. Amândoi au fost vizitaţi la naştere de înţelepţi sau păstori, ghidaţi de o stea. În ambele cazuri, îngerii îi avertizează pe părinţi că liderul local vrea să-i omoare, şi fug împreună cu pruncul: Maria şi Iosif se refugiază în Muturea, părinţii lui Krishna fug în Mathura. Iisus este numit ,,leul tribului iudaic”, în timp ce Krishna este numit ,,leul tribului Saki”. Minunile înfăptuite de cei doi sunt aceleaşi, amândoi începând cu vindecarea unui lepros. Ambele zeităţi au parte de o ultimă masă, sunt crucificate şi reînvie după 3 zile.

Iisus şi Mithra

Mulţi creştini timpurii celebrau naşterea lui Iisus pe 6 ianuarie (creştinii armeni respectă și astăzi această tradiție). În Alexandria, naşterea zeului Aion (zeitate elenă, asociată cu timpul) era sărbătorită tot pe 6 ianuarie. Spre deosebire de alte culte romane de mistere, cele mithraice nu erau publice, cultul lui Mithra fiind resticționat la iniţiaţi. Doar ei puteau practica acest cult în secret, în Mithraeum. Festivalul Natalis Invicti (naşterea lui Sol Invictus, Soarele neînfrânt) ţinut pe data de 25 decembrie, era un festival al soarelui, nicidecum al misterelor lui Mithra.

Conform tradiţiei creştine, Iisus Hristos a murit în ziua de 23 martie şi a înviat pe 25 martie. Aceste date coincid cu moartea şi învierea lui Attis, zeul frigian al vegetaţiei, asociat cu moartea și învierea. Tamuz a fost și el un zeu al vegetației, sumerian de data aceasta. Când zeița Inanna s-a îndrăgostit de el, lucrurile s-au complicat. Potrivit Epopeii lui Ghilgameș, toți bărbații iubiți de Inanna sfârșeau rău. Tamuz n-a făcut nici el excepție. Dar, o dată ajuns în împărăția morților, Inanna a regretat, a mers să-l salveze și l-a transformat într-un zeu. Și de-atunci, an de an face același lucru: Când Tamuz moare, lumea este lovită de secetă, iar când vin ploile și culturile încep să crească, e semn că Tamuz a fost din nou înviat.

Botezul era un ritual de bază, atât pentru creştini cât şi pentru cei ce-l venerau pe Mithra. Creştinii practică botezul prin scufundare în apă. Se spune că Sfântul Ioan Botezătorul a început să boteze oamenii în apa Iordanului, pentru a-i curăţa de păcate. Conform poveștilor creştine, acesta l-ar fi botezat chiar şi pe Iisus. La antici, botezul era o practică curentă. Și în religia mithraică se practica botezul prin scufundare în apă. În acest sens, chiar Justin Martirul şi Filozoful, apologet creștin, spune în lucrarea sa „Apologetica”: Când diavolii au auzit despre această spălare vestită de profet, i-au pus pe cei ce intră în templele lor, pentru a le aduce jertfe de băutură şi arderi de tot, să se stropească şi să se spele în întregime după ce se îndepărtează [de locul sacrificiului], ca să intre în sanctuarele unde se află imaginile lor. Creştinii iniţiau convertiri prin botez în martie şi în aprilie. Mithraismul îşi iniţia membrii în aceeaşi perioadă. Creştinii se botezau dezbrăcaţi, iar după scufundare îmbrăcau o haină albă, purtau pe cap o coroană şi, ţinând în mână o lumânare, intrau în biserică. Adepţii cultului lui Mithra aveau acelaşi ceremonial, singura diferenţă fiind că ei mergeau în templu cu torţe.

„Pâinea şi vinul” sau Euharistia constituie un punct cheie în religia creştină. Într-o inscripţie dedicată lui Mithra se scrie: Cel ce nu va mânca din trupul meu şi nu va bea din sângele meu, astfel încât el să se unească cu mine şi eu cu el, acela nu va cunoaşte salvarea.

Sf. Justin Martirul şi Filozoful spune despre aceasta următoarele: Ştiţi, sau puteţi afla, că în cadrul riturilor mistice prin care este iniţiat cineva, se așează pâine şi un pahar cu apă, prin rostirea anumitor incantaţii. Acest fapt l-a făcut pe Firmicus Maternus, apologet creştin, să declare, plin de ură: Veninul unei otrăvi purtătoare de ciumă ai înghiţit, o băutură dătătoare de moarte ai băut, în pornirea funestei tale nebunii. Urma de neînlăturat a acestei hrane e moartea, ca pedeapsă. Ceea ce te lauzi că ai băut ca dătător de viaţă te împinge la moarte. Altu-i alimentul care dă mântuirea şi viaţa; caută pâinea lui Hristos, băutura lui Hristos!

În Biblie, se spune: Şi le-a zis Iisus: Adevărat vă zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veți avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.

Tot Biblia spune că Iisus a fost crucificat între doi hoţi, unul mergând în rai, iar celălalt în iad. În misterele lui Mithra, o imagine des întâlnită este aceea a lui Mithra flancat de doi purtători de torţe, câte unul pe fiecare parte, unu dintre ei ţinînd torţa îndreptată în sus, iar celălalt în jos. Acestea simbolizau accederea în rai sau căderea în iad.
Sunt multe asemănări între religia lui Mithra şi creştinism. Sfântul Augustin afirma că preoţii lui Mithra venerau acelaşi zeu ca şi el. Adepţii ambelor religii aveau un ritual ce implica pâinea, și acesta purta denumirea de missa.
Atât creştinismul, cât şi cultul lui Mithra aveau în total 7 taine.
Epifania, pe 6 ianuarie, era o serbare în care adepţii lui Mithra celebrau vizita magilor la noul zeu născut. Biserica Creştină adoptă această tradiţie în secolul al IX-lea e.n.

Care sunt motivele asemănărilor dintre păgâni şi creştini?

Creştinii au copiat de la păgâni. Aceasta este cea mai plauzibilă teorie. Celsus, un filozof grec care a trăit în sec. al II-lea e.n., a contestat veridicitatea creştinismului. El spune că ,,această religie recentă este o reflexie palidă a credinţelor păgâne”. Conform „Enciclopediei catolice”, Celsus afirma că creştinii au copiat concepte de la alte culte: ,,Ideile creştine referitoare la originea Universului sunt comune tuturor oamenilor şi înţelepţilor din Antichitate”.

O lucrare a diavolului de a încerca credinţa creştinilor

Diverşi autori creştini, precum Irenaeus (episcop de Lyon, 120 e.n.), Justin martirul (apologet creştin, 100-165 e.n.), Tertulian (teolog creştin, 160-220 e.n.) au concluzionat că asemănările dintre păgânism şi creştinism sunt doar nişte încercări ale diavolului de a imita. Se spunea că diavolul folosește ,,plagiat prin anticipare”, adică atacuri preventive împotriva credinţei, cu câteva secole înainte de naşterea lui Iisus, cu scopul de a convinge oamenii că Iisus este doar o copie a celorlalţi zei, şi de a distruge credibilitatea creştinismului în ochii oamenilor.

Coincidenţe?

Punctele asemănătoare între unele religii pot fi coincidenţe, spun unii. Ar exista multe cazuri în religia comparată, unde se observă credinţe sau practici asemănătoare între două religii, fără să existe o legătură între cele două, dându-se ca exemplu structurile piramidale din Egipt, care seamănă cu cele din Mexic. Similar, aproape toate religiile împărtășesc o reciprocitate etică, precum regula de aur – tratează-i pe cei din jurul tău aşa cum ai vrea să fii şi tu tratat. Totuşi, cele aproape 200 de coincidenţe perfecte între evenimentele din viaţa lui Iisus şi cele ale lui Horus, precum şi cele 346 de analogii dintre Hristos şi Krishna, fac ca această teorie să nu fie credibilă. Asemănările dintre creştinism şi religiile păgâne sunt dovada faptului că multe dintre componentele esenţiale ale credinţei creştine sunt de origine păgână și  multe dintre evenimentele atribuite vieţii lui Iisus (naşterea din fecioară, învierea oamenilor, vindecările miraculoase, exorcismul, crucificarea, învierea etc.) sunt mai vechi de 4500 de ani şi inspirate tot din mitologia păgână.

Sursa: aici

Așadar, vedem că, într-adevăr, în culturile și religiile lumii există multe personaje care mor și învie. Să deducem de-aici că biografia lui Iisus este și ea întemeiată pe un mit? Sunt trei motive principale să credem asta:
1. Nu există nicio dovadă istorică a existenței unei persoane cu numele de Iisus Hristos. Nicio consemnare istorică din acea perioadă nu menționează vreun personaj cu acest nume, care să fi ținut predici, să fi făcut minuni și să fi fost crucificat.
2. Povestea vieții lui Iisus și practicile creștinismului timpuriu seamănă izbitor cu cele ale zeilor păgâni și cu practicile misterioase ale cultelor devotate acestor zei.
3. Evangheliile și Biblia nu sunt documente istorice. Ele au fost scrise de către autori anonimi, la 100-300 de ani după perioada în care se spune că ar fi trăit Iisus Hristos. Aceste scrieri sunt pline de erori, contradicții, greșeli de traducere, corecturi și eliminări de pasaje.

Îndoiala legitimă a unor cercetători și istorici obiectivi a dus la apariția unor lucrări care demonstrează non-existența acestui personaj biblic. Aveți mai jos câteva dintre ele. Pentru descrierea detaliată dați clic pe fiecare link:








Această listă este departe de a fi completă. În ultimii ani, adevărul despre personajul Iisus Hristos a fost larg dezbătul de către filozofi, oameni de știință și istorici. Cu toate acestea, în unele țări, numărul celor care cred în mitul Iisus, așa cum este el relatat în Noul Testament, este în continuă creștere. Care să fie explicația? Conform cercetătorului Leon Benjamin (un fost creștin) „acest fapt dovedește că cei mai mulți oameni nu cunosc istoria religiilor, a Bibliei și a creștinismului”. În același timp, însă, există țări în care asistăm la o creștere a numărului ateiștilor. În Statele Unite și Marea Britanie, de pildă, au apărut chiar grupări ateiste care și-au creat propriile biserici, numind ateismul „o religie”.

Pe aceeași temă citiți și articolul: Léo Taxil – Viața lui Iisus, care are atașat documentarul excepțional „Conspirația Imperiului Roman pentru a-l inventa pe Iisus”, aici:

Istoria secretă a religiilor – David Icke (RO)



Isus la umbra unei îndoieli (RO)







marți, 1 martie 2016

Sectele și manipularea religioasă + documentar (RO) + VIDEO (RO)


SECTELE ȘI MANIPULAREA RELIGIOASĂ

Vestea celor întâmplate în Guyana la sfârșitul anului 1978, în cadrul minusculei secte religioase intitulată pompos „Templul popoarelor”, a provocat în toată lumea un complex de sentimente greu de definit: compasiune, amestecată cu consternare, oroare, revoltă... Întreaga colonie întemeiată de reverendul Jim Jones s-a prăvălit în bezna morții, împreună cu profetul său. În jungla guyaneză, unde se retrăseseră prozeliții săi fideli ca să pună bazele unei colectivități umane superioare, model pentru toată omenirea, s-a produs una dintre cele mai bizare întâmplări din istoria ultimelor secole: aproape o mie de oameni, între care 287 erau copii, s-au sinucis, ori au fost forțați să-și curme viața prin otrăvire, din motive aberante pentru o minte normală și greu de explicat la nivelul psihologiei colectivităților religioase. Discuțiile și analizele ulterioare din cadrul acestui eveniment au complicat și mai mult înțelegerea fenomenului, iar tentativa unora de a considera că toate sectele ar avea aceleași trăsături psiho-sociale au făcut mai mult rău decât bine înțelegerii problemei.


Se poate constata ușor că multe dintre sectele de astăzi nu mai corespund aproape deloc imaginii tradiționale a acestor colectivități umane. Au apărut noi denumiri, prin care se sugerează un plus de semnificație în sectantismul religios contemporan, mai ales al celui de sorginte creștină. Din punct de vedere ideologic, liberalismul acestor secte atinge puncte extreme, ca de pildă unirea doctrinei creștine cu ideologiile religioase orientale. Impulsivitatea unor secte apărute în ultimele decenii pe scena socială mondială se învecinează adesea cu agresivitatea, fapt pentru care acestea sunt supranumite „religii sălbatice”. Iată, numai prin simple spicuiri de date și idei, fizionomia morală, ideologică și organizatorică a câtorva dintre aceste secte, mai larg cunoscute prin ecoul produs de ele în conștiința publică:

„Copiii lui Dumnezeu” este o sectă fondată în anul 1968 în California, fiind redenumită ulterior „Familia lui Dumnezeu”, apoi „Familia”, iar din 2004 până în prezent, „Familia internațională”. Profeticul lider fondator al acesteia a fost David Brandt Berg (1919-1994), care mai târziu și-a schimbat numele, pe rând, în „Regele David”, „Profetul sfârșitului timpului” și „Moise David”. Profetul, apelat pe scurt „Mo”, avea numeroase probleme cu justiția americană, fiind acuzat pentru delicte de șantaj, viol și corupere de minori. Secta are astăzi adepți în cca 50 de țări și dispune de un ziar cu răspândire internațională. Adepții ei trăiesc într-o comunitate închisă, căsătoriile făcându-se doar în sânul acesteia. Ei susțin că prin modul lor de viață imprimă în om moralitatea, armonia, bucuria, sentimentul de frăție între oameni și alte chemări înșelătoare.

De proporții mai mari este activitatea sectei numită inițial „Asociația pentru unificarea creștinismului mondial”, și care astăzi este cunoscută sub numele de „Biserica unificării”, întemeiată de sud-coreeanul Sun Myung Moon (1920-2012), supranumit Mesia. Este greu de precizat câți membri are această sectă, dar se pare că depășesc 3 milioane, între care majoritatea sunt tineri și copii. Latura politică a activității acestei secte este deosebit de agresivă: în extazul ei reacționar, își mai spune și „Federația internațională pentru zdrobirea comunismului”, iar Moon s-a oferit să fie președintele Coreei reunite. Doctrina sectei este cuprinsă în „Discurs asupra principiilor divine”, o interpretare originală a istoriei umanității, argumentată de Moon printr-o viziune bizară asupra textului biblic, care are ca scop principal să se declare pe sine însuși continuatorul direct al lui Iisus. Interesant este că acest mesia și-a construit reședința după modelul Casei Albe, iar ultima soție a profetului reîncarnat, cu 22 de ani mai tânără decât el, a fost a patra Evă din viața lui.

Unul dintre produsele cele mai stranii şi mai controversate ale pieţei religioase a zilelor noastre este „Biserica scientologică”, întemeiată în California prin anii '50 de către Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986), și care în prezent numără peste 3 milioane de adepți. Cu o biografie încurcată și urmărit de justiție, Hubbard a fost la origine ofițer de marină și autor de science-fiction. Doctrina acestei secte se vrea a fi un fel de filozofie religioasă aplicată, care l-ar ajuta pe individ să intre în contact cu divinitatea, prin dezvoltarea calităților lui psihice. Nu pe gratis, însă... După cum releva presa franceză, un îndrumător al acestei secte a fixat în 1976 tariful de 500.000 de franci vechi pentru 75 de ore de „îndrumare spirituală”.


Dar în această doctrină întâlnim un liberalism teologic care o îndepărtează simțitor de creștinism: într-un jargon teologic complicat, tehnicile de stimulare psihică sunt combinate cu concepțiile hinduiste și budiste (teoria reîncarnării, de pildă) și cu doctrinele ezoterice și gnostice. De altfel, elemente vulgarizate din religiile orientale s-au întâlnit la mai toate ideologiile de tip „hippie”, iar unele dintre sectele nou apărute, la modă în Statele Unite și în Europa de astăzi, mustesc de exotism oriental. În prezent, printre membrii acestei Bisericii scientologice se numără și o serie de celebrități, precum Tom Cruise, John Travolta, Kristie Alley, Chick Corea, Priscilla Priesley.

Influenţa ideilor şi practicilor religioase orientale asupra unui Occident odinioară creştin a atins în anii '70 proporţii nemaiîntâlnite. Sub formă de culte şi mişcări religioase orientale (şi pseudo-orientale), aceste idei au proliferat mai ales în Statele Unite ale Americii, ţară considerată încă „provincială”, deoarece orizontul ei spiritual era format preponderent de religiile protestantă şi romano-catolică. Cauza acestei proliferări se găseşte în amara deziluzie a generaţiei de după Al Doilea Război Mondial, care s-a manifestat în anii 1950 prin protestele sterile şi libertinismul moral al aşa-numitei generaţii „beat”, al cărei interes pentru religiile orientale pornise dintr-o nemulţu­mire faţă de creştinism, fiind iniţial o preocupare a cer­curilor studenţeşti. A urmat apoi generaţia „hippie” a anilor 1960, împreună cu muzica rock, consumul de droguri halucinogene şi dorinţa de a obţine cu orice preţ stări de „conştiinţă lărgită”. Între sectele acestei perioade, „Misiunea luminii divine” pare să fi avut cei mai mulți adepți: în jur de 7 milioane pe tot globul, 1 milion fiind americani. Conducătorul acestei secte, redenumită mai târziu „O singură familie de iubire” (One Love Family), este gurul Maharaj Ji. Acesta s-a instalat în SUA în anii ’60, ducând o viață luxoasă și declarând că o dată cu el, umanitatea intră într-o nouă etapă, și că el va stabili pacea universală. Specificul acestei secte a fost, pe de-o parte, cultul liderului, care implica o supunere totală a prozeliților (până la abandonarea familiei, studiilor, profesiei etc.), iar pe de altă parte, un impact bizar între experiența mistică, exacerbarea emotivității și o confuzie spirituală programată, toate acestea ducând la anihilarea personalității.

„Meditația transcendentală”, supranumită și „Știința inteligenței creatoare”, este o sectă care a ajuns și în România, în anii ’70, în plin comunism. În mai 1977, Nicolae Stoian, un român plecat din țară de ani buni, s-a reîntors aici pentru a-și petrece două săptămâni de concediu, împreună cu soția. Este luna în care, potrivit documentelor Securității, Stoian a tatonat terenul pentru introducerea în țară a practicii meditației transcendentale. În luna decembrie a aceluiași an, cei doi au organizat primele conferințe și ședințe de inițiere la Institutul și Spitalul Gh. Marinescu și la Institutul de proiectări în construcții Carpați. Trei ani mai târziu, Meditația transcendentală avea să devină subiectul unui mare scandal de partid și de stat. La vremea respectivă, cei incriminați au afirmat că, de fapt, nici n-ar fi fost vorba despre o religie, ci mai degrabă despre o practică de relaxare psihică, ce nu implică o anume concepție despre lume. În realitate, însă, aceste tehnici de meditație nu prea obișnuiesc să fie neutre în raport cu concepția religioasă față de lume și viață. Întemeietorul acestei secte este gurul indian Maharishi Mahesh Yogi, iar după unele evaluări, numărul membrilor ei este de aproximativ 1 milion. Specificul învățăturilor acestei secte este suprapunerea simțului comercial al societății de consum (căreia i se adresează) peste unele tehnici spirituale orientale, până la transformarea acestora în niște surogate ridicole, dar la îndemâna oricui.

Mai puțin bogată în membri, dar foarte pitorească, se prezintă secta religioasă „Hare Krishna”, numele său complet fiind „Asociația internațională pentru conștiința lui Krishna”. Această nouă pseudoreligie a fost înființată în anul 1966, de către A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, și el maestru spiritual de proveniență indiană, cu merite recunoscute în traducerile din literatura sanscrită. Doctrina lui pornește de la unele texte din Vede (cele mai vechi scrieri spirituale hinduse), al căror sens îl transformă însă după bunul său plac. Tinerii adepți ai lui Krishna sunt îndemnați să se întoarcă la valorile meditației de tip oriental și ale ascezei și să ducă o viață comunitară, în rugăciuni și cântece sacre. Pe străzile marilor orașe occidentale, acești religioși de tip nou vând reviste și CD-uri, recită imnuri sacre și, uneori, acompaniați de tobe, cimbale și chitare, dansează și cântă celebrul lor imn mantră, compus din 16 cuvinte: „Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna Krishna, Hare Hare Hare, Rama Hare, Rama Rama Rama, Hare Hare”.


Revenind la sinuciderea în masă a membrilor sectei „Templul popoarelor”, cu care am început trecerea în revistă a doar câtorva dintre numeroasele secte religioase apărute în ultimii 50 de ani, apare o întrebare firească: De ce anume este nevoie ca să se ajungă la violență într-o comunitate la care membrii au aderat voluntar? Răspunsul este cât se poate de simplu: racolare și manipulare, urmate de anularea liberului arbitru al indivizilor.


Manipularea oamenilor reprezintă poate cea mai specifică și mai gravă boală a societăților de astăzi. Iar tehnicile de manipulare se perfecționează mereu în laboratoarele sectelor religioase, concomitent cu progresul tehnologiei informaționale și de comunicare. Aceste secte profită din plin de condițiile favorabile nou apărute în comunitățile sociale, anume izolarea individului, ruperea lui psihologică de exterior și privarea lui de informații autentice, fără de care luciditatea rațiunii începe să se ofilească și apar monștrii. Sectele totalitare au demonstrat, din păcate cu succes, că nu este nevoie de abjurări publice, precedate de torturi fizice inchizitoriale, pentru a spăla creierul uman și a-l transforma pe purtătorului său într-un jalnic manechin. Omul începe să nu mai poată formula raționamente proprii, ci doar să le reproducă pe ale altora, pe ale liderului sau sloganurile societății din care face parte. Cu timpul, acest om nu mai poate examina critic ceea ce crede, spune sau face, iar acesta este începutul sfârșitului său spiritual. Cel pregătit pentru a fi manipulat devine din om o unealtă cuvântătoare, rob al unor interese și idei de care, în realitate, este străin.

Nimeni, până astăzi, nu a putut explica în mod satisfăcător metodele folosite de reverendul Jim Jones, acest paranoic seducător, care în timpurile sale de glorie s-a bucurat de încrederea multor personalități politice, pentru a-și fermeca discipolii în așa măsură, încât să fie gata să moară pentru el. S-a vorbit de fascinația stranie pe care o exercita asupra mulțimilor, de manipularea sexuală de care se folosea, de îndoctrinare, maltratări fizice și privațiuni alimentare, dar misterul continuă să rămână. Cert este că în zilele de început ale Templului popoarelor, mass media îl prezenta pe Jim Jones ca pe o „figură legendară”, care dispunea de „o forță considerabilă” în viața politică. Abia în sumbrele zile finale ale dinastiei sale a devenit „descreieratul din Guyana”.

Johnestown - Viața și moartea „Templului popoarelor” (RO)


Manipularea mentală, sau cum să devii un lider de cult (RO)



miercuri, 4 noiembrie 2015

Cum a apărut creștinismul + documentar (RO)




CUM A APĂRUT CREȘTINISMUL

Comunismul a fost de la început și este până astăzi un instrument al evreimii internaționale, de ea creat și dirijat, prin intermediul căruia această mafie mondială, ajutată de francmasonerie, de sionism, de super-capitalismul iudaic și de mass-media, tot de ea fondate și controlate acum pe întreaga planetă, a încercat și încă mai încearcă să ajungă la dominația lumii, sub pretextul că ,,evreii sunt poporul ales de Dumnezeu” – de dumnezeul lor (Iahve), care nu are nicio legătură cu Dumnezeul creștinilor sau cu Allah al mahomedanilor.


Această idee rasială de origine religioasă, pe care o găsim repetată în scrierile evreiești începând cu Pentateuhul (cele 5 cărți despre care se pretinde că ar fi fost scrise de Moise), continuând cu Profeții Israelului din Vechiul Testament, apoi cu Talmudul palestinian, Talmudul din Babilon și Thora, cartea care se găsește în altarul fiecărei sinagogi evreiești, a fost vârâtă în capul israeliților acum circa 3.300 de ani, de un anume Moshe – pe românește, Moise. Fugăriți din Egipt de faraonul Amenhotep al VII-lea în jurul anului 1350, Moise i-a condus pe evrei până în Peninsula Sinai de astăzi. Această fugă a evreilor din Egipt, unde ei pretind că erau ,,sclavizați”, cu toate că veniseră acolo de bună voie, atrași de bogăția țării, cum au făcut-o în toată istoria lor și cum fac și astăzi, când mai mult de jumătate din populația ebraică a lumii se află în bogatele State Unite ale Americii, este calificată ca ,,Fuga din Egipt” sau ,,Exodul”, pe care evreii îl sărbătoresc în fiecare an de Pessach, de unde derivă Paștele ortodox românesc.

Din timpul fugii evreilor din Egipt datează și povestea din Biblie că Moise ar fi deschis cu toiagul lui apele Mării Roșii ca să-și salveze „poporul ales”, iar o dată trecuți în Peninsula Sinai, apele mării ar fi revenit, înecând armata faraonului, care-i urmărea. În realitate, această „minune” n-a fost o minune, căci evreii lui Moise au mers pe malul Mării Roșii în timpul refluxului, iar armata egipteană care-i urmărea a fost surprinsă de flux și înecată. Să nu uităm că Marea Roșie face parte din Oceanul Indian, la marginile căruia nivelul apei variază cu câțiva metri între flux și reflux.

Evreii au avut inițial o religie politeistă. Zeul lor nu era Iahve, la singular, ci Elohim, care în ebraica antică înseamnă „zei”, deci erau politeiști, ca și egiptenii, până în secolul XIV î.e.n., când a venit la tron faraonul Echnaton (Amenophis al IV-lea, 1364-1348 î.e.n.), a cărui soție era frumoasa prințesă de origine siriană Nefertiti. Sub influența acesteia, Echnaton a făcut tabula rasa din religia politeistă și preoțimea vechiului Egipt, care în numele unei mulțimi de zei exploata poporul, înlocuind toți zeii cu un singur zeu: Ra – Soarele.

Ajunși în Peninsula Sinai, evreii au continuat să fie politeiști, să danseze în jurul unuia dintre zeii lor, Vițelul de Aur din Biblie, și să se bată între ei; se găseau deci într-un război civil religios. Confruntat cu această situație, Moise a recurs la monoteismul faraonului Echnaton și i-a înlocuit pe Elohim, deci politeismul, cu unul singur, Iahve, transformându-i pe evrei în monoteiști și vârându-le în cap ideea că ar fi poporul ales de Dumnezeu (Iahve) pentru a domina lumea. Ideea rasei superioare, predestinată să stăpânească lumea, a rămas în capul evreimii internaționale de-a lungul mileniilor, repetată de „profeți” ca Isaia, și de rabini, până astăzi, iar încercările de a ajunge la dominarea lumii i-au dus la conspirații și conflicte cu toate popoarele cu care au intrat în contact, și la persecuțiile pe care le-au suferit în cursul istoriei, ca rezultat al propriului comportament. Ultima dintre aceste persecuții a fost cea suferită sub Hitler. Conspirația mondială ebraică continuă, numai că internaționala iudaică a schimbat tactica după revoluțiile care au dus la dărâmarea, cel puțin temporară, a fostului Imperiu Sovietic și a regimurilor comuniste din Europa Orientală în anii 1989 și 1991.

Religia mozaică este motorul tuturor mișcărilor subversive evreiești din istorie, care au condus, între altele, la revoluția iudaică din Persia în secolul V î.e.n., apoi la cele trei revoluții iudaice din interiorul Imperiului Roman între anii 66 și 146, iar în ultimii cca 350 de ani, deci începând cu secolul al XVII-lea, la revoluția engleză, care a culminat cu decapitarea regelui Carol I al Angliei, ordonată de francmasonul Oliver Cromwell în 1649. A urmat revoluția franceză din 1789, după ce în 1776 fusese provocată revoluția americană, apoi așa-numitele revoluții liberale din secolul al XIX-lea, revoluțiile din coloniile spaniole din America Latină și, în sfârșit, prima revoluție comunistă în Franța – Comuna din Paris din 1871, care a fost finanțată de bancherii evrei Rothschild (ramura franceză). În sfârșit, în 1917 a avut loc Marea revoluție socialistă din 1917, finanțată de băncile evreiești din Occident, și extinderea comunismului peste aproape o treime din populația lumii. Chiar și după 1989, au rămas sub comunism mai mult de o pătrime din populația lumii: China, Vietnam, Laos, Coreea de Nord și Cuba. Aceasta religie mozaică, aflată în spatele tuturor revoluțiilor menționate, este bazată ea însăși pe o minciună!

Este binecunoscută din Vechiul Testament evreiesc povestea cu Cele Zece Porunci (să nu furi, să nu ucizi, să nu minți etc.) pe care Moise le-ar fi primit pe Muntele Sinai din partea lui Dumnezeu/Iahve, pentru a le transmite ,,poporului ales”, deci evreilor. Aceste Zece Porunci au fost preluate de toate religiile creștine. Realitatea este că Cele Zece Porunci primite de Moise, chipurile din partea lui Iahve, sunt un plagiat, o copie modificată a faimosului Cod al lui Hammurabi, unul din regii Babilonului, primul rege din istoria lumii care a alcătuit un Cod de legi scrise, următorul fiind – după aproape 2000 de ani – Dreptul Roman. Codul lui Hammurabi era cunoscut și de egiptenii din timpul faraonilor. De la ei l-a preluat Moise, care nu era evreu de origine, ci egiptean, găsit și adoptat de evrei, deoarece numele Moise sau Moshe în limba coptă, limba egiptenilor antici, înseamnă ,,cel scos din apă”.

Așadar, acest Moshe sau Moise care i-a ajutat pe evrei să scape din Egiptul faraonic, văzând că, ajunși în Peninsula Sinai, evreii începuseră să se certe între ei pe motive religioase (fiind politeiști credeau în zei diferiți), s-a suit pe Muntele Sinai, unde s-ar fi întâlnit cu Iahve, Dumnezeu evreilor în persoană, și care i-ar fi dat Cele Zece Porunci.

Se știe că romanii erau foarte liberali și toleranți, în sensul că nu numai că nu se amestecau în chestiunile religioase ale diferitelor popoare ale Imperiului, ci și le preluau religia, așa cum s-a întâmplat, la început cu grecii – Zeus al grecilor devenind Jupiter ș.a.m.d. Aproape toți zeii popoarelor Imperiului, inclusiv Isis a egiptenilor, își aveau templele lor în Roma. Religia creștină, derivată din cea mozaică, a devenit religie de stat în anul 313 e.n., când împăratul Constantin cel Mare, convertit la creștinism, a împărțit Imperiul Roman, care devenise greu de administrat din cauza distanțelor enorme, în Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, vechiul Bizanț, și Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, care s-a prăbușit în anul 476, sub invazia barbarilor germani.

Revenind la conspirația mondială evreiască, pe care cel care nu o cunoaște în detaliu nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în prezent și din ceea ce s-a petrecut în lume în ultimele două milenii, vreau să clarific chestiunea cu nașterea lui Iisus Christos și cum s-a ajuns la creștinism, mahomedanism și la situația catastrofală a lumii de astăzi, provocată de evreimea internațională, care continuă să lucreze în scopul realizării visului ei milenar de dominație mondială.

Yoisel, fiul lui Miriam și al lui Iosif, cunoscut de noi, creștinii, sub numele de Iisus, fiul Mariei și al lui Dumnezeu, s-a născut în Bethleem pe 12 noiembrie anul 4 î.e.n. S-a ajuns la constatarea aceasta prin studii astronomice în legătură cu cunoscuta Stea de la Bethleem, care ar fi apărut la nașterea lui Christos, stea neobișnuită, care a existat, deoarece este menționată în cronicile Babilonului, unde se afla cel mai important centru de studii astronomice al Antichității și de unde au venit către Ierusalim și Bethleem Cei Trei Crai de la Răsărit, cunoscuți de creștini sub numele de Caspar, Melchior și Balthazar, acești „crai” fiind în realitate astronomi – deci oameni de știință, originari din Babilon. Cum o stea nu apare și dispare din senin, au fost făcute în ultimele decenii studii științifice cu mijloacele astronomiei moderne, spre a determina ce-ar fi putut fi acea stea de la Bethleem. Astăzi pot fi prevăzute cu exactitate datele eclipselor solare și repetatele sosiri ale diverselor comete. De asemenea, poate fi determinată și data diverselor fenomene astronomice care au avut loc în trecut.

S-a constatat deci că Steaua de la Bethleem, care ar fi apărut în noaptea nașterii lui Christos, a fost o conjuncție a planetelor Marte, Jupiter și Saturn care, văzute împreună de astronomii babilonieni și de lumea de acum 2000 de ani, le-a apărut ca o stea nouă, mai luminoasă. Numai că această conjuncție nu a avut loc la 24-25 decembrie anul 1, ci la 12 decembrie anul 4 î.e.n., deci la această dată s-a născut Christos, care a fost crucificat de romani, după ce fusese condamnat la moarte de evrei, în primăvara anului 29 e.n., crucificare pe care creștinii o „sărbătoresc” sub numele de Paște. Pentru evrei, Paștele este sărbătoarea „Exodului din Egipt” sub conducerea lui Moise, iar pentru creștini este sărbătoarea morții și învierii lui Christos.

Cum s-a ajuns la ziua de 25 decembrie ca ziua nașterii lui Christos? Se știe că creștinismul a fost recunoscut ca religie de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, stabilit de el ca anul de naștere a religiei lui, despre care timp de aproape trei secole nu se vorbise mai nimic. Creștinismul era una dintre atâtea alte religii ce existau în Imperiul Roman, creștinii fiind persecutați din când în când, nu din cauza religiei lor, ci pentru că preluaseră ideea mozaică a monoteismului și intraseră în conflict cu religia de stat, preluată de romani de la grecii antici. Constantin cel Mare a „stabilit” așadar anul nașterii lui Iisus Christos, creatorul religiei creștine la care se convertise, însă nu cunoștea data nașterii lui.

În ziua de 25 decembrie 272 – deci anterior – avusese loc bătălia de la Palmira, Siria de astăzi, între trupele reginei Palmirei, Zenovia, și armata romană a împăratului Aurelian, cel care cu un an înainte retrăsese trupele și administrația romană din Dacia Felix, România de astăzi, cucerită de împăratul Traian în anul 106, cucerire care, după patru războaie daco-romane între 101 și 106, a fost urmată de o colonizare romană masivă, deoarece Dacia Felix era cea mai bogată provincie a Imperiului roman, singura din Europa unde se găsea și se găsește până astăzi în cantități considerabile aur, în triunghiul aurifer al Transilvaniei.

Războiul de cucerire a Daciei purtat de împăratul Traian contra lui Decebal, a fost în primul rând unul economic. La venirea lui pe tronul Romei, Imperiul, care se întindea din Nordul Angliei până la Maroc și de acolo, spre răsărit, până în apropiere de India, se găsea într-o criză economică, nemaiputându-și plăti formidabilul aparat administrativ. Criza aceasta nu putea fi soluționată decât prin punerea în circulație a unei mari cantități de aur; or, cea mai mare cantitate de aur din Europa antică se găsea în mâinile regilor Daciei, respectiv Decebal, al cărui tezaur conținea o cantitate de nu mai puțin de 500 de tone de aur, o cantitate enormă pentru epoca aceea, dacă ne gândim că rezerva de aur a Statelor Unite ale Americii, cea mai bogată țară din lume, se ridică la 3.500 de tone și în mare parte a fost transferată de la Fort Knox în subteranele băncii Chase Manhattan, care aparține fraților Rockefeller, evrei din New York.

Împăratul Traian a atacat Dacia, ca s-o spunem pe scurt, spre a pune mâna pe tezaurul lui Decebal și pe minele de aur, țara mai având și argint, plus tot felul de alte bogății. Decebal a fost învins în ultimul război din 106 nu de legiunile romane, ci de sete (din cauza secetei din acel an, cetățile dacice așezate pe vârfuri de munți au rămas fără apă, fapt care i-a forțat pe soldații daci însetați să se predea, după cum se vede și pe basoreliefurile Columnei lui Traian), iar Decebal s-a sinucis pentru a nu fi luat prizonier și purtat în lanțuri la întoarcerea triumfală a lui Traian în Roma, cum i se întâmplase regelui Vercingetorix al galilor învinși de Iulius Cezar.

Împăratul Aurelian, sub presiunea invadatorilor barbari germanici, a părăsit Dacia, retrăgându-și legiunile și administrația la sud de Dunăre în anul 271, când din ordinul lui a fost distrus și podul de la Turnu Severin, construit peste Dunăre din ordinul lui Traian, de arhitectul Apolodor din Damasc, spre a împiedica trecerea acelorași invadatori germanici peste Dunăre. Legiunile aureliene au fost implicate în bătălia de la Palmira, din ziua de 25 decembrie 272. Cum acea zi, deși de decembrie, era însorită, armata romană a împăratului Aurelian, aflată în inferioritate numerică față de armata reginei Zenobia, a reușit să câștige bătălia manevrând în așa fel, încât să aibă soarele în spate, pe când dușmanii luptau cu el în față. Pe atunci, bătăliile se duceau mai ales cu sulițe, săgeți și pietre aruncate de la distanță, înainte de a se ajunge la lupta corp la corp; legionarii romani, care aveau soarele în spate, se puteau apăra, pe când palmirenii, orbiți de soare, nu vedeau săgețile, lăncile și pietrele aruncate de romani, așa că au pierdut bătălia, orașul le-a fost ocupat, iar regina Zenobia a fost făcută prizonieră și dusă în lanțuri pentru a sărbători triumful la Roma.

Ziua de 25 decembrie din anul 272 e.n., când împăratul Aurelian a obținut, cu ajutorul soarelui, victoria împotriva Palmirei, a fost declarată Ziua Soarelui, deci zi de sărbătoare a Imperiului, în care Soarele era deja celebrat ca zeul Ra în Egipt, zeu al druizilor celți în Anglia și zeu al dacilor alături de Zamolxe. Cum împăratul Constantin cel Mare, care în 313 a fixat anul nașterii lui Christos ca anul 1, fără să cunoască însă data exactă, pe care de altfel nici nu avea de unde, căci la romani nu a existat niciodată un census - recensământ al populației - cu data nașterii și morții fiecărui individ, îl considera pe Iisus Christos, la a cărui religie se convertise, ca noul soare și mântuitor al omenirii, i-a fixat ca dată a nașterii ziua de 25 decembrie, când împăratul Aurelian obținuse victoria împotriva reginei Zenobia a Palmirei, declarată Ziua Soarelui.

Ziua de 25 decembrie, ziua nașterii lui Christos, pe care noi, creștinii, o serbăm de atunci sub numele de Crăciun, este în realitate ziua victoriei lui Aurelian contra Zenobiei, din anul 272, și nicidecum ziua nașterii lui Iisus Christos, care s-a născut la 12 noiembrie anul 4 î.e.n., tot așa cum serbăm „moartea și învierea lui Iisus Christos” (ale căror date exacte nu sunt nici ele cunoscute) de Paștele evreiesc, ziua Exodului din Egipt. Deci creștinii continuă să serbeze victoria lui Aurelian contra reginei Zenobia a Palmirei ca ziua nașterii lui Christos, Crăciunul, și Pesachul evreiesc ca Paștele nostru, când ar fi avut loc omorârea și învierea din morți, urmată de înălțarea la cer a Mântuitorului.

În ceea ce privește religia creștină însăși, Iisus Christos nici nu s-a gândit la crearea unei noi religii monoteiste universale. Ținând seama de chinezi, indieni și japonezi, populația pământului se ridica la 500 de milioane de locuitori, dintre care cca 120 de milioane locuiau în Imperiul Roman. Roma însăși avea în timpul lui Nero, deci prin anii 44-64, circa 3 milioane de locuitori.

La originea religiei creștine pe care o practicăm de peste 18 secole s-a aflat un conflict între trei secte mozaice – a fariseilor, a saducheilor și a esenienilor – ultima fondată de Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta a introdus „botezul”, pe care creștinii îl practică și astăzi, în locul circumciziei nou-născuților, practicată până astăzi de mozaici și de frații lor mahomedani (islamismul fiind tot de origine mozaică) și care în anumite țări merge și mai departe, circumcizând la vârsta de 13 ani și fetele, în cadrul unei ceremonii bestiale.

Iisus Christos intrase în această sectă a esenienilor după ce el însuși fusese circumcis, însă din lupta dintre esenieni pe de o parte și saduchei și farisei pe de alta au ieșit victorioși ultimii, care i-au vârât în pat regelui Irod al Iudeei (menținut de romani ca ,,rege” pentru că le plătea tribut) o prostituată evreică frumoasă, pe nume Salomeea, care a acceptat avansurile lui Irod cu condiția ca acesta să ordone decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Iisus Christos a păstrat linia ideologică a lui Ioan Botezătorul, devenind ținta următoare a evreimii mozaice, mai ales după ce s-a proclamat Mesia, promițând însă „poporului ales” nu dominația asupra pământului, pe care o așteptau și încă o așteaptă evreii, ci Împărăția Cerului, pe care izraeliții n-o doreau și n-o așteptau, fapt care i-a atras condamnarea la moarte prin crucificare, pusă în aplicare de romani, dar hotărâtă de fapt de evrei.

Evreii sunt specializați nu numai în asasinarea ,,goymilor”, adică a ne-evreilor, cum au făcut în toată istoria lor, ajungând să omoare cu ajutorul comunismului numai în Rusia între 70 și 110 milioane de oameni. Din fanatism religios sau politic, evreii s-au omorât și se omoară și între ei, cum s-a întâmplat cu „eroul național” al Israelului, fostul terorist din organizația israelită Hananah până în 1948, care în același an a cucerit de la palestinieni partea de vest a Ierusalimului și în 1967 a organizat și câștigat așa-zisului „Război de 6 zile”, în care a învins armatele reunite ale Siriei, Libanului, Iordaniei și Egiptului, cucerind și restul Ierusalimului, inclusiv Muntele Templului unde se află așa-numitul Zid al Plângerii, ultimul rest al Templului lui Solomon, la care se văicăresc evreii din toată lumea. Mă refer aici la Itzak Rabin, fost general al armatei Israelului, ajuns prim ministru, care, așa cum i se cuvine unui terorist evreu, a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1993, pentru ca în 4 noiembrie 1995 să fie asasinat la Tel Aviv de un alt evreu, Igal Amir, aparținând organizației teroriste Ayal.

În spatele acestora se găsește altă organizație teroristă ebraică dinainte de 1948, Irgun Zwei Leumi, care a fost condusă de teroristul Menahem Begin, fost prim-ministru al Israelului după Golda Meir, care, cum era normal, a primit și el Premiul Nobel pentru Pace prin 1978, din partea Storting-ului, parlamentul norvegian francmason care acordă Premiile Nobel pentru Pace, cele pentru Știință, Literatură și Economie fiind acordate în fiecare an de Academia Carolingia din Stockholm, al cărei „Comitet de alegere a laureaților” e în realitate o lojă iudeo-masonică a ritului Schwedenborg. Acest fapt explică de ce nu trece an în care un evreu oarecare să nu obțină Premiul Nobel pentru cine știe ce operă sau descoperire, cum s-a întâmplat cu Albert Einstein, ridicat la rangul de super-geniu al omenirii.

Teoriile lui Einstein, inclusiv teoria relativității, teoria big-bang-ului – marea explozie care ar fi adus crearea universului acum circa 15 miliarde de ani – ca și formula cheie a fizicii moderne, anume E = mc², sunt pur și simplu povești. Universul nu a fost „creat” acum 15 miliarde de ani, deoarece nimic nu se poate face din nimic, ci a existat și va exista întotdeauna – infinit atât în timp, cât și în spațiu, iar faimoasa lui formulă, care de mai bine de 80 de ani tot flutură prin capetele oamenilor de știință moderni (litera ,,c” din formula, care vine de la celeritas, înseamnă viteza luminii, care ar fi o constantă de 300.000 km/s) este un fals, dat fiind că viteza fotonilor este o variabilă. Dacă viteza luminii ar fi constantă, am avea pe pământ o lumină permanentă, venită din toate direcțiile, și de o asemenea intensitate, încât ar provoca o încălzire a planetei care ar face imposibila apariția vieții. Deoarece în Univers există un număr infinit de galaxii, cu un număr infinit de sisteme solare care emit fotoni un timp infinit de lung, lumina, venind cu viteza constantă, cum pretindea Einstein, de 300.000 km/s, planeta noastră și toate celelalte planete s-ar găsi sub un bombardament permanent de fotoni, chiar dacă la planeta noastră ar ajunge numai câte un singur foton de la fiecare galaxie sau sistem solar, care se găsesc în număr infinit în Univers. Deci viața există pe Pământ, ca și pe alte planete ale Universului, tocmai pentru că viteza luminii, adică a fotonilor care produc lumina, nu este constantă, ci variază, fapt care face ca lumina din Univers să nu ajungă până la noi, pierzând viteză și oprindu-se undeva pe parcurs. Viața pe planeta noastră este posibilă numai datorită luminii Soarelui, pe care egiptenii, druizii, celții, dacii și romanii l-au declarat zeu.

În ultimii 80 de ani, au primit Premiul Nobel 48 de evrei de origine germană, printre care Albert Einstein și Max Plank pentru știință, Paul Ehrlich pentru medicină, Thomas Mann pentru literatură, Karl von Osiewski pentru pace, în timp ce savantul german Eugen Saenger, inventatorul rachetei fotonice, a fost uitat de responsabilii francmasoni care acordă premiul.

Gradul de dezvoltare al unei civilizații se măsoară după cantitatea de energie pe care o consumă. De aceea, cea mai avansată civilizație tehnică a planetei noastre azi este cea a Statelor Unite ale Americii, care are cel mai mare coeficient de consum de energie pe cap de locuitor, în timp ce civilizația lor umană, dominată de iudeo-masonerie încă din anul 1776, când a fost publicată Constituția americană scrisă de francmasonul Thomas Jefferson, se află cu „ani lumină” în urma Europei. Fără să mai vorbesc de Europa Occidentală – rușii înșiși, ca popor, sunt mult mai civilizați decât americanii, care de fapt sunt o adunătură din sărăcimea tuturor națiilor lumii, al cărei unic ideal este banul. Or, banii sunt manipulați de evreime, care în felul acesta domină astăzi America în toate sectoarele vieții și dau tonul în pretinsa civilizație americană, pe care vor s-o impună întregii lumi.

În ceea ce privește creștinismul, el a fost propovăduit și răspândit în Imperiul Roman de către apostoli, în special de Simon, cunoscut sub numele de Sfântul Petru, și de Saul, cunoscut ca Sfântul Pavel, cel cu epistolele către corinteni, atenieni, salonichieni etc. Acest Saul, persecutor al creștinilor ca evreu și devenit creștinul Paulus, a fost executat la Roma de către legionari, se pare în anul 63 e.n., nu pentru că era creștin, ci pentru că a pus foc și a ars biblioteca din Efes. Biblioteca, se spune, ar fi găzduit circa 200.000 de manuscrise unicat, practic operele tuturor scriitorilor, filozofilor și oamenilor de știință ai lumii antice. Pretextul incendierii a fost că aceste scrieri „păgâne” nu corespundeau cu Biblia evreiască și propovăduirile lui Iisus Christos. Un alt fanatic semit, califul mahomedan Omar, a incendiat în anul 634 faimoasa Bibliotecă din Alexandria, cu cele 600.000 de manuscrise, fondată de Alexandru cel Mare, ctitorul acestui oraș în secolul IV î.e.n.

Prin aceste două incendieri provocate de doi fanatici semiți, unul evreu și altul arab, civilizația a fost aruncată înapoi cu aproape două milenii, deoarece ceea ce mai cunoaștem din scrierile pe papirus sau pergament ale unor scriitori antici ca Sofocle, Eschil, Plutarh, Euripide, Seneca, Vergiliu, Platon, Arhimede, Pitagora etc. sunt numai frânturi din operele lor originale, găsite mai târziu tot de arabi prin orașele romane din nordul Africii, traduse de ei mai întâi în arabă și apoi retraduse în italiană și greco-bizantină. Omar a distrus biblioteca din Alexandria sub pretextul că manuscrisele de acolo nu corespundeau cu conținutul Coranului (și el de inspirație mozaică), același fanatic încercând să distrugă și piramidele faraonilor, considerate de el monumente ale necredincioșilor, dar începând cu piramida lui Keops, cea mai mare de la Gizeh, în care a reușit să facă o gaură care se vede până astăzi, și-a dat seama că are de-a face cu o lucrare pe care cu arabii lui n-ar fi putut-o distruge nici dacă ar fi trăit zece vieți.

În numele lui Dumnezeu, creștinii noștri au distrus sistematic și operele de artă, statuile, templele și picturile Antichității. Urând civilizația greco-romană, creștinii lui Simon și Saul, respectiv Sfinților Petru și Pavel și a celorlalți apostoli, au distrus în mod sistematic, timp de secole, în numele aceluiași Dumnezeu, toată civilizația greco-romană, care ajunsese la o înălțime neegalată în timpul cezarilor. Cezarii, în ciuda exceselor, reușiseră pentru prima și până acum ultima dată în istoria cunoscută a lumii să instaureze o pace de 400 de ani, vestita Pax Romana, baza tuturor legilor naționale și internaționale, inclusiv a Codului lui Napoleon și a jurisdicției germanice, anglo-saxone și a tuturor țărilor civilizate ale lumii moderne.

Toate statuile culturii greco-romane antice au fost distruse de evreii creștini Simon și Saul, sub pretextul poruncii biblice ,,Să nu-ți faci chip cioplit”, însă au fost înlocuite de aceiași creștini, mai ales de cei catolici occidentali, cu statuile lui Iisus Christos și ale sfinților apostoli evrei, care încă tronează pe Catedrala Sfântului Petru din Vaticanul roman, de unde Papa, care se pretinde urmașul lui Simon, alias Sfântul Petru, pronunță anual binecuvântarea sa, Urbi et orbi. Ce caută apostolii evrei în mijlocul Romei imperiale? Locul lor este la Ierusalim!

Fără a ține seama de doctrina religioasă a lui Christos, care propovăduia pacea și iubirea între oameni, bunătatea și împărăția cerului, apostolii evrei, începând cu Simon și Saul, respectiv Petru și Pavel, propagandiști antici ai creștinismului, urmați de așa-numiții evangheliști, au transformat creștinismul într-o armă pentru distrugerea Imperiului Roman și a tuturor celorlalte religii existente în timpul acela, ceea ce în mare parte au reușit.

Revoluția comunistă a fost doar o încercare de a ajunge la dominația lumii, dat fiind că evreii se consideră poporul ales de Dumnezeu pentru a stăpâni pământul, fapt pe care vor să-l țină ascuns, încercând acum să reducă conspirația mondială numai la una din componentele ei, anume lupta dintre arabi și evrei pentru dominația Palestinei.


Secretul manuscriselor de la Marea Moartă (RO)



marți, 7 iulie 2015

Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor + VIDEO (RO)


UN ACT DE ACUZARE ADEVĂRAT ÎMPOTRIVA EVREILOR

Marcus Eli Revici (1884-1965) a fost un scriitor evreu născut în România, la Bârlad. Părinții săi, Loeb Revici și Bella Rosenthal, au emigrat în 1900 în America, unde și-au luat numele de Ravage. Aici, Marcus Eli a beneficiat de o educație aleasă, studiind la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia NY, unde şi-a luat și doctoratul. În 1915 s-a căsătorit cu franțuzoaica Jeanne Martin, cu care a avut cinci copii. A scris o serie de cărți și articole despre imigrația în America, precum și cartea autobiografică An American in the Making (Un american în devenire) și cea biografică Five Men of Frankfort: The Story of the Rothschilds (Cinci bărbați din Frankfurt: Povestea familiei Rothschild). Dar ceea ce i-a adus notorietate internațională a fost articolul satiric la adresa propriei nații, din 1928, intitulat A Real Case Against the Jews (Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor), publicat în Century Magazine, vol. 115, nr. 3, pp. 346-350. De atunci, acest text a fost deseori folosit ca dovadă că lumea este dominată de evreii conspiratori, începând cu Ministerul Propagandei Naziste din Germania lui Hitler. Pentru cei cărora până acum nu le-a căzut sub ochi acest articol surprinzător, îl reproducem mai jos:

«Pe bună dreptate au goimii [n.n.: ne-evreii] ciudă pe noi. N-are niciun sens să afirm contrariul. De aceea, să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Mulţi goimi au prieteni evrei. Pe mine personal, deşi sunt un evreu dintre cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de-al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu vreau să-i critic.

Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul n-ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de 15 secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că n-aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru. Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau, cum îl numiţi voi, dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare nouă găselniţă e mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.

Nu demult s-a putut auzi că noi suntem vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Suntem ambiţioşi, tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci, încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela, şi suntem atât de bogaţi, încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

În război, ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că „firea noastră este pacifistă”. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp, noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic, care nu a adoptat niciodată creştinismul, şi poporul nelegiuit care l-a crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi. Sau sunteți ignoranți, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că l-au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că s-a născut din noi, din poporul nostru. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi n-am devenit creștini, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră, acuzaţia voastră nu face doi bani.

Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că e adevărat. Ei şi? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Pavel din Tars în Roma, revoluţia bolşevică e doar o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are asta în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!

Un rus prostănac a scos o carte numită „Protocoalele Sionului”. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui războiul mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă asta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei? Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc?

Nici nu vă daţi seama de adevărata mărime a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructivi, suntem revoluţionari. Am luat în posesie întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci și a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu doar ai revoluţiei bolşevice, ci ai tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus neînţelegere şi haos în viaţa voastră privată, politică şi socială. Acest lucru îl facem şi azi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face.

Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum 20 de secole aţi fost o masă de oameni nevinovaţi, păgâni și fără griji. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe – ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Aţi fost mândri de goliciunea voastră, nu rușinați. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau deciziile voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi filozofiei. V-aţi creat o cultură, o conştiinţă socială şi o viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor. Cine ştie la ce apogeu sublim aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat în pace. Dar nu v-am lăsat. V-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ce aţi clădit voi frumos şi solid. Am schimbat tot cursul istoriei voastre. V-am înjugat la carul nostru atât de tare, cum niciun popor din Africa sau Asia n-a fost înjugat. Și am făcut asta fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit asta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre.

Noi am făcut din voi purtătorii inconştienţi ai misiunii noastre pe întreg globul. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie acum sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt baza tuturor constituţiilor şi legislației voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt mesajele sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Istoria noastră naţională face parte din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră, încât niciunul dintre voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri, ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane, pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi v-am dărâmat zeii și v-am eliminat tradiția strămoşească, substituind-o cu dumnezeul şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare cu aceasta, prin care v-am făcut supuşii noştri.

Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum 2000 de ani, în Palestina, religia noastră căzuse pradă materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie. Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a vrut o nouă biserică. Voinţa lui a fost să dea o viaţă nouă credinţei. A pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Asta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat și l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă obișnuită pe atunci. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, au renunțat la viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie a pacifiştilor.

După distrugerea Ierusalimului de către romani, credința lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu pe nume Saul/Pavel şi-a pus în gând să predice soldaţilor romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a desfășurat atât de bine activitatea, încât în 400 de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături, iar legea mozaică, izvorâtă din Sion, a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar a fost doar începutul. De la această dată, istoria voastră este o luptă neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate dintre războaiele voastre mari sau mici au fost religioase, purtându-se în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică și economică. Sfârşitul e încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră a intrat în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture şi voi, care ţineţi de învăţătura noastră.

Se duce neîncetat o luptă contra interesele noastre, fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Puritanismul iudaic, ca și alte interdicții, se manifestă sub forma cenzurii în teatru, legislaţie, presă şi biserică. Şi în timp ce asta se întâmplă sub ochii voştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor în cinematografie. E de mirare că ne urâţi? Noi am pus un bolovan în calea progresului vostru. V-am pus în mână o carte şi o credinţă străină, pe care nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp, nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi, nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles că, sufletește, n-aţi aderat niciodată total la religia creştină. În străfundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Iubiţi încă războaiele şi statuile de lemn. Sunteţi mândri de goliciunea corpului uman. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială e încă imperfectă, jalnică. Noi v-am adus dezbinare în suflet, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.

În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, vă vine în minte predica de duminică: „să n-ai grijă de ziua de mâine”; în lupta pentru un salariu mai bun, vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă sunteți tentați să cădeţi în ispită, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi, voi nu veţi fi niciodată niște creştini adevăraţi. În această privinţă, noi v-am ales rău. Dar v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. În locul vostru, și noi am face la fel. Numai că noi nu ne-am pierde timpul explicându-ne ura. N-am căuta să formulăm pretexte sau motive cusute cu aţă albă.

Având în vedere milioanele de afaceriști evrei, nu vom vorbi de comunism ca despre o invenţie evreiască; având în vedere milioanele de lucrători evrei, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind despre capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza amestecul confuz de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Mulţumim, nu vrem acest talmeş-balmeş, profeţii voştri, Biblia voastră!

Voi, creştinii, ne acuzaţi pentru influenţa noastră în cultura voastră. Afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţe şi scopuri ce se deosebesc mult de-ale voastre. Și adăugaţi că această situaţie este un pericol pentru dezvoltarea voastră normală, vă slăbeşte puterea de acţiune şi vă întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost întotdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare total neimportant de unde vine şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă reală şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi voi în stare să pricepeţi.

Această luptă a voastră contra evreilor ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi-ncolo şi vorbiţi îngroziţi că influenţa evreiască e pretutindeni. Acest lucru ne face să „tremurăm”. Recunoaştem nedreptatea pe care v-am făcut-o silindu-vă să îmbrățișați o tradiţie străină. „Tremurând”, vă pun această întrebare: Când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia, morala, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt la origine croite după modelul jüdisch? Apoi, vorbiţi de evreii finanțiști şi regi ai cinematografiei. Deodată încetăm să tremurăm şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi, constatând că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi, e inexplicabil: Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat sau judecător inteligent o poate examina liniştit şi fără enervare.

De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când e mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan, ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsa Sfântului Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Troțki, când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Pavel din Tars? Voi ne numiţi revoluţionari, instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să mistificăm lucrurile, că noi suntem cei care au tras sforile în toate revoluţiile voastre. Incontestabil, în revoluţia lui Luther am avut un amestec. E un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum e cea franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut asta, ar fi însemnat că nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi de revoluţia bolşevică, dar e la mintea copiilor că lucrurile nu puteau lua decât această cale.

Dar toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă, noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Ba chiar v-ați îmbogățit şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.

Răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. E greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă spun nimic. Cât despre documentele care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Am făcut o treabă bună, căci voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Pentru voi, creştinismul nu este un eveniment istoric, ci împlinirea unei profeţii divine, evreieşti. După cum vedeţi, creştinismul n-a distrus cultura noastră înaltă, evreiască, şi n-a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mişcare revoluţionară pornită din Palestina, finanţată cu bani evreieşti și răspândită în popor de agitatori evrei prin toate mijloacele posibile. Și asta, într-o epocă în care iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea statului ne-evreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate astea, deşi chiar și un copil care nu este încă îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce-i vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna de comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. Nu-i de mirare că nu prea ne pasă de antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă.

Amintiţi-vă că un istoric respectabil ca Gibbon a încercat mai demult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a publicat „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care a dat cărţile pe faţă. Gibbon n-a explicat sfârşitul Imperiului Roman prin decăderea lui morală, n-a susţinut prostia cu degradarea credinţei şi a vieţii unui imperiu tocmai când se afla la apogeu. El a trăit la Londra într-o vreme când, ca şi la Roma, moravurile erau decăzute. A fost arian şi admirator al culturii păgâne a Vestului, un istoric cu minte şi vederi clare. Pentru el n-a fost greu să vadă cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită din Sion, şi porunca lui Dumnezeu, pornită din Ierusalim, au fost cauzele care au pierdut Roma şi valorile ei culturale, scria Gibbon. Până aici, totul e în regulă, dar n-a adâncit problema. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. A descris religia care a venit de la Răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale Vestului. Nu s-a gândit că acest plan, ce părea că duce la mântuire, a dus la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără s-o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii:

Cortina se ridică. Suntem în anul 65 î.Hr. Drama se petrece în Iudeea şi la Roma. Iudeea este o ţărişoară în estul Mării Mediterane și timp de 500 de ani n-a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită de războaie, iar locuitorii ei trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de vecinii puternici. După lege, era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. Era cea mai mare putere militară, urmașul Greciei Antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată, aceste două ţări nu veniseră aproape deloc în contact. Și iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi pentru tronul acestei mici ţări. Pompei, un general roman aflat în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompei, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia lui a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles că evreii s-au opus unui asemenea plan. Pentru a-i linişti şi a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut în Idumeea, pe nume Irod. Evreii n-au fost mulţumiţi şi au iscat noi tulburări, iritând autorităţile romane.

Aceste evenimente au fost prologul. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la revoltă deschisă atunci când stăpânii ne-evrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli ciopliți, lupte în arenă între gladiatori și drame greceşti. Evreul habotnic vedea toate astea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani afirmau că sunt pentru amuzamentul garnizoanelor ne-evreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement perceptorilor romani. Dar, mai presus de toate, ei voiau un rege din sângele lor regal. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei – un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost cei care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iuda a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul a acţionat în regiunea Iordanului; un alt bărbat din nord, Iisus, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând acțiuni politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, cei doi din Galileea fiind crucificaţi.

Iisus din Nazaret, ca înaintaşii lui, a fost un instigator politic ce voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se așeze cu forţa pe tronul Iudeei independente. Biografii lui au pretins că provenea din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf care susţine originea lui după mamă din regele David scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif n-a fost tatăl lui.

Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea lui politică, deoarece și-a folosit popularitatea şi talentul oratoric pentru o altă cauză: predica primitiv şi populist socialismul şi pacifismul. Această schimbare în program i-a adus ura clasei bogate a preoţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După ce a murit, apostolii lui s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru oamenii subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire în viața de apoi și făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine. Cei supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi trudei. Cel slab, dispreţuit, dezmoştenit, călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima. Ca şi America, Iudeea a fost un teren propice pentru forme religioase curioase. Ebionimii – cerşetorii, cum se intitulau ei – n-au privit credinţa lor ca pe o nouă religie. Ei s-au născut evrei şi au rămas evrei. Învăţătura dascălului lor era de natură social-filozofică, o etică a vieţii și o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu l-au acceptat pe Iisus și nu i-au adoptat credinţa. Răspunsul e că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu-i de mirare că poporul evreu nu s-a alăturat ebionimilor. Putem compara situația cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte.

În timpuri normale, nimeni n-ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi – sclavi şi muncitori influenţați de clasele suspuse. Dar într-o luptă care se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. Fiind o credinţă a dezamăgirii și a resemnării, era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie subminată la vreme de război. Mântuirea sufletului, a întoarce şi celălalt obraz sau „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Așa că nu-i de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi.

S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Dar cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură. Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul (Pavel) din Tars, care avea o educaţie grecească. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. Călătorise mult şi cunoştea mai multe limbi. Era deci omul potrivit să pornească ofensiva contra acestei doctrine pacifiste şi să unească comunităţile evreieşti, atât de risipite. Astfel, autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc spre a aresta o grupare din această sectă, lui Pavel i-a venit o idee. În scrierile apostolilor, această întâmplare este povestită ca o viziune pe care a avut-o. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru minuscula Iudee într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată a vremii. Apoi, ceea ce a fost și mai important, el și-a dat seama că această doctrină nouă, a vagabonzilor, pe care o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului. Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în rândul legiunilor romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu alte cuvinte, putem afirma că Pavel a fost primul om care a intuit șansele unui război prin propagandă. Ajuns la Damasc, spre marea uimire a celor pe care-i persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, și-a expus planul Înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. A întâmpinat împotrivire în rândul căpeteniilor ebionimilor, dar până la urmă, Pavel i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Pavel, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din Vest o nouă religie orientală.


Din nefericire, acţiunea lui Pavel s-a dovedit eficientă. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul lui, să nu uităm, fusese urzit doar pentru apărare. Intenţia lui n-a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Pavel mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat. Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. Dar în loc ca autorităţile imperiale s-o lase mai moale, acestea au devenit şi mai rigide în deciziile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de 4 ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Hr.). Sau cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero i-a dat ordin lui Vespasian şi fiului său, Titus, să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul n-a însemnat altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost distrusă total şi a rămas până azi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge. După căderea Ierusalimului, programul lui Pavel s-a realizat în întregime. Cum am spus, tactica lui avusese ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moise cu faraonii. El a pornit la acţiune prudent, ferindu-se să-şi enerveze adversarul. Pavel și-a ascuțit noua armă sub nasul lui Nero şi l-a făcut să-i simtă tăișul, dar n-a avut curajul s-o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Pavel a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul, şi s-o radă de pe hartă, aşa cum a fost ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Pavel nu vor reuşi să vă redea un tablou complet al activităţii lui, atunci vreau să vă atrag atenţia asupra tovarăşului lui mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, își putea permite să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate. Roma, numită fantezist Babilon, este descrisă, în limbajul lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele sfinţilor (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut!” Urmează apoi descrierea distrugerii, un tablou al orgiei. Comerţul, industria şi navigaţia au fost blocate. Arta, muzica şi „vocea mirilor şi mireselor” au amuţit. Întunericul şi jalea au acoperit totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţi apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia cu o viziune minunată a noului, reclădirea Ierusalimului, capitala unui mare regat, ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.

Desigur, nicio civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Pavel şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa cum a prezis Pavel, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a culturii vestice, fiind în continuă decădere, n-au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi l-a declarat ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat încă o dată s-o controleze prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile n-au mai fost de vreun folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Pavel.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.»

Dumnezeu e cu noi (Gott mit uns) (RO)


Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.